De-a lungul lacului de la Bicaz

*

Lacul Hidrocentralei “V. I. Lenin” de la Bicaz înseamnă prima izbândă a unei generaţii, primul motiv de mândrie a bietului meu neam, la ieşirea lui dintr-un feudalism şi la intrarea în alt feudalism, şi mai dur, şi mai însângerat. Îmi aduc aminte cum, copil fiind, am văzut cum, încet, încet, lămpile cu petrol lampant începură să dispară, pentru a face loc unor sfere de lumină, spre care căutam mut de uimire. Din difuzorul staţiei de radioficare Vereşti mi se explica faptul că lumina electrică vine de la Bicaz, de acolo unde tăranii, pe cale de a se dezrădăcina, populau şantirele patriei, în vreme ce intelectualitatea României era jertifită prin puşcării şi lagăre de muncă forţată, iar cărţile neamului erau arse prin curţile interioare ale închisorilor.

*

Mi-am dorit de multă vreme să ajung în valea Bistriţei, acolo unde apele ei aurii, depuse peste mormintele străbunilor (de prin mileniul trei, înainte de Hristos, străbunii se înmormântau sub albiile râurilor, după cum o probează şi mărturiile recente, aflate în albia lacului de acumulare de la Bicaz), dar abia acum, când nori negri se adunaseră plumb cosmic în jurul Ceahlăului, am izbutit să ajung şi să parcurg, printr-o dezlănţuire de fenomene climaterice (întâi, caniculă tropicală, apoi ploi, apoi boabe de gheaţă risipite din cer, apoi ploi cu gheaţă şi furtuni impresionante), de la capăt la capăt întinderea de zeci de kilometri, până la Poiana Largului, a impresionantului lac din inima Carpaţilor.

*

*