De la boreazi, la Cantemir și Basarabia | Dragusanul.ro

De la boreazi, la Cantemir și Basarabia

Cine a citit „Descrierea Moldovei” nu poate să nu fi observat că ținutul moldovenesc, pe care îl cunoștea cel mai bine Dimitrie Cantemir, încă din copilărie, este cel al Basarabiei, unde taică-său, Constantin Cantemir, avea câteva moșii. O probează și muzica „Principelui cărturarilor”, care nota, printre „serbele” de nuntă, și dansuri îndătinat basarabene, precum „Hora Buciumul” sau „Ostropățul”. Sau poate că moștenirea anestrală care caracterizează, în primul rând, cântecele românești, toate rămășițe ale ceremoniilor totemice boreale și, deci, patrimoniu european comun, pe care doar românii și, mai ales cei basarabeni, l-au păstrat cu o mai mare stăruință. În Basarabia, în fond, au supraviețuit colindele (nicidecum balade, cum am învățat prin școli) „Toma Alimoș” și „Gruia lui Novac”, deci al lui Osiris, numit în mitologia românească, pe filieră greacă (Sesostris), Ostrea Novac Jidovul, jidov însemnând uriaș, cu trimitere la ultimul Osiris, Rhamses al II-lea, cel care a durat, între Tecuci (Piroboridava, capitala boreazilor) și Don „Calea cea Demnă de Admirațiune a Zeilor”, pe care și Dimitrie Cantemir, și primul poet și dramaturg basarabean, Constantin Stamati, o numeau „Cheile Bâcului”.

Odată cu înșiruirea megalitică de pe brazdele Basarabiei au rezistat și mituri străvechi. Scria „Cărurarul principilor”, în lucrarea monografică despre Moldova: „Deosebit de aceasta, prostimea, în Moldova ca și în alte țări, care încă nu are știință pentru învățături, este foarte plecată asupra eresurilor și nu este încă desăvârșit spălată de tina sa cea veche; încât, la nunți, la îngropări și la alte întâmplări știute de dânșii, cinstesc, prin cântări niște Dumnezeiri necunoscute și duhluitoare a idolilor daci, precum: Lado și Mano, Zâna, Drăgaica, Doina, Stahia, Dracul dintâi, Ursitele” (Cantemir Dimitrie, Scrisoarea Moldovei, Iași, 1825, 1868, vol. II, pp. 274, 275). În ampla notă de subsol, Dimitre Cantemir precizează despre Lado și Mano: „Numele acestea le cântă mai ale la nunți; pentru aceea, se vede, că ar fi Vinerea și Cupidon, păzitorii dragostei casnice”.

În realitate, mitul Lado și Mano se referă, pe fondul logodnei cosmice, la cei doi slujitori ai Templului-Munte, Venus și Marte, „Vinerea”, deci Venus, fiind preoteasa „meselor și scaunelor” așezate în munte, în cinstea Soarelui, iar Marte, apărătorul templului, după cum o spun toate cărțile religioase ale omenirii, anterioare „Bibliei”. Cât despre cântecul nuntirii cosmice, despre care credeam că s-a pierdut definitiv, rezistând, doar ca titlu, în relatarea lui Cantemir, acesta încă supraviețuia în Basarabia… interbelică, fiind cules și încredințat… uitării tradiționale românești, de Constantin Brăiloiu, care îl tipărea în 1943. Versurile cântecului, de o simplitate dezarmantă, sub care se ascund încifrările ancestrale, sunt următoarele:

Ia-n taci, Lado, nu mai plânge,

Ia-n taci, nu mai plânge,

Lado, Lado, nu mai plânge,

Nu mai plânge, Lado!

Că la maică-ta tot te-i duce

Că la maică-ta te-i duce,

Lado, Lado, nu mai plânge,

Nu mai plânge, Lado!

Când a face plopul pere

Și răchita vișinele,

Lado, Lado, nu mai plânge,

Nu mai plânge, Lado!

*

În 12 aprilie 2018, cântecul acesta de nuntire cosmică, născocit în vremurile cărunte ale ceremoniilor boreale, se va cânta din nou. În fond, pentru ce altceva am exista noi, „Zicălașii”?


Comments are closed