Darul Ceresc al sărbătorii dacice An-Dar | Dragusanul.ro

Darul Ceresc al sărbătorii dacice An-Dar

Cerbul din Corlata (ritual închinat morţii şi învierii Timpului)

 

Deşi ancestrală, sărbătoarea de astăzi se numea, pe vremea dacilor An-Dar, „Darul Ceresc” fiind înnoirea, mai întâi a timpului, apoi a luminii şi, apoi, a rodirii. Ceremoniile totemice astrale, dedicate acestei sărbători, cuprindeau „Colindul Cerbului” (solstiţiul de iarnă se petrece în Capricorn, numit, şi pe vremea dacilor, Cernunos – de unde şi grecescul Cronos) şi alte „cântări lunare”, dacă este să-i dăm crezare lui Strabon (Geografia, II, X, 23, p. 442), care citează din operele dispărute ale lui Hecateu Abderida şi Diodor Sicul, care susţineau că „şapte lebede” (fecioare îmbrăcate în alb) fascinau omenirea cu cântecele lor lunare, cântecele bărbăteşti fiind cele scandate (limba iluminării „luga surryannya”), care întregeau ceremoniile cu măşti, desfăşurate în jurul şamanului. Chiar şi astăzi, când datorită absenţei iniţierilor, semnificaţiile s-au pierdut, jocul Cerbului este, prin gesturi şi mişcări, unul în întregime şamanic, deşi Cerbul îl simbolizează pe Dumnezeu-Timpul.

 

Semnificaţiile ceremoniilor dacice de An-Dar formează, însumate, concreteţea lui Iisus Hristos, în accepţia exhaustivă pe care o formula Augustin (De civitate dei, libri XXII, p. 961), „Soarele Dreptăţii”, deci Hristos, însemnând, pururi, şi renaşteri ale timpului şi ale luminii, şi rodirea în sine, întotdeauna însoţită şi condiţionată de rodirea spirituală, cum observa, în „De Natura rerum” (, Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 33). De altfel, personaje fundamentale ale ceremonialurilor de An-Dar erau „Cel care există de la început”, adică Soarele, „Fata în viaţă”, adică Luna, şi „Cel care este născut”, adică Mercur (The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151).

 

Augustin observa că simbolistica primordială şi simbolistica de mai târziu, creştină coincid, în ciuda faptului că reprezintă două stadii de spiritualitate diferite, cea a „lumescului care ascende spre divinitate” şi, respectiv, cea a „transcendentului care coboară” (Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, pp. 357 şi 362), odată cu producerea unui „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor” (Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, 1978, p. 154). Sau, altfel, dar şi mai plastic spus, „încreştinarea” colindelor străvechiului An-Dar seamănă cu zidirea unei biserici pe temelia unei străvechi cetăţi, care a fost dărâmată doar pentru a i se folosi temelia.


Comments are closed