De la Dunăre la mare / Geamparalele | Dragusanul.ro

De la Dunăre la mare / Geamparalele

1860, Lancelot: La Hora (danse valaque)

*

În general, imbecilitatea capătă valoare științifică datorită „autorității” unor „Prof. univ. dr.” trândavi și suficienți, care, fără argumente, deversează în spațiul cultural românesc inepții prețioase, dar care capătă „putere de lege”. Nu trebuie ignorată, atunci când luăm în discuție spiritualitatea românească, nici „contribuția” interpreților de folclor la imbecilizarea publică, prin texte încropite pe picior și nicidecum adunate din memoria satului românesc, sat care, de altfel, nici nu mai are memorie. Nici măcar melodiile nu sunt îndătinate, ci născocite de instrumentiști profesioniști de folclor, care țin cont de ritmicizările regionale, impuse aiurea de etnomuzicologie, în baza conceptului bolșevic al „vetrelor folclorice” creatoare. Iar toate acestea duc la o gravă denaturare a spiritualității românești, devenită, în ultimii ani, dezgustător de petrecăreață. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc eu, acum, ci despre „geamparalele” părții sudice a României și, mai ales, ale Dobrogei, ținut care, până mai adineauri (1878), nu era locuit de români creatori, care numai la actul divin al versificării săltărețe cugetau. Și cu toate astea, Dobrogea are, drept marcă pe identitate, „Geamparalele” – în turcă, „geam-para” înseamnă „bani cu bani”, dar turcii nu au… geamparale – cică moștenire multiculturală a unui „tărâm veșnic înnoitor”.

*

Sunt deja clasice versurile nefolclorice „Drag mi-e jocul dunărean / Pe pământul dobrogean / Geamparalele / Le jucăm cu mic cu mare / Geamparalele / De la Dunăre la mare / Geamparalele”, „versuri ale cântecului Geamparalele, cântat de Elena Roizen”, dar folosite drept moto pentru „studiul” Delta Dunării – un tărâm cu istorie atemporală de Prof. univ. Dr. Carmen Costea și Prof. univ. Dr. Alexandru Stroia, autorii cărții Învață de toate, apărută sub egida Academiei de Studii Economice din București, 2011, p. 21, care autori, cu falsa lor autoritate științifică, nu doar că falsifică spiritualitatea românească, dar și retează, pentru a arunca la gunoi, milenii de trăire românească autentică.

*

Și astfel, ritmicități ceremoniale străvechi ale tuturor neamurilor europene, dar păstrate doar de români, sunt spulberate, pentru că savantoșii „Prof. univ. dr.” și gurista folcloroasă nu au băgat de seamă că ritmicitatea „geampara” este specifică dansurilor ceremoniale cu măști („Ța, ța, ța, căpriță, ța”, de pildă) și orațiilor de nuntă de tip „Busuioc” („Soacră mare, soacră mare, / Ai o noră ca o floare”, de altă pildă), dar ambele dedicate Timpului (Capricornul), și „capra” sau „cerbul”, ca și mireasa („căprioara” sau „ciuta”) fiind „vânate” drept biruințe asupra Timpului, nicidecum asupra morții, drept biruințe ale luminii, inclusiv prin întemeierea unei familii. E lesne de observat, dar numai în cunoștință de cauză, că și orațiile de nuntă sunt, de fapt, tot colinde, adică narațiuni cosmice despre „trecerea Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții”, după cum observa, pe la 1860, Simion Mangiuca, fără să fi fost „Prof. univ. dr.”.

*

Existau, în vremea „datului primordial”, cum zicea René Guenon, pentru că francezii, aidoma tuturor neamurilor europene, cu excepția celui românesc, pierduseră conceptul „Datină”, patru tipuri de horă, două solstițiale și două echinocțiale, cele solstițiale fiind ceremonii solare și lunare, iar cele echinocțiale, ceremonii închinate Maicii Glii, ca Fertilitate (de aici, Misterele Eleusine, iar la noi, pe același simbol al Demetrei, „Paparudele” și „Brâiele”) și ca Rodire („Bătutele”, numite, încă din timpul lui Herodot, și „dansuri cu arme”, iar ulterior, „călușerești” sau „cătănești” – termen introdus de Fraz Josef Sultzer și preluat de Carl Engel). Datorită boierimii românești, la fel de suficientă ca reputații „Prof. univ. dr.” de astăzi, cuvântul „brâu” capătă două noi încărcături semantice, preluate pe potrivite „după ureche” din cuvântul turcesc „syrbar”, cea de șerpar, deci de brâu lung, și cea de… sârbă, deși melosul sârbesc este tot atât de asemănător cu sârbele românești, care sunt „Brâie”, cam cât este melosul turcesc cu „geamparaua”, adică deloc.

*

Asta este dacă statul român irosește „geampara” („bani cu bani”) pe lefurile unora cu ignoranța încătărămată în „syrbar”!


Comments are closed