Demonstraţii sângeroase contra românilor în Arad

Lucrând documentarea pentru scrierea scenariului apropiatului spectacol al “Zicălaşilor“, prin care vom încerca restituirea zilei de 28 noiembrie 1918, am dat peste întâmplări tragice, toate de după Marea Unire din 1918. Un popor, cel maghiar, nu era pregătit pentru îngrângere, iar un altul, cel român, nu era pregătit pentru victorie, iar în astfel de clătinări statale numai oamenii de fiecare zi au avut, au şi vor avea întotdeauna de suferit.

*

* *

Sosirea lui Berthelot

Berthelot a fost dus de Români în triumf la hotelul „Crucea Albă”, unde au avut loc recepţiile. Publicul se postează, în ordine, în faţa otelului, stegarii, cu steagul românesc şi cu steagurile Antantei, se aşează, la intrare, în două rânduri. În decursul recepţiilor, publicul cântă cântece naţionale, aclamă pe Berthelot, Antanta şi România Mare. Totul avea înfăţişarea unei sărbătoriri pline de demnitate.

Încep demonstraţiile

Maghiarii n-au primit cu ochi buni bucuria sinceră a Românilor şi înscenează tumult. Aduc un steag tricolor, cu emblema Ungariei, cine ştie de la care oficiu, şi se îmbulzesc înaintea intrării de la „Crucea Albă”. Aici, demonstrativ, încep să cânte, mai bine zis să zbiere cântări ungureşti: cântarea lui Kossuth, imnul şi altele.

Românii cântă, şi ei, „Deşteaptă-te Române”. Era un zgomot mare şi un domn apare, spunând că generalului Berthelot nu-i place zgomotul. La aceasta, românii tac, lăsându-i pe unguri să strige cât îi va lua gura. Aceştia acum voiau, cu tot preţul, să doboare la pământ steagul românesc. Plesnind pe oameni, în dreapta şi stânga, cu steagul lor, pe care fâlfâindu-l, din ne-grijă l-au umplut de noroi, cei din nemijlocita apropiere au împins de la ei steagul unguresc, ca să nu-i umple de noroi, dar nu l-au rupt.

S-a făcut tumult, în care, însă, n-a fost nici o şubă românească; în jurul steagului maghiar au fost numai unguri, oameni care, după îmbrăcăminte arătau a fi maeştri. Aceştia, cu steagul lor, pornesc înainte, spre strada Zrinyi, până înaintea intrării de la banca Első-Aradi, ca să apară, din nou, în mijlocul unor adevărate urlături. În timpul acesta, se dau în vânt câteva împuşcături şi o parte a publicului întră în hotelul „Crucea Albă. Ungurii încep să-şi facă mendrele.

Martori oculari

ai celor întâmplate înaintea „Crucii Albe” şi a băncii, întorcându-se spre casă, în colţul străzii Veitzer, au auzit pe un domn străin (ungur), care explica, în limba maghiară, unei grupe cele întâmplate: „Nu Românii au atacat steagul maghiar, ci ei, de ei, ca să provoace scandalul”. Steagul oficios, cu emblema, răsărirea, ca din pământ, a miilor de gardişti maghiari arată că avem la mijloc o demonstraţie pregătită, cu plan de mai înainte.

Maltratarea funcţionarului de la C.F.R.

Lângă prăvălia lui Klein, privea la mulţimea românească şi funcţionarul superior de la C.F .R., din suita lui Berthelot. Ungurii, înscenând scandalul, nu l-au cruţat nici pe domnia sa, ci l-au trântit la pământ şi i-au umplut de noroi uniforma. Abia a putut pătrunde în hotel şi, de aici, apoi cu greu şi-a făcut cale să meargă la gară.

