Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (IV) | Dragusanul.ro

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (IV)

 

Transportul acestor pacienți militari, care trebuia să aibă loc până pe 17 septembrie[1], a fost extrem de dificil, în condițiile de la acea vreme, și, pentru Moldova, a implicat un număr deosebit de mare de căruţe. Numai această țară trebuia să pună la dispoziție 13.4842[2] de căruţe, care, dacă ar fi trecut granița rusă, nu s-ar mai fi întors vreodată[3]. Prin urmare, a fost în interesul trupelor austriece care au intrat în Bucovina să împiedice utilizarea vehiculelor solicitate pentru transportul în acest scop. Terenul a fost pierdut[4] şi, deşi propunerea lui Mieg[5] era de remarcat, iar scopul lui Romanzow era de a opri acest export considerabil de căruţe. Acest lucru singur nu a fost atât de ușor de realizat, deoarece Romanzow îi ceruse lui Barco să nu fie în nici un fel o piedică pentru ruși prin înaintarea austriecilor în Bucovina.

 

Totuşi, problema a luat o întorsătură fericită. Rușii au rechiziționat căruţele cu ajutorul „comandanților de rechiziţii”, care constau fie din infanterie, fie din cavalerie, dar însărcinaţi să facă rechiziţii pentru ruși[6]. Mai târziu, s-a uitat întreaga chestiune, în urma căreia rușii s-au abținut să rechiziţioneze căruţele din Bucovina.

 

În această perioadă, Ghika a fost numit voievod al Moldovei, ceea ce conta pentru intențiile Austriei de a dobândi Bucovina. Grigori Ghika fusese interpret la Poartă, înainte de 1768. Ca atare, el a câștigat favoarea emisarului prusac Rexin[7], care îl sprijinea pe Ghika, în detrimentul Austriei. În 1768, Grigori Ghika a fost numit voievod al Țării Românești și, probabil, a primit și administrația Moldovei. Aceasta din urmă rezultă dintr-un raport al lui Thugut, către Kaunitz, din 17 august 1774[8], fapt care până acum a fost trecut cu vederea de istorici.

 

Asediul Hotinului

 

În 1768 și-a pierdut pământurile, deoarece, după victoria de la Hotin asupra turcilor (la 18 septembrie), rușii au intrat mai întâi în posesia Moldovei și apoi a Țării Româneşti. În iulie 1770, a condus o deputăție la Petersburg, pentru a-și dovedi supunerea[9] și pentru a-și arăta prietenia faţă de Rusia. Putea fi mulțumit de primirea la curtea rusă, pentru că împărăteasa i-a făcut cadouri și i-a admis fiul în Corpul de Cadeţi din Petersburg[10].

 

După pacea de la Kuchuk Kainardsche, Ghika a solicitat Porţii demnitatea de voievod în Principatele Dunărene, punându-și speranțele în prietenia dintre Rusia[11] și Prusia, care nu puteau să nu-i recunoască serviciile anterioare. În acea perioadă, Rusia nu era reprezentată de nici un emisar la Constantinopol, dar trimisul prusac Zegelin și-a asumat obligația de a acționa şi în interesul Rusiei[12].

 

Cu toate acestea, după cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Thugut[13], Zegelin îl îndemnase, în mod repetat, pe Thugut să sprijine alegerea lui Ghika, pe care Thugut a decis să o condiționeze, doar după o cerere anterioară, adresată în scris lui Kaunitz[14].

 

Ghika însuși nu a ratat nici o ocazie de a asigura Austria de prietenia sa, dacă va fi ales. Aflăm acest lucru din scrisoarea lui Barco, pentru Hadik[15], în care menționează avertizarea lui Ghika „că, atunci când el, după cum se pare, va fi înscăunat voievod în Moldova, va face tot ceea ce este benefic pentru Prea Înaltul nostru Împărat”. Dacă Austria nu avea încredere în aceste cuvinte, acest lucru era justificat în principal de comportamentul anterior al prințului. Cu toate acestea, Thugut a susținut, în baza instrucțiunilor primite, demersul numirii lui Ghika ca voievod în Moldova, așteptând ca cel puțin la socrul lui Ghika, Jakobaki Riso, să observe o atitudine prietenoasă față de Austria, care speranță s-a împlinit ulterior. Thugut a explicat, pentru prima dată, avantajele alegerii lui Ghika, care s-ar fi putut materializa, dacă interesul Austriei ar fi promovat de Ghika[16].

