Datina sau „regulile din orașul Arbore”

Desen la “Horele noastre”, de D. Vulpian

*

Până la apariția primilor legiuitori ai omenirii, babilonianul Hammurapi (1810-1750 înainte de Hristos) și spartanul Licurg (secolele IX-VIII înainte de Hristos), „regulile”, stabilite de „bărbatul cel mai integru, Anu, în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, au conștituit „legea”, adică regulile, ritualurile, cu componentele lor de poezie, muzică și dans, și misterele, acestea din urmă fiind stabilite, conform spusei lui Platon, „de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[1]. Cum Anu, „tatăl celor patru Hore”, pe care le numim anotimpuri, a fost primul dintre „bărbații de mare geniu”, care a pus temeliile regulilor de conduit umană, stabilind și reperele, dar și mijloacele de realizare a asemănării dintre om și divinitate, toate ținând de caracteristica poetică a naturii umane, lui Anu îi revine și „gloria”, în accepțiunea egipteană a cuvântului (moștenire asumată cu responsabilitate), oferirii „datului” initial, cum numea René Guénon Datina.

*

„Regulile” lui Anu cuprindeau repere astronomice importante, precum evoluția Ursei Mari pe cer, cu delimitarea anotimpurilor, întâmpinate, desigur, cu câte o horă, deci cu câte un dans ritualic anume, prin care se invoca bunăvoința astrului ceresc dominant în anotimpul care urma, Soarelui fiindu-i închinată hora în cerc, încă supraviețuind la români, la greci și la evrei, iar Lunii, hora în șir sinusoidal, care sugerează și unduirea Șarpelui Ceresc, Lunii asociindu-i-se constelația Dragonului, prin două mari sărbători echinocțiale, cea a intrării Șarpelui (înghețului) în pământ, preluată de creștinism sub denumirea de „lanțul Sfântului Dumitru”, și sărbătoarea ieșirii Șarpelui (înghețului) din pământ, numită și „lanțul Sfântului Gheorghe”. Existau și două sărbători solstițiale, numite An-Dar, prima, în vară, când începea noul an, dedicată Soarelui și Pământului, și una în miezul iernii, sub Capricorn, dedicată Pământului și Soarelui, lumina însemnând, pe atunci, „logodna cosmică”, pentru că se presupunea că, „cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[2], inclusiv Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[3].

*

Horele, un fel de revolte cosmice împotriva Timpului, respectau ordinea cosmică a răsăritului de Soare în constelațiile zodiacale (își închipuiau cei vechi că veșnicia aștrilor cerești derivă din ordinea opusă rotirii pe cer în zodiac, iar horele marchează terestru această opoziție), iar textele scandate sau cântate, cele scandate închinate Soarelui, iar cele cântate, Lunii, erau înălțate spre cer odată cu primenirea naturii, la răsăritul Pleiadelor, când se făceau și sacrificii simbolice (arderea urșilor de paie, ritual preluat denaturat de Alexii) și se cântau colinde, adică omagieri ale trecerii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[4], cum inspirat numeau cei vechi echinocțiile. Descinsă din paiane (pean-uri, cum s-a încetățenit termenul, pe filiație franceză), deci din imnele solare, puse pe seama uriașilor („peanul[5] tracilor este numit de eleni imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[6]), „colinda română, ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică”, etimologia cuvântului avându-și originea în „colinda sau cylindea grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[7].

*

Horele ritualice erau, în cadrul misterelor Datinii, de natură divină, iar odată cu trecerea timpului ele sunt dedicate mai ales reînvierii naturii, pentru că, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară aduce / vlăstare dulci ca de nectar”[8], iar Soarele primea încredințări ale deplinei sale biruințe: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[9]. Prin colindele și horele primăverii, ale triumfului vieții asupra morții, generațiile vechi „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[10], iar forța „înțeleptelor datini” a fost atât de puternică, încât abia peste lungi milenii se produce nu abandonarea colindelor, în ciuda mutării lor, din primăvară, în iaarnă, ci contrafacerea creștină prin vifleimuri, prin cântări dedicate Nașterii Domnului, întocmite în mănăstiri menite izvodirii de cântări creștine, care să anihileze total relicvele identitare ale spiritualității românești, iar cărturarii timpurii ai neamului, pentru că nu se deschiseseră, încă, ferestrele de dincolo de latinism, retează, la rândul lor, un parcurs impresionant al spiritualității omenești, încă puternic înrădăcinat la români, protestând, împotriva falsificării, cu o violență a demnității, pe care astăzi, în surprinzătoarea epocă târzie a bigotismului, nu o mai putem întâlni. „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”[11], scria, în 1875, Grigore Silaș, iar argumentele vremii, pe care Silaș doar le concluziona tranșant, erau multe și temeinice.

*

Dincolo de ritualuri și de mistere, toate persuasive și cu specificități pe care le vom lua în discuție separat, „regulile” lui Anu conțineau și elemente de drept propriu-zis, care au supraviețuit, prin dreptul pelasg, numit, până după anul 1800 după Hristos, când încă mai era în vigoare, valaskim, adică dreptul valah. Frânturi de drept pelasg încă se mai pot identifica în scrierile vechi ale omenirii, prin comparare cu dreptul valah. De pildă, „răscumpărarea capului”, conform documentelor de cancelarie domnească din Molodova, se făcea astfel:

*

În faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei se prezenta, în ziua de 20 decembrie 1431, „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă, săvârşită nu de el, ci pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă”[12]. Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el ceda teritoriul său obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică”[13], „precum este adetul morţii de om din veac”[14].

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”[15].

În „Iliada”, Homer prezintă, aidoma documentelor moldovenești, răscumpărarea vinovăției de omor:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”[16].

 *

Dreptul valah însemna, ca și cel pelasg de odinioară, un statut obştesc, care-l îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie… şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi… să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)”[17]. Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină de la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci”[18].

*

Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească, până spre anul 1800 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-l pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi capnobaţi”[19].

*

Toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte decât altul şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriană, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului.

*

S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii[20] ei, munţi[21] care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.