Ieşirea lui Berthelot

Între acestea, recepţiile s-au sfârşit. Generalul Berthelot, care a fost înştiinţat despre tulburările înscenate de maghiari, apare majestos şi liniştit, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost impunător. Românii îl aclamă, generalul urcă în automobil, Maghiarii, cu steagul lor, înconjură automobilul. Din mijlocul urletelor, se desprind bine şuierăturile ungurilor, din ferestrele şi de pe terasa de la cafeneaua Városi. Aceasta a fost muzica prin care şi-au luat adio de la generalul Berthelot.

Automobilul a stat încă mult, pare-mi-se nu s-a putut mişca din cauza maghiarilor. După aceea, şi-a luat drumul spre str. Deák Ferenc, în mijlocul huiduielii gloatelor maghiare.

PROGROMUL ÎNCEPE

Plecând automobilul lui Berthelot, o parte din ceata ungurilor a luat-o pe strada Deák Ferenc, în frunte cu steagul cu care au înscenat pogromul, spre casa dlui Dr. Şt. C. Pop.

Banderiul de ţărani pleacă, cu steagurile româneşti, în rând de patru, în perfectă ordine, spre motor, care avea să-i ducă acasă, în satele din jur, de unde veniseră cu suflete avântate. Trecuse banderiul de biserica Minoriţilor, când ceata de unguri, ce rămăsese înaintea hotelului „Crucea Albă”, ceată la care se mai alăturară adunătură din toate părţile, reia după banderiu.

Dinspre monumentul „Sfintei Treimi”, venea chiar o grupă de soldaţi şi poliţişti, toţi înarmaţi, trimişi de la Casa Oraşului. Grupa aceasta înarmată se pune în fruntea tumultului şi, cu puteri unite, se năpustesc, acum, spre banderiul românesc, ce mergea liniştit. Deodată, se aud nişte puşcături şi gloanţele, venite din puştile de la spate, pătrund în carne vie, şubele se roşesc de sânge şi un ţăran cade mort înaintea cafenelei „Central”.

În acelaşi timp, din strada Salac (unde e cafeneaua „Central”), năvăleşte o altă grupă de soldaţi unguri şi, cu un steag unguresc, le aţin românilor calea.

Gardiştii români, care veneau dinspre Casa Oraşului, văzând primejdia în care au ajuns românii, au dat salve în vânt, făcând, prin acestea, atenţi pe români şi, peste tot tumultul, să se împrăştie.

Înainte nu puteau merge, din urmă veneau mereu gloanţele; au luat-o, resfiraţi, unii în stânga, alţii în dreapta. Poliţiştii şi soldaţii unguri, postaţi în faţa cafenelei „Central”, pe celălalt trotuar, puşcau de după trăsuri, arbori, stâlpi şi de sub porţi asupra celor ce-şi căutau scut în cafeneaua „Central” ori spre str. Salac. S-a puşcat chiar şi din balcoane şi ferestre, ba şi din Palatul Comitatului. Ferestrele cafenelei „Central” încă poartă urmele acestor puşcături.

Ceilalţi bieţi români, care au apucat-o pe străzile ce duc spre parcul de la ţărmul Mureşului, au fost puşcaţi, de la spate, de soldaţi şi poliţişti, ieşiţi, la repezeală, din Casa Oraşului.

Cu adevărat plan strategic, au aţinut toate cărările, ca străzile pe unde avea să treacă Berthelot să aburească de cât mai mult sânge românesc. Martori oculari au fixat toate acestea şi ei au declarat, din cuvânt, în cuvânt: „Puşcau după bieţii români, ca după iepuri!”.

Ieri, după amiază, erau încă roşii, de sânge românesc, străzile unde ungurii au puşcat în bieţii români, care n-aveau nici vină, nici arme.

Un monument, ridicat în acel loc, va spune lumii despre un pogrom, săvârşit de unguri, în 16 decembrie 1918, în preajma conferinţei de pace.

INSULTAREA STEAGURILOR ANTANTEI

În clipa în care au început împuşcăturile, înaintea cafenelei „Central”, stegarii noştri au căpătat refugiu în hotelul „Central”. Aici au căutat loc sigur, unde să aşeze steagurile Antantei. Numai Dumnezeu ştie cum au scăpat ei cu viata, căci edificiul hotelului a fost împresurat de gloate.