 

Curând după aceea, la Constantinopol a apărut o deputăție moldovenească. cu însemnele ţării și cu cadourile pentru viitorul domn[17], întâmplare din care se putea intui că Ghika va fi numit voievod în curând. Pe 12 sau 13 octombrie 1774 după Hristos, ziua nu poate fi determinată din manuscrise, Ghika a fost numit voievod. Luăm acest lucru dintr-o scrisoare a lui Mieg, trimisă lui Ellrichshausen[18], din care trebuie subliniat următorul pasaj: „Fostul prinț Kika (= Ghika) a fost acum confirmat formal de poartă ca voievod în Moldova”. Numirea a fost făcută pe viață și s-a considerat înțelept să se adauge observația „că acest lucru se va întâmpla numai cu condiția ca el să nu fie vinovat de o crimă mai importantă”[19]. Se spune că Rusia însăși a insistat asupra includerii acestei condiții. Drept urmare, bucuria lui Ghika nu a fost diminuată, căci sabia lui Damocles i-a atârnat întotdeauna deasupra capului. Când știrea uciderii sale s-a răspândit peste tot, patru ani mai târziu, nimeni nu s-a gândit la starea care a atașat Rusia de numirea lui Ghika ca voievod. De asemenea, până acum, istoricii nu au luat în considerare acest lucru şi, conform sugestiei lor, uciderea lui Ghika este asociată cu circumstanțe care nu au nici o bază[20].

 

Poate că ar trebui luat în considerare noul voievod din Țara Românească, Alexandru Ypsilanti, de a cărui dușmănie faţă de Ghika va trebui să țină cont în viitor. Înainte, Ghika administrase ambele provincii, iar acum veniturile lui depindeau doar de provincie, ocupată parțial de austrieci. Dar naturi umane precum cea a lui Ghika vin întotdeauna cu mijloace noi pentru a-și îmbunătăți poziția. Inteligența lui i-a dat ideea de a se face cât mai independent faţă de imperiul turc. De acolo a apărut dorința lui, pe care i-a prezentat-o lui Barco[21], de a obține de la Poartă demolarea cetății Hotin, prin mijlocirea Austriei. Ghika a spus: „Având în vedere circumstanțele actuale, ar trebui să fie foarte ușor să ispitești Poarta de a rade Hotinul, pentru că, după cum știe el, turcii urăsc din ce în ce mai mult acest loc, din cauza distanței sale și din cauza a ceea ce ar putea deveni, ceea ce ar fi un mare avantaj pentru generalul Weesen”. Numai că această dorință a rămas neîmplinită, deoarece interesele reale au fost imediat recunoscute. Așa că Ghika nu a avut decât să aștepte și să caute alte mijloace, care păreau să-l aducă mai aproape de obiectiv, şi să zădărnicească planurile Austriei pentru Bucovina. Această intenţie a devenit mai clară în 1775.

 

Între timp, diverse boli încă mai făceau ravagii în armata rusă. Plaga a izbucnit din nou în corpul rusesc, concentrat în jurul lui Bucureştilor, dar se pare că Mieg[22] nu a primit informații deloc de încredere referitoare la acest lucru[23]. Ciuma nu încetase, de fapt, niciodată – aparenta calmare se datora răspândirii acestei boli cumplite. Un al doilea mesaj din Iaşi vestea că boala a ajuns şi acolo şi că febra a făcut ravagii şi în Palatul Domnesc, afectându-l chiar și pe Barco[24]. Din fericire, măsurile de precauție luate au fost în măsură să limiteze această boală în Țara Românească, astfel încât Moldova a fost ferită, de această dată[25].

 

Oşteni moldoveni

 

Pierderile rușilor, în această campanie de cinci ani, au fost enorme. Conform raportului lui Barco, s-a spus că ar fi însumat 400.000 de bărbați[26], în timp ce trimisul prusac din Petersburg, contele von Solms, a menţionat peste 300.000 de bărbați[27], pentru că informaţiile ajungeau mai greu la Petersburg.

