Dacă tot vă interesează colindele…

*

Dacă tot am văzut că vă interesează originea colindelor, haideți să apelăm la antecesori și să ne dumirim împreună. Iată, de pildă, ce spunea George Coșbuc, la 1903, în prima parte a studiului „Colindele noastre”, înșelându-se doar asupra anotimpurilor (se cântau în prima parte a lunii mai – de unde și denumirea de „malakă” pentru alaiul cu măști – în decembrie fiind omagiat Timpul, Cernunos sau „Cerul Îndepărtat”, prin ritualurile „Cerbului”) și asupra nașterii lui Iisus, care s-a petrecut în aprilie, dar a fost mutată, din interese bisericești, nicidecum religioase, în decembrie, pe Deva-Yana (Calea Zeilor), deci în cadrul misterelor solstițiale de iarnă:

*

Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele, probabil minoritatea lor, în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt cu mult mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datorează faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism. Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, fäceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii.

*

Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este central miturilor solare, şi este şi astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa, seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ, începând de la solstiţiul de vară, erau privite ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui – pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii – iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece, şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor, care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăşteau lumina zilelor şi viata naturii. Iar la echinocţiul de primăvară, era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, „ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii”. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări, şi este cântat, şi astăzi, în colindele noastre, şi este sărbătorit de datinile noastre.

*

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin Decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos, în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind, deodată, naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de Soare a zis Christos, în loc de Lună, Cer sau Lumină, a zis Sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele, însă, au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui, ori, printr-o atracţie, moartea lui. Deci, colindele care cântă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar, însă, sau mai niciodată, acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Acestea au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.