Gardiştii maghiari au căutat în toate colturile după steaguri. Le-au aflat, pe urmă, şi, cu nemaipomenită furie, le-au făcut bucăţi. Steagurile Franţei, Angliei, al Statelor Unite, Italiei… au fost rupte şi călcate în picioare.

Vânătoare de oameni

La 10 ore şi 15 minute, toţi acei soldaţi, care făcuseră demonstraţia din faţa hotelului „Crucea Albă”, a casei dr. Şt. C. Pop, numai în parte armaţi, acum se aflau deja toţi înarmaţi, provăzuţi cu câte 50 de cartuşe, şi au năpădit, apoi, toate străzile, căutând nod în papură „tricolorului românesc, cuvântului românesc, portului naţional românesc, ţăranilor români”.

Tot drumul lor glorios, până către ora 1 d. a., a fost evidenţiat prin urlete infernale şi continue puşcături. Şi damele maghiare pretutindeni salutau această explozie a furiei nebune, cu fâlfâiri de batiste, din ferestrele palatelor. S-au înscenat bătăi groaznice. Bieţii noştri români, neînarmaţi, au rămas pradă furiei bestiilor înarmate cu mitraliere şi puşti. Dinaintea morţii, toţi căutau scăpare, dar porţile palatelor şi caselor au rânjit sinistru şi cinic în faţa bieţilor oameni înspăimântaţi şi nevinovaţi Cu atât mai vârtos erau, însă, deschise ferestrele palatelor, de unde feţele zâmbitoare ale damelor, îmbrăcate în haine de sărbătoare, urmăreau, cu viu interes, dezvoltarea minunată a pogromului.

Seara, la cinci ore, a fost lansată ştirea că, după şase ore, intră în vigoare statariul. Nimeni n-are voie să umble pe stradă. Telefonul n-a funcţionat, oamenii, încă nici azi, înainte de amiază. nu se prea arată.

Vandalism în seminar

Ieri, între orele 1-2, o ceată de gardişti maghiari, după cum suntem informaţi, dintre gardiştii de la şcoala izraelită, vecină, a invadat seminarul nostru diecezan, pentru a dezarma santinela gărzii naţionale române, ce păzea seminarul. Au bătut şi maltratat pe gardistul Andreica şi, după aceea, au început devastarea.

Sub pretextul că în seminar ar fi arme şi muniţie, au spart uşile. Uşa de la cancelaria direcţiunii şi locuinţa directorului au făcut-o ţăndări cu baionete şi patul puştilor. Abia intervenirea directorului a putut împiedeca devastarea bibliotecii şi a muzeelor. Au resfirat actele direcţiunii şi au furat sigilul institutului.

La retragere, au tras foc asupra locuinţei părintelui Cornel Lazăr şi a casei doamnei Vasilon, din apropierea seminarului.

Şoferul dlui general Berthelot, rănit

Ca semnul cel mai evident al tulburărilor de ieri, că sângeroasa manifestaţie n-a fost numai incidentală şi numai contra românilor, ci şi contra Antantei, o adevereşte faptul trist că şoferul dlui general Berthelot a fost rănit la mână, dovadă că şi dl general a fost luat la ţintă şi a fost doar o minune a providenţei că dl general a rămas neatins.

Sfâşierea steagurilor româneşti

Steagurile româneşti, de pe edificiile noastre publice, de pe faţada caselor româneşti, au fost, în decursul unei ore, toate îndepărtate. Mai în urmă, a dispărut steagul românesc de pe frontispiciul locuinţei dlui dr. Şt. C. Pop, după dezarmarea bravilor gardişti de acolo.

Steagurile româneşti de la edificiile Comitatului au fost aruncate, din balcoane, în tina drumului, au fost rupte în bucăţi şi, apoi, călcate în tină.