 

Ultima rămășiță a armatei ruse a fost obligată, curând, să părăsească principatele, întâmplare ce a fost întâmpinată cu bucurie de rezidenți. Odată cu predarea cetăților de pe malul stâng al Dunării și orașului Bucureşti turcilor, s-a făcut începutul retragerii[28]. Trupele rusești au părăsit treptat Țara Românească și s-au retras în Moldova[29]. Provinciile trebuiau evacuate până la 20 decembrie, apoi urmând să fie predate cetăţile Bender și Hotin[30]. Din motivele menționate deja, datele angajate nu au putut fi îndeplinite exact. Turcii trebuiau să se mulțumească și cu asta, pentru că se aflau într-o poziție de neinvidiat. Sultanul Selim al III-lea a fost detronat, din cauza „incapacității de guvernare”, tătarii din Crimeea au refuzat să predea rușilor cetățile Yenical și Kerch, în regiunile turcești încă ocupate de ruşi, rezidenții s-au ridicat împotriva rușilor, iar când au venit oştiri, acestea s-au dezintegrat în cete mai mici și au comis atrocități inumane pe acolo[31]. O altă ciumă pământească au fost „Arnăuții” și „Volintirii”, care luptaseră alături de ruși, împotriva turcilor[32]. Ei ar fi putut urma retragerea rusă sau să rămână în propria lor țară. Înainte de a pleca din patrie, trăiau din jafuri și prăzi. Deși rușii au încercat să-i convingă să emigreze[33], ei nu au arătat nici o dorință de a face acest lucru. Ar fi fost mai înclinați să emigreze în Bucovina sau în Transilvania[34], dar Ellrichshausen nu a fost de acord[35].

 

Turcii au evitat să-și ocupe din nou provinciile, imediat după plecarea rușilor. Prin urmare, Barco nu a putut raporta mai nimic despre puterea ocupației turcești în Moldova[36], informaţii care ar fi fost de mare interes pentru Austria, la acea vreme, mai ales că se răspândise un zvon, potrivit căruia în jur de 20.000 de ieniceri vor veni la Hotin, iar un război între Turcia și Austria va fi de ne-evitat[37]. Toate acestea s-au dovedit a fi exagerări. La scurt timp, Barco a reușit să-i raporteze lui Hadik că un paşă, însoţit de 200 soldați, urma să vină la Hotin, dar încă se afla în Silistria. Barco a părăsit Iaşii în 10 decembrie 1775, îndreptându-se spre Cernăuți. De aici și-a propus să meargă la Mohilew, ca să-și ia rămas bun de la Romanzow[38], după care a trebuit să meargă la Lemberg.

 

Între timp, plecarea lui Romanzow a fost întârziată. A sosit la Mohilew, unde Barco îl aştepta din 12 ianuarie 1775, abia în 14 ianuarie. Barco a rămas acolo până în 16 ianuarie și a aflat de la Romanzow că cetăţile Hotin și Bender nu au putut fi încă predate turcilor, din cauza unor noi dificultăți, și că armata rusă va rămâne, așadar, mult timp la granița turcă.

Imagine idealizată a războiului

Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca. Poziţionări similare au fost făcute și în interiorul graniței transilvănene, de brigada de frontieră situată acolo, iar generalul de câmp  Preiss a informat Înaltul Consiliu de Război din Viena că a luat măsura pe care Filo a considerat-o necesară pentru a stabili legătura dintre Transilvania și Bucovina. Această măsură a constat în faptul că al doilea regiment grăniceresc românesc a trebuit să mențină un post de vamă între Coşna și Dorna, adică în afara Transilvaniei. Postul era format din opt bărbați puternici (inclusiv un caporal și un sergent), care subordonau postului principal de la Kukuraza.

