De la Ursa Mare, la… Constantin Emil Ursu!

*

Constantin Emil Ursu

Aseară, fremătând de bucurie pentru perspectivele pe care le deschide patrimoniul străvechi, scos de el la lumină de la Baia, m-a sunat Constantin Emil Ursu: da, s-a confirmat, pasta albă a ornamentaţiilor de pe vase a fost făcută din oase… umane!

*

Când am lansat această supoziţie, Emil, cu rigoarea omului de ştiinţă, care nu se poate lansa în speculaţii, m-a contrazis, iar eu l-am întrebat scurt: Pariezi?

*

Nu a pariat, pentru că, în sinea lui, Emil Ursu îşi dorea să am dreptate, deşi nu ştia că eu îmi găsisem îndreptăţirile în a fi atât de categoric într-o altă “arheologie”, cea a simbolurilor din epocile pretotemică şi totemică, epoci care nici măcar nu au fost luate în discuţie de către mediul ştiinţific românesc.

*

Epocile acelea ale pervertirii omului metafizic în om civilizat, odată cu conştientizarea Timpului – primul totem al Timpului a fost Ursa Mare, care, prin rotaţia în jurul lui Axis Mundi (Steaua Polară), marca, cu coada, anotimpurile, sunt şi epocile ascensiunii spirituale spre Cer-Ceruri, inclusiv prin cultul “străbunilor din Cer”, cult care avea să determine şi “înmormântările în Cer”, fie prin incinerare, fie prin aşezarea trupurilor pe stânci din munţi, pentru a fi “mutaţi” străbunii în Ceruri de către vulturi. Şi într-un caz, şi în celălalt, rămâneau frânturi de oase, care se înglobau în ritualic, dobândind o nouă viaţă prin urmaşi (trei din cele şapte vieţi, precizate de “Upanişade”), care, datorită funcţionalităţii vaselor, şi-i reaminteau mereu (în fond, atât durează “viaţa veşnică” – atât cât urmaşii îşi mai amintesc de tine).

*

Prin patrimoniul descoperit la Baia (anul 5000 înainte de Hristos, după cum s-a dovedit ştiinţific), Constantin Emil Ursu deschide noi şi, în cea mai bună parte, alte perspective de înţelegere a trecutului îndepărtat al omenirii. În fond, creatoarea Timpului, Ursa Mare, nu se putea lăsa descifrată decât prin complicitatea unui… Ursu, fie el şi Constantin, şi Emil.