La librăria „Concordia” nu s-au mulţumit numai cu necinstirea sfântului nostru tricolor, ci au rupt şi firma librăriei, iar cu patul puştilor au strâmbat şi au spart storurile de fier, încât prăvălia, azi, a rămas închisă, neputând fi ridicate storurile.

Vânătoare după ofiţerii români

Pe strada Wesselényi locuieşte familia Buftea, unde s-au refugiat trei ofiţeri români. Între ei, locotenent Ciorogariu, sublocotenenţii Ciorogariu şi Ambruş. După 11 ore, a intrat în casă o patrulă de aşazişi „halál gárda” şi, cu ameninţări, au maltratat şi au pretins să fie daţi ofiţerii români. Au făcut percheziţie în locuinţă şi au dus, de acolo, armele ce se aflau.

După sublocotenentul Ambruş au aranjat infermală vânătoare . A scăpat numai sărind gardurile, de la o casă, la cealaltă, în haine de ţăran. De asemenea, şi fraţii Ciorogariu.

Asediul din piaţa Francisc

După îngrozitoarea vânătoare de oameni, cam 120 de soldaţi maghiari, între ei mulţi din „halál gárda” (garda de moarte), au mers în faţa palatului din piaţa Francisc, unde se aflau birourile comandamentului Gărzilor Naţionale şi, fără nici o somaţiune, au început un foc îngrozitor de puşti şi de mitraliere, asupra edificiului. Mai în urmă, au somat pe gardiştii de acolo să se predea, ceea ce au şi făcut, fără cea mai mică rezistenţă. Au predat toate armele şi muniţia ce se afla acolo.

Văzându-se maghiarii mulţi şi tari, faţă de câţiva oameni paşnici, au dat năvală în încăperile edificiului, au devastat, cu o sălbătăcie fără pereche, toate actele oficioase, toate mobilele. După cum suntem informaţi, oficiul, azi, va fi predat, din nou, Gărzii Naţionale Române.

Ezt akartuk

Românii care s-au nimerit în apropierea cafenelei „Városi” n-au înţeles, la început, ce va să zică vorbele unui locotenent ungur: „Majd rendezünk mi is mindjárt valamit!”; au înţeles, însă, mai târziu, trista realitate, după ce a venit ceata de unguri şi s-a executat programul plănuit înainte. Sângele vărsat ar trebui să mustre conştiinţa multor funcţionari.

Mulţi români au auzit glasuri ungureşti: „Ezt akartuk!”. Şi-au spus ei înşişi verdictul. Şi, în faţa minciunilor gazetelor ungureşti, susţinem adevărul scris de noi (Românul, Anul VII, 1918, nr. 42, pp. 1, 2).

Sângele fraţilor

curge încă vale, la marginea Ardealului. Gazetele de zi ne vestesc grozăviile săvârşite de bandiţii unguri pe la Zălau, pe la Şiria, la Arad, la Ciucea şi pe aiurea. Stăpânirea ungurească, care nu se poate împăca cu gândul că i s-a sfârşit puterea peste poporul românesc, asmuţă bande de ucigaşi şi trimite chiar oaste regulată asupra fraţilor care încă n-au văzut pe pământul lor pe vitejii regelui Ferdinand. Groful Károlyi, preşedintele republicii ungureşti, se spune, că stă chiar la Careii Mari şi, de-acolo, primeşte veştile şi îndeamnă la luptă pe ungurii săi, împotriva naţiei româneşti.

Îi doare pe stăpânitorii noştri de până acuma că nu mai pot ei să ne stăpânească, cum ne-au stăpânit o mie de ani. Nu mai au sub mâna lor un popor de robi, pe care să-i mâne cu biciul şi baioneta jandarmului la robotă, pentru o ţară în care aceşti robi nu aveau nici un drept, în care li se nesocotea şi li-se prigonea limba maicii lor. Nu mai pot fi stăpâni peste şcolile pe care tot din sudoarea noastră le ţineau; nu mai pot porunci preoţilor noştri ca şi învăţătura creştinească în şcoli să o dea tot ungureşte. Îi doare că, de acum, nu vor mai avea unde să-şi căpătuiască pe toţi slujbaşii lor, la care nu se căuta vrednicia, pentru slujbele ce li se dădeau, ci se căutau şi se răsplăteau meritele câştigate pentru truda cu maghiarizarea.