 

Legătura a fost stabilită între Galiția și Transilvania astfel încât întărirea trupelor galiţiene, de către cei din Ungaria, ar fi fost mai ușor de făcut, la nevoie. Prin urmare, împăratul Josef II a emis un ordin, prin care i-a ordonat lui Hadik să consolideze trupele din Bucovina, care să respingă eventuale atacuri ostile din Turcia. Două regimente din Ungaria fuseseră deja pregătite de marş, în acest scop. În urma acestui ordin, Hadik s-a deplasat în Bucovina, pentru a se vedea dacă și în ce măsură a fost necesară consolidarea la frontiera moldovenească. După ce a inspectat granița, a raportat la Viena că a găsit primul post al regimentului grăniceresc românesc la o jumătate de oră de Dorna, lângă Todorkani, postul fiind responsabil pentru corespondența dintre trupele din Bucovina și cele din Transilvania. O șosea duce prin Câmpulung, în timp ce o potecă şi un drum trec peste munți.

 

Întregul Regiment de husari Barco și câte un batalion din regimentele Stein, Brinken, Nugent și Siskowitsch stăteau gata, pe granița Moldovei, și un batalion din Regimentul Thürheim, de la Sniatin, urma să fie trimis.

 

Regimentul de husari a fost pus în mişcare, mai târziu, pentru a consolida cavaleria menționată mai sus, pe granița cu Moldova, în timp ce câte un batalion din regimentele Durlach și Colloredo au fost puse în marş pe granița Galiției cu Bucovina. Au fost făcute aranjamente adecvate pentru cazarea acestor trupe, și anume pentru infanterie, în munți, și pentru cavalerie, în zonele joase.

 

În raportul său către Hadik, comandamentul a considerat ocuparea noii frontiere a Austriei cu cinci batalioane de infanterie și două regimente de cavalerie ca fiind suficientă pentru a face față tuturor eventualităților. Cele mai importante puncte de la graniță au fost fortificate cu câte 6 tunuri de șase ţoli și câte 6 de trei ţoli, punctele mai puțin importante fiind protejate cu sârmă ghimpată. Este evident că s-a luat în considerare și o comunicare mai ușoară între posturile individuale detașate și grupul principal, pentru sprijin reciproc. Desfășurarea trupelor în Bucovina a fost atât de ieftină și de rapidă, încât comandamentul l-a putut asigura pe Hadik că garnizoana se va putea apăra împotriva atacurilor chiar și fără ajutor din partea Galiției, pe baza poziției și a numărului apărătorilor. Fortificațiile de la Okopi și Sniatin și legătura cu Transilvania erau considerate ca deosebit de importante în această strategie.

 

Pe de altă parte, propunerea comandamentului de a subordona Bucovina administrației militare părea mai importantă. Comandamentul considera că, şi până atunci, această parte a țării se afla sub administrația militară turcă, astfel că Bucovina este obișnuită cu o astfel de administraţie, cu presupunerea justificată că nu ar avea încredere într-o administrație civilă, pentru că guvernul cercual din Lvov este la 30-40 de mile distanță. Împăratul a fost de asemenea de acord cu această propunere.

 

La începutul anului 1775, erau toate semnele că problema Bucovinei urma să fie rezolvată în curând. Deja, la 15 decembrie 1774, la câteva zile de la plecarea sa de la Iaşi, Barco a putut să-i raporteze lui Hadik că turcii și-au plecat capul împotriva ocupației (de către noi) a unei părți din Moldova și au prezentat  publicului „culoarul” austriac în diferite culori. Nu au fost subestimate piedicile care încă se opuneau acestei soluții. Căci era de prevăzut ca voci să se ridice împotriva cesiunii Bucovinei, care, în ciuda prieteniei Porții faţă de Austria, încă ar putea să aibă efect asupra sultanului. Zegelin, Repnin, Ghika, precum și ambasadorii francez și englez erau factori care trebuiau, mai mult sau mai puțin, luați în considerare. Dar, datorită inteligenței și a măiestriei lui Thugut, eforturile Austriei au fost însoțite, în cele din urmă, de succes.

