De la Ieremia Băisanu, la Ştefan Alexandru Băişanu | Dragusanul.ro

De la Ieremia Băisanu, la Ştefan Alexandru Băişanu

Sâmbătă, înainte de a mă doborî gripa, mă vizitase prietenul meu (nu universitarul, nu deputatul, ci prietenul) Ştefan Alexandru Băişanu şi, din vorbă în vorbă, am ajuns şi la străbunii lui, pe care i-am întâlnit, în treacăt, prin sudul Moldovei de odinioară, acolo unde braţul bărbatului destoinic însemna totul şi nu degetul ameninţător al călugărului; în Moldova răzeşească, din care ne-au venit şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi Dimitrie Cantemir, şi Alexandru Ioan Cuza. Iar Sandu Băişanu, care ştie că s-a născut în Bogata, pe malul drept al Moldovei la Baia, şi nu a făcut o pasiune din istorie, a rămas încremenit, când am început să-i povestesc despre înrudirile neamului său cu spiţele răzeşeşti Cuza, Iuraşcu (neamul mamei lui Eminescu), Jora, Sturdza şi aşa mai departe, iar când am terminat de perorat, a zis scurt: „Nu vă cred!”.

*

Firesc, nu? Când ştii că te-ai născut într-un sat din nordul Moldovei, din doi oameni la locul lor, care, precum toţi românii, nu-şi cunosc înaintaşii de dincolo de moşi, adică de bunici sau oameni buni – cum li se mai spunea prin cele urice şi vechi hrisoave, începi să te temi de penibil în încercarea de a năzui spre rădăcini. Cât mai departe, cât mai în adânc.

*

Rădăcinile lui Ştefan Alexandru Băişanu sunt undeva, pe Rebricea, în părţile Bârladului şi ale Vasluiului. Baştina s-a numit Băisenii, deşi neamul de răzeşi ştiutori de carte, numiţi Baiseanu, Băseanul, Băiscanul şi chiar Busanul (scris diferit de primul scriitor domnesc Băişanu, Ieremia) au stăpânit multe sate în sudul Moldovei şi prin Basarabia, înainte de a fi nevoiţi să le cedeze, mai de voie, mai de nevoie, precum străbunii materni ai lui Eminescu, „neamului” lor Cuza şi, în primul rând, lui Ioniţă. Băişanii stăpâneau în Ciofreşti, Sineşeuţi, Grama, Glodeni, Hilimoneşti, Boţeşti, Vultureşti pe Bârlad, Onceşti, Stoineşti, Scânteeşti, Ghiujdani pe Vilna, Ţibăneşti, Rezina Voineşti şi alte sate, iar descendenţii lui Ieremia Băiseanu erau atât de mulţi, încât, în 14 martie 1789, mai mulţi răzeşi, inclusiv „un copil de casă şi un uşărel, Scrâmbiţeşti şi alţi coborâtori ai lui Băisan Uricariul”, umpleau curtea palatului domnesc, în aşteptarea hotărârii divanului în pricina lor cu „răposatul Ioniţi Cuza Spat.” pentru părţi din Hilimoneşti.

*

Ieremia Băisanu, personaj important al epocii sale, diac domnesc împreună cu Dumitraşcu Ştefan (tatăl voievodului Gheorghe Ştefan), între anii 1580-1621, apoi chiar şi vornic, este tatăl Antunicăi, măritată cu un Moghilă, din care se revendicau câteva neamuri răzeşeşti importante pentru spiritualitatea românească: Iuraşcu – străbunii materni ai lui Mihai Eminescu, Cuza, Jora, Sturdza şi Băsanu. Înrudirea este consemnată, fără echivoc, în 10 martie 1711, atunci când „Maricuţa fata Drăguţi, nepoata Măricuţii, strănepoata Antonicăi, Antonica fata Irimii Băisanului”, dăruia o parte din Căciuneşti, „dumisale lui Ion văru-meu”, adică lui Ioniţă Cuza.

*

Există şi alte două mărturisiri ale înrudirii dintre străbunii paterni ai lui Alexandru Ioan Cuza şi cei materni ai lui Mihai Eminescu, Iuraşcu (Tofana), cea din 16 februarie 1721 şi cea din 5 februarie 1752, prin care Ion Iuraşcu ceda partea lui din Filimoneşti lui Ioniţă Cuza, „fiindu-mi dumnealui şi mie niam de pe moaşi-me Antunica” (Mogâlde, fata lui Irimia Băisan). Iar într-o altă mărturie, datată în 9 august 1742, o plângere prin care Ioniţă Cuza revendica „la Crăciuneşti, a patra parte, şi o parte în Glodeani, şi neşte părţi în Grauri, cu neşte pământuri de acolo, ce are de la unchiu-său Toader Cuzea şi de la Băisan – care părţi de moşie fiind nealeasă dinspre alţi răzeşi, nici un folos nu cunoaşte” se face, deci, trimitere directă la Ieremia Băisanu, tatăl Antunicăi, într-o epocă în care Cuza, oferindu-le posturi, inclusiv de arendaşi, rudelor lui sărăcite, punea temeliile unei uriaşe moşii în sudul Moldovei. Unele dintre aceste moşii fuseseră, cândva, ale lui Miron Costin, dar Ioniţă Cuza le moştenea prin două înrudiri: cea subliniată, în 24 iunie 1728: „această parte de sat Crăciuneşti ce sunt la Vaslui, pe apa Răbricii… au fost a moşului (bunicul matern – n. n.) nostru, a lui Toderaşco Jora Sulger” şi, respectiv, în 24 septembrie 1731: „Miron Cuze Logofăt, nepotul Vornicesăi Aniţa Sturdzoai”.

*

Şi totuşi, când apar Băisanii-Băişanii pe malul drept al Moldovei, aproape de vărsarea râului matrice în apa Siretului? În 20 februarie 1662, atunci când Ştefan Băisan cumpără părţile de sat ale lui Bejan din Băloşeşti, în ţinutul Romanului, cu „curături din codru, ci le am făcute cămp”, cu „treizăci şi şasă galbini ungureşti”, satul Băloşeşti fiind megieş cu Buruieneştii, ambele aflate astăzi în comuna Doljeşti, din judeţul Neamţ. Peste un secol, însă, în Băloşeşti, sat cu 11 mazili şi ruptaşi, nu mai rămăsese nici un Băişanu, acest ram al familiei „migrând”, prin căsătorii, încet, încet, spre apa Moldovei, mai întâi la Baia, şi-abia târziu, după război, la Bogata. Dar asta e altă poveste, pe care o să v-o spun cu altă ocazie. După ce mă voi întrema, iar concertele şi expoziţia închinate Basarabiei vor fi rămas nu o provocare, ci o duioasă amintire.


Comments are closed