După ce, o mie de ani, au trăit tot cu gândul deşert şi zadarnic ca să ne vadă oarecând îmbrăcaţi şi pe noi cu cizme cu pinteni, cu atilă şi cu sucnă ungurească, astăzi ei văd că le fuge pământul de sub picioare, văd că ceea ce au visat ei o mie de ani a fost un vis numai, o părere, din care trebuie să se trezească şi să vadă lucrurile după cum le este faţa cea adevărată (Unirea Poporului, Anul XXIX, 1919, nr. 48, Poporal nr. 6, p. 1).

Alte cruzimi ungureşti

În 17 februarie 1919, secuii au prins pe teologul Vasile Filip dlin Bojeni, l-au dus la cazarma lor şi l-au bătut atât de crunt, încât numitul, încă în aceeaşi zi, şi-a dat sufletul. Mortul a stat, mai multe zile, neîngropat, pentru că ungurii nu au lăsat pe preoţi să se apropie şi să-l ducă la groapă, ameninţându-i cu moarte.

Preotului Mihail Dănilă i-au ieşit în cale 200 de unguri şi, prinzându-l, l-au bătut până la sânge. Apoi l-au pus într-un car şi l-au dus acasă, în satul său. Acolo, i-au jefuit toată casa, apoi l-au dus cu ei, iarăşi, spre Marghita. Pe drum, l-au împuşcat. Mort fiind, i-au luat banii şi i-au smuls inelul ce avea, cu deget, cu tot.

Ana Hodişan, din Haieu, mergea cu lemne la Oradea Mare. La marginea oraşului, au întimpinat-o 4 cătane ungureşti, care, văzând că femeia e română, au împuşcat asupra ei şi au nimerit-o în gât, rănindu-o de moarte.

În satul Birtin, cătanele ungureşti au puşcat pe primarul român, Dumitru Bologan, pentru că s-a rugat, cu lacrimi în ochi, să nu jefuiască satul.

În comuna Begamonoştor, ungurii au împărţit între sine locul de păşune al românilor. Au ieşit cu pluguri şi au tras brazde peste locurile oamenilor, făcându-se stăpâni pe moşia românilor.

În Şiria, unde omorâseră ungurii peste 60 de români, s-a aşezat un batalion unguresc, care jefuieşte averea oamenilor pacinici, fără să aibă grija de plată. Trenuri întregi duc bucatele şi nutreţul românilor din comună, lăsând poporul muritor de foame.

Şi alte blestemăţii au făcut ungurii, în vremea din urmă, pe care, dacă am vrea să le scriem pe toate, ar trebui să umplem gazeta toată cu ele.

Pentru ca să fie curmate cruzimile ungureşti, s-au ţinut, la Sibiu, două adunări mari, marţi şi joi, în săptămâna trecută, la care au luat parte mii de români de toată mâna, oameni de carte şi săteni, cerând să se aducă la cunoştinţa lumii ticăloşiile, ca să se îngăduie armatei româneşti ca să poată lua în ocrotire ţinuturile primejduite.

La strigătul de durere al adunărilor s-a alăturat şi glasul celor 1.200 de învăţători, care erau în Sibiu, la marele sfat al lor, din acelea zile.

Preşedintele Cârmuirii noastre, dl Iuliu Maniu, generalul Moşoiu şi un colonel francez, la care s-au înfăţişat adunările, au făgăduit, sărbătoreşte, că vor face paşii de lipsă, ca lumea şi marele sfat pentru pace să cunoască cruzimile ungureşti şi să le curme (Unirea Poporului, Anul XXIX, 1919, nr. 48, Poporal nr. 6, p. 1).

Jurnalism No Comments Sep 12