 

Thugut a fost numit director de afaceri la Constantinopol, în 1769. Când a ajuns la Pera, a constatat că influența Austriei era nesemnificativă. Abia treptat a reușit să o impună, la Poartă, într-o asemenea măsură, încât a îndrăznit să ceară şi să obțină cedarea Bucovinei. Cu puțin timp înainte de încheierea convenției aferente, el fusese lovit de o boală atât de gravă, încât a vrut doar să își îndeplinească însărcinarea și apoi să se retragă din funcția publică. Dar, până când s-a întâmplat acest lucru, a dezvoltat o activitate extrem de plină de viață la Constantinopol, care a fost însoțită de un mare succes, în 1775. La începutul lui ianuarie, a primit de la Ypsilanti un mesaj confidențial despre Ghika, precum că acesta din urmă încerca să incite Poarta împotriva Austriei. „Poarta nu trebuie să aibă încredere în declaraţiile prietenoase şi asigurările acestui stat”, a scris Ghika, „dar ocupația Bucovinei dovedește contrariul.

 

Țara ocupată este mult mai fertilă și are o importanță mai mare decât restul Moldovei. Chiar și rezidenții cer ca Poarta să nu cedeze Bucovina Austriei. Cu toate acestea, dacă acest lucru ar trebui să se întâmple, fie s-ar revolta, fie s-ar orienta către o putere străină pentru ajutor. În prezent, armata austriacă de ocupație ar fi atât de slabă, încât nu ar fi nevoie de eforturi prea mari pentru a o arunca înapoi”.

 

Riso a încercat să împiedice deputăția moldovenească să predea acest raport către Poartă, dar nu a reușit. Reis Efendi a respins singur deputăția, promiţând că va examina problema. Comportamentul lui Ghika față de Poartă îl irita pe Reis Efendi într-o asemenea măsură, încât și-a îndreptat atenția mai degrabă asupra lui, decât asupra părții Moldovei care urma să fie cedată. Deși l-a întrebat pe Thugut ce este adevărat, în urma ocupării Bucovinei, el a fost mulțumit cu răspunsul evaziv al lui Thugut, prin care promitea că mai multe detalii despre acesta îi vor fi comunicate în curând. Cu această ocazie, el a aflat și despre propunerea Austriei de reglementare a frontierelor într-un mod pașnic și în acord cu Poarta. Pe de altă parte, el l-a asigurat pe Thugut că, în ciuda multor intrigi, Sultanul are o încredere specială în prietenia Austriei.

 

Atunci, Thugut a crezut că nu prea mai are de ce să se teamă de ostilitatea lui Ghika, din moment ce Poarta era foarte bănuitoare faţă de acesta; dar lui Kaunitz i-a spus că prietenia lui Ghika ar putea, în orice caz, să faciliteze considerabil legătura cu Poarta. Din acest motiv, l-a sfătuit pe Kaunitz să lase trupele austriece să avanseze puțin câte puțin, astfel încât Poarta să poată recunoaște voința serioasă a Austriei de a păstra Bucovina, şi se va abține de la orice agitație ostilă împotriva Austriei, iar de o va face, măcar o va face într-o manieră prietenoasă. Pentru turci, pierderile sunt suficiente.

 

Thugut avea dreptate să se teamă că Poarta, pentru că nu exista niciun motiv de grabă, va amâna negocierile privind cesiunea Bucovinei cât mai mult timp posibil, până când o coincidență a dus, ulterior, la o decizie. Un alt motiv al acestei frici a fost că, la începutul războiului ruso-turc, nu s-a vorbit decât despre cedarea unei bucăți de pământ în Țara Românească.

 

În aceeași zi, Thugut a scris un al doilea raport lui Kaunitz, despre urgența lui Zegelin de a se amesteca în afacerile externe, acesta din urmă părând a avea o influență specială la Poartă, dar din Rusia, într-o manieră inconfundabilă, a fost respins.

