Cuza Vodă, liderul pe care nu îl merităm | Dragusanul.ro

Cuza Vodă, liderul pe care nu îl merităm

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

*

Singurul lider al românilor, care şi-a iubit poporul mai presus de sine însuşi, a fost Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul care nu-şi doarme somnul de veci în biserica din Ruginoasa, ctitorită de bunicul lui din partea mamei şi în care a fost înhumat, ci zvârlit de Biserica Ortodoxă Română, în 1946, la câţiva zeci de paşi de ctitorie, în cel mai urât mormânt posibil. Iar noi, românii, nu zicem nimic, iar de ziua în care Domnitorul s-a săvârşit, 3 mai, nu avem o lumânare, pe care s-o aprindem oriunde, în memoria lui.

*

Ştiţi cum a fost, pe când începuse să ne lupsească Vodă Cuza? Nu ştiţi? Atunci să dăm deoparte, în următoarele zile, colbul de pe pagini uitate şi să aruncăm o privire:

*

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

*

Pesta, în 21 mai n. 1873.

Avem să ne începem revista cu o ştire tristă, cu moartea unui bărbat român de mare însemnătate istorică, ca unul a cărui ridicare la înălţime, deasupra tuturor Românilor, de la o margine, până la cealaltă, a ridicat speranţele Românimii în Orient, pătrunzând ca şi o scânteie electrică prin toate părţile locuite de această naţiune, şi accelerând momentul ca, printr-unu farmec, pulsul vieţii naţionale, fără a fi curând, în multe privinţe, amar dezamăgiţi.

*

Principele Alexandru Ioan Cuza, fostul Domnitor al României, alesul – ca printr-o minune, la 1859 – cu votul unanim, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, şi, astfel, devenit – după Mihai Bravul – cel dintâi Domn al amândurora ţări române, în acest mod unificat, joia trecută, în 15 mai, a răposat la Heidelberg, în Germania, unde petrecea retras, ducând o viaţă intuitivă. Acest om, destinat de providenţă a face lucruri mari, n-a înţeles vocea providenţei! Stricăciunea oamenilor, şi anume a claselor mai înalte, boiereşti, pre el, în loc să-l îndemne, cu atât mai mult, cu mână tare a corija şi îndrepta, şi regenera, l-au adus să cadă cu inima, să dispere de genul său şi de patria sa şi să se tăvălească şi însuşi în mocirla păcatului!

*

Astfel, a provocat coaliţia şi conspiraţia mai tuturor patrioţilor, ce se văzură înşelaţi în aşteptările lor, şi, astfel urmă, în noaptea de 22 faur 1866, detronarea şi expatrierea lui, pentru care, de 3-4 ani, încoace, de una mie de ori s-au căit aceiaşi patrioţi! – nu că doar ar fi făcut nedreptate lui Cuza, ci pentru că, prin urmata alegere de domn străin, ţara deveni prada influenţelor şi urdiilor străine!

*

Alexandru Ioan I, oricât de amar a fost rătăcit, spiritul său român naţional nu şi l-a renegat nici într-unu caz, şi multe fapte, adevărat române, vor vesti secolelor viitoare gloria lui. De unde credem că moartea lui, atât de neaşteptată va împle de doliu şi de durere pe fiecare român adevărat.

*

Alexandru Ioan Cuza, după însemnarea foilor străine, a fost născut în Galaţi, la anul 1820, a fost educat pentru miliţie şi a servit în armată, ajungând gradul de colonel; a fost, apoi, prefect şi, ca atare, ales Domnitor. El nu lasă după sine descendenţi, căci căsătoria cu legiuita sa soţie a fost stearpă.

Dedicându-i, deci, toţi Traianizii, din toate părţile, câte o lacrimă duioasă, să-i oftăm din inimă curată ca ţărâna să-i fie uşoară, iar memoria eternă! (Albina, Anul VIII, Nr. 34, joi, în 10/22 mai 1873, p. 1).

 *

Cuza Alexandru Ioan

*

În România, pe când Domnitorul Carol rătăceşce – Dumnezeul lui ştie prin care părţi ale Carpaţilor din Oltenia, fără ca cineva să se mai îngrijească de el – ochii şi inimile poporaţiunii întregi s-a concentrat la Ruginoasa, unde, ieri, se depuseră la odihnă eternă rămăşiţele pământeşti ale fostului Domnitor Ioan Alexandru Cuza.

Astfel de manifestaţiune n-a mai văzut ţările române! Vedeţi, domnilor stăpâni de astăzi, unde conduce politica voastră inimile române! (Albina, Anul VIII, Nr. 40, joi, în 12 iunie / 30 mai 1873, p. 1).

*

Cuza Alexandru Ioan 2

Pe când principele Carol, primeşte, în Viena, onorurile de suveran al României, la Ruginoasa, în Moldova, deja s-au depus, pentru etern repaus, osemintele predecesorului său, Alexandru Ioan Cuza, cu onoruri şi mai mari din partea naţiunii.

Curioasă coincidenţă! Pe aceeaşi cale, pe unde reintră Cuza, mort, în ţară, salutat de sunetul tuturor clopotelor şi de lacrimile tuturor Românilor, tot pe acolo ieşi îndată Carol, viu, pentru a fi sărbătorit în străinătate. Ce temă minunată pentru un roman, o poezie! Destul că cele ce se scriu, despre primirea şi înmormântarea cadavrului lui Cuza, de la petrecerea peste frontiera din Iţicani şi până la Ruginoasa, despre mulţimea adunată şi emoţiunea ei, despre grandiozitatea actului şi a manifestaţiunilor, întrec toate închipuirile! Nouă ne pare rău că spaţiul nu ne permite a publica o descriere specială, dar, totuşi, din cele şase cuvântări, ce se ţinură la acea ocaziune, parte mare de primii oratori ai ţării, cel puţin una, a domnului Mihail Cogălniceanu, vom reproduce-o şi noi, într-unul din numerele următoare, pentru ca onoratul public al nostru să câştige o vie idee, cu cât altfel se preţuiesc meritele şi talentele bărbaţilor adevărat mari, după moarte (Albina, Anul VIII, Nr. 44, joi, în 14/26 iunie 1873, p. 1).

*

Alegoria "Unirea Principatelor"

Alegoria „Unirea Principatelor”

*

Câtăva vreme, adică până la Unirea cu Ţara, prin Bucovina s-a mai păstrat cântecu-horă al lui Cuza Vodă, apoi s-au pierdut, fiind păstrate doar de manuscrisele lui Alexandru Voievidca, din paginile acelea colbuite de ignoranţă retregind cântecele lui Cuza la viaţă muzicienii Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru:

*

Cântecul lui CuzaIoan Colibaba, Frătăuţul Nou, 1909

p96

*

Hora lui Cuza Pamfil Furcaş, Frătăuţiul Nou, 1909

p143

*

Hora lui Cuza Iordachi Gherasim, Grăniceşti, 1910

p144

*

 


Comments are closed