 

Kaunitz a fost complet convins de eforturile lui Thugut de a influenţa Poarta către o cesiune pașnică a districtului Bucovinei și a sperat să poată obține sprijinul pașei Hotinului pentru a extinde granița ocupată la Rohatin. Dacă acest lucru nu ar va izbuti, Thugut trebuie să încerce să afirme ceea ce a câștigat. Întrucât încrederea Porții faţă Austria a fost oarecum zguduită, recent, de diverse intrigi ale străinilor, Kaunitz l-a avertizat pe Thugut să încerce să găsească căile care ar putea duce la restabilirea fostelor relații de prietenie dintre Austria și Poartă, prin „mijloace convingătoare” deschide. Făcând acest lucru, Kaunitz a sperat să diminueze consecințele pernicioase ale păcii de la Kuchuk-Kainardsche. El s-a temut că turcii, în situația lor tristă actuală, ar putea fi ușor alungați din Europa, caz în care Orientul nu ar trebui să fie lăsat doar rușilor, ci şi Austria va trebui să îşi ia partea ei. „Dar este mai bine – i-a scris lui Thugut –  dacă Imperiul Turc ar rămâne în Europa cât mai mult timp”. Drept urmare, Thugut a fost instruit să atragă atenția Porții asupra pericolului care o amenința dinspre est, fără a ghici intenția actuală a Austriei. Pentru că Kaunitz se temea de indiscreția Porții, ceea ce ar putea complica cu ușurință situația politică din Europa, la acea vreme.

 

Poarta, care, atunci, ca și acum, a avut nevoie de mult timp pentru a lua o decizie, deşi știa despre hotărârea fermă a Austriei de a-şi însuşi districtul Bucovina. Dar, întrucât nu voia cu adevărat să creadă în asta, Kaunitz a crezut de cuviinţă, inițial, că Poarta va fi tulburată de concentrarea trupelor austriece la granițele de sud și est, deși, pe de altă parte, trebuia să fie îngrijorată că acest lucru va duce la alte complicații neplăcute. Prin urmare, a fost adecvat circumstanțelor, în momentul în care Thugut a explicat, în mod deschis, instrucțiunile primite în conformitate cu care, atâta timp cât nu va exista un acord amical al Porţii cu Austria, în privinţa Bucovinei, trupele austriece vor ocupa această parte a Moldovei, pe motiv că, anterior, ar fi fost parte a Austriei. Poarta a solicitat dovezi scrise ale revendicărilor Austriei față de Bucovina, cerere care a fost satisfăcută. Cu toate acestea, pentru a nu agrava și mai mult litigiul, Kaunitz a cerut lui Thugut să propună Turciei o convenție, în care principalul obiectiv să fie colaborarea pentru o pace de durată. Pentru restul, Thugut a fost liber să prezinte chiar și cereri în Turcia; numai păcii nu i s-a putut da forma unui nou tratat, deoarece exista o frică de contradicție din partea celorlalte puteri.

 

Al doilea punct, cel mai important al convenției, ar trebui să se refere la districtul Bucovina, a cărui reglare de frontieră ar trebui rezolvată la fața locului, de către comisarii aleși. Ar trebui, de asemenea, încercată şi o cedare a unei insule a Dunării, deoarece acest obiectiv ar fi important pentru Austria. Totuși, aceasta nu ar trebui să împiedice rezolvarea celei de-a doua probleme. Transportul gratuit pe întreaga Dunăre ar trebui să fie în regulă, iar acest lucru nu trebuie privit ca o favoare nouă și specială, ci ca un drept bazat pe al doilea articol din Pacea Passarowitz.

 

Poşta Rusă, prin Moldova – Anatole de Demidoff (1813-1870).

 

Atunci, Thugut i-a scris lui Kaunitz că va acționa în conformitate cu instrucțiunile primite și că îl va informa despre discuţia cu Jakobaki Riso. Acesta din urmă a primit ordinul de la Ghika de a-l informa pe Thugut că el (Ghika) era acum nevoit să trimită Porţii trimișii boierilor moldoveni din Bucovina, ca să prezinte rapoarte, astfel încât să poată lua măsurile adecvate împotriva austriecilor.

 

Ghika a trimis turcilor şi un manifest al generalului von Spleny, din Cernăuţi, precum și o scrisoare de la același șef al provinciei, destinată mănăstirii Suceava, prin care îi îndemna pe locuitorii Bucovinei să nu ia în considerare decretele turcești.

 

Thugut i-a răspuns lui Riso că este în interesul voievodului și al Porții să nu exagereze astfel de vești. Prin urmare, Riso poate să prezinte rapoartele lui Ghika. De fapt, Poarta le-a făcut, mai târziu, cunoscută, o informaţie cu care Thugut a fost mulțumit, despre sinceritatea lui Ghika față de el. Totuși, acest lucru nu a durat mult, deoarece suspiciunea lui Thugut față de Ghika a fost stimulată în mod repetat. În acest sens, el a fost încurajat și de faptul că Ghika a încredințat corespondența lui Riso unui curier rus, fapt din care trebuia să concluzioneze că acest lucru a fost făcut cu acordul lui Romanzow. În plus, toată lumea știa despre obiceiul rușilor de a deschide scrisori străine.

 

Reis Efendi, ca reprezentant al Porții, i-a zis lui Thugut că Austria a avut idei mai radicale faţă de Bucovina și a subliniat că asigurările prietenoase ale Austriei nu sunt în armonie cu realitatea și indică mai degrabă ostilitate deschisă. Thugut a încercat să nege acest lucru, spunând că așteaptă noi instrucțiuni de la Viena, în viitorul apropiat[39].

 

În timp ce corespondența scrisă dintre Viena și Costantinopol sporește tot mai mult, iar activitatea lui Barco, la sediul rus, a fost finalizată cu vizita sa de adio, la Mohilew, comandantul Galiției, generalul Ellrichshausen, a continuat să călătorească prin Bucovina, pentru a obține detalii despre aceasta. Sugestiile sale, din timpul călătoriei, se referă, în principal, la comunicații: drumuri mai confortabile, cu mai puține poduri în munți, fortificarea celor mai importante puncte strategice, precum Munticelu, gura drumului, între Mănăstirea Humor și Bordeşti, apoi un alt punct, la o jumătate de oră de la mănăstirea Hunor, la o tavernă, la intersecţia cu drumul ce duce, de la Vama, la Capu Codrului și Roman, și avantajele comunicării între Transilvania și Bucovina, în caz de război, au fost principalele puncte de care s-a ocupat Ellrichshausen în acest raport. Din Transilvania, trupele puteau fi transferate cu ușurință în teatrele de luptă româneşti, prin Suceava și Siret, și încartiruite acolo; s-ar putea crea rute între Transilvania și Pasul Humor, foarte uşor. În caz de război cu Turcia, Austria ar trebui să-și împartă forțele armate, deci ar fi mai puțin rezistentă, iar dacă trupele austriece ar avansa mai departe, turcii ar fi obligaţi să se retragă în Vidin și în Silistra, retragere în urma căreia Austria ar putea ocupa cu ușurință Bosnia și Serbia. Turcilor le-a fost greu să se afirme pe malul stâng al Dunării. Chiar dacă turcii au pătruns în Bucovina, ei ar trebui întotdeauna să se teamă de un atac din Transilvania împotriva flancului lor, așa că o astfel de abordare, din partea Turciei, este foarte puțin probabilă. În schimb, s-ar putea menţine mulți ani în Moldova și în Țara Românească, datorită fertilității acestor ţări. Avantajele comunicării dintre Transilvania și Bucovina ar fi, de asemenea, mari în cazul unui război cu Rusia și Prusia[40].

 

În ceea ce privește legăturile importante comerciale cu Preworodek și Sniatin, cele ale Poiana Samlina, Pojana bleşi, dealul mare Beresova, poiana Harluşa, Fântâna Sauchi, Cernauca, poiana Kosuţna, Stanahora, Zucika, Cernăuţi, Mamorniţa, Lukaweţ, Derehlui, Siret, Bordujeni, Parhauâi, Humor și valea Bistriţei, acestea au servit parțial pentru a valorifica pământul inferior şi a echilibra balanţa, pentru a afirma punctele de trecere, care nu și-au pierdut importanța nici în condițiile schimbate de astăzi.

 

Pentru a asigura țara pentru toate cazurile şi pentru a desfășura cele mai necesare lucrări culturale, împăratul Iosif II a consolidat ocupația de acolo, prin împărțirea Regimentului din Timişoara[41]. Dar, până când negocierile cu Poarta nu au fost finalizate, astfel de aranjamente ar trebui să se considere inevitabil necesare a fi luate în interesul țării în sine, altfel încât să rămână cu un status quo[42]. Împăratul i-a cerut lui Ellrichshausen o părere cu privire la ce parte a țării ocupate este în dezavantaj şi dacă ar putea fi cedată Turciei, fără a întrerupe comunicarea dintre Transilvania și Galiția[43]. Prin urmare, Ellrichshausen a trimis un raport lui Hadik, în care, conform propunerii lui Mieg, deal mare Beresova şi o parte din zona Hotinului, până la Rohatin, pârâul Huko, valea Prutului, pârâul Molniţa, pârâul Turiatca, Molniţa, până la vărsarea în Siret, ar putea fi cedată[44]. Pe această bază, împăratul a dat ordinul ca, în viitoarea reglementare de frontieră, în care comisie urmau să fie delegați, din partea Austriei, Barco și Mieg, să se asigure că se cedează cât mai puțin posibil din teritoriul ocupat, fără a afecta comunicarea dintre Transilvania și Galiția, și luând în calcul că trebuie stabilită o linie de frontieră eficientă în apărare. Împăratul și-a exprimat dorința de a trasa o linie dreaptă, de la pârâul Huko, la Brăieşti, și de a renunța la întreaga zonă a Siretului și a Sucevei, dacă Prevorodek ar putea accesat şi fără ea[45]. Dacă voievozii din Moldova și din Țara Românească solicită acest lucru, comandanţii frontierei pot răspunde că Austria a făcut deja cereri către Poartă[46], asupra cărora se va lua o decizie de către ambele părți.

 

Caravană moldovenească – desen de Raffet pentru cartea lui Anatole de Demidoff

 

[1] Beil. XLII.

[2] Beil. XLVIII.

[3] Beil. LVIII.

[4] Beil. XLIX.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Hurmuzaki, VII, p. 103.

[8] Ibidem, p. 103. Vgl. Arneth, vol. 8, p. 475.

[9] Zinkeisen, V, pp. 922, 923.

[10] Kaunitz, lui Tugud, 21 august 1770.

[11] Beil. XLII.

[12] Arneth, vol. VIII, p. 475. De aici rezultă se inspiră şi relatarea lui Zinkeisen, VI, pp. 88 şi urm., care concluziona că Zegelin îşi atribuise cel mai mare rol, pentru că a determinat alegerea lui Ghika ca Voievod al Moldovei, dar fără menționarea celorlalte puteri care au contribuit la această numire. Pentru a sublinia meritul lui Zegelin, acest istoric ne oferă și pasajul relevant dintr-o scrisoare a acestuia, pasaj care spune că Poarta „nu poate fi considerată un prieten adevărat al regelui Prusiei”! (Zinkeisen, VI. Vol. P. 8. 88, 89.)

[13] Thugut, lui Kaunitz, 17 august 1774.

[14] Kaunitz, lui Thugut, 6 septembrie 1774. Hurmuzachi, VII, p. 106.

[15] Beil. XXXI.

[16] Arneth, vol. 8, pp. 476, 477.

[17] Beil. XLIII, XLVI.

[18] Beil. XLIX.

[19] Hurmuzachi, VII, p. 115.

[20] Dohm’s Denkwürdigkeiten, I. Th, p. 506.

[21] Beil. LXX.

[22] Beil. LII.

[23] Beil. XLIX.

[24] Beil. LXI.

[25] Beil. LXII.

[26] Beil. XXXI.

[27] Zinkeisen, VI, p. 80.

[28] Beil. XLIII.

[29] Beil. XLVI.

[30] Ibidem.

[31] Zinkeisen, VI, p. 30.

[32] Beil. LVI.

[33] Ibidem.

[34] Beil. LXIV.

[35] Beil. LVIII.

[36] Beil. LXII, LXIII.

[37] Beil. LXV, LXVI.

[38] Ibidem.

[39] Thugut, lui Kaunitz, în Pera, 18 ianuarie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 124, 125.

[40] Beil. LXXIX.

[41] Beil. LXXXII.

[42] Beil. LXXXIII.

[43] Beil. LXXXV.

[44] Beil. LXXXVII.

[45] Beil. LXXXVIII.

[46] Beil. LXXXI.


Comments are closed