Cumsecădenia securităţii ceauşiste (I) | Dragusanul.ro

Cumsecădenia securităţii ceauşiste (I)

coperta Camasile de dupa trucaj foto

*

În 1979 şi 1980, concursurile de debut ale Editurii „Albatros” nu s-au mai soldat cu apariţia unor plachete de autor, ci cu o antologie, în care apăreau, masiv cenzurate, grupaje cu versuri semnate de Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu, Ion Drăguşanul şi, dacă nu mă înşeală memoria, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Gelu Dorian şi aşa mai departe (nu mai am antologia, ca să o consult), dar şi cu promisiunea, prevăzută în contractul colectiv al drepturilor de autor, de a ni se publica, în anii următori, câte o carte de poezie. Eu concurasem cu o plachetă, „Cornul de vânătoare”, în care îndemnam discret generaţiile la „Vânare de urşi” – titlu de poem, care avea să dea numele plachetei.

*

Mă obişnuisem: scriam ce aveam de scris, iar cenzura ziarelor, revistelor şi editurilor modifica titluri, ca să poată publica poemele; foarte puţine texte erau distruse, ca să nu încapă „pe mâna cui nu trebuie”, deşi securitatea avea grijă să le ia, din vreme, să le fotocopieze şi, apoi, să ni le înapoieze la fel de discret. Mormanele mele cu poezii dispăruseră din sertarul cu… pâine, slănină şi ceapă al prietenului meu de la „Zori noi” Gheorghe Parascan, pe când băteam la maşina de scris a redacţiei, din folosinţa lui, ceea ce urma să fie cartea mea de debut, „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”. După vreo săptămână, manuscrisele au reapărut în sertarul cu delicatese parascaniene, în schimb cartea a rămas, bine încuiată, în sertarul redactorului de carte Rusalim Mureşan, de la „Albatros”, până în 24 ianuarie 1990, când, mergând după aprobare pentru un ziar particular la Ministerul Culturii, am trecut şi pe la editură, despovărându-l pe bietul Rusalim de temeri, mai ales că lovitura de stat bolşevică din Rusia se apropia cu paşi repezi şi vremurile erau încă nesigure.

*

Dar nu asta vreau să povestesc, pentru că nu însemna mare vitejie să-ţi disimulezi gândurile şi năzuinţele în texte lirice, care, de cele mai multe ori, se publicau, dar cu titlul modificat. De pildă, un poem cu titlul premeditat cacofonic (va va), „Cineva va răspunde odată”, a apărut în „Flacăra” (alături de „Căminul de nefamilişti”, „Călătorie cu trenul” şi alte şapte poeme la fel de dibaci protestatare), dar cu titlul „Cât un pumn de cireşe”, mutând accentul de pe premoniţia revoltei tinerelor generaţii asupra vârstei în sine, pe atunci şi a mea:

*

1978, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

1978, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

cineva va răspunde odată

pentru păsări, pentru struguri necopţi,

s-aruncăm cu o piatră în grauri,

s-aruncăm cu un graur în nopţi

şi-apoi nopţile bete şi triste

să le bateţi în fire de iarbă,

cineva va răspunde odată,

parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!

*

cineva va răspunde odată,

e firesc, e util să se-ntâmple

şi cenuşa aceea şi doare

şi cenuşa aceea şi împle,

numai graurii, graurii negri

peste cerul din scame şi feşe

azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:

vârsta mea cât un pumn de cireşe!

 *

Un alt poem, „Presimt sosirea inorogului”, devenea „Purtătorul de feştilă” şi vedea lumina tiparului, deşi mie mi se părea periculos chiar şi titlul atribuit de cenzură. În anii aceia, nu mai existau securişti proşti, ascunşi după clăi de păpuşoi şi după stâlpi de telegraf, ca să urmărească ţăranii – cum falsifică realitatea filmele româneşti actuale, pentru recompense internaţionale, dar securitatea ceauşistă accepta poemele noastre, deşi cunoştea foarte bine că ele vor fecunda într-un public cititor şi el pricepător şi fecund în imaginaţie, pe atunci. Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu chemat la securitate (la partid nu aveam ce căuta, pentru că nu eram membru), ca să explic ce-am vrut să spun, atunci când „nu m-am confesat decât maşinii de scris”, pentru că securiştii înţelegeau perfect că eu aveam, în 1982, premoniţia revoluţiei din 1989, după ce „am umplut buncărele oraşului cu litere”, deci cu semnificaţii care „şapte ani vor pluti prin văzduh ca o pânză subţire”, înainte de a exploda:

*

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

*

după anume semne presimt sosirea inorogului,

deja am pus lacăt pe uşă aşteptând între somn şi trezire,

ieri noapte am umplut buncărele oraşului cu litere,

şapte ani vor pluti prin văzduh ca o pânză subţire;

sunt singurul care presimte sosirea inorogului,

deşi o recunosc numai în faţa maşinii de scris,

nu m-am confesat nici măcar purtătorului de feştilă,

i-am cântărit numai gesturile şi-am rămas într-o carte închis;

*

mi se pare ciudat că oraşul nu înţelege nimic

şi doar cuprinde pădurile şi le strânge în gheare,

stejarii calcefiaţi i-au sărutat tălpile cu un fel de evlavie

şi-a pierit în văzduh pasărea lui călătoare,

şapte ani o să-şi poarte cerul gol înspre păsări

într-un dans uriaş de făclii, într-o rugă,

va sosi inorogul, azi se-ncheagă cenuşile

şi oraşul începe dintr-odată să fugă!

*

Multă vreme, după revoluţie, iar revoluţie adevărată a însemnat moartea miilor de tineri români, care s-au jertfit pentru libertatea noastră, inclusiv a mea (ce a urmat e altceva, e „mare trădare de ţară”, cum, corect informat, a zis Ceauşescu, iar noi am râs de ne-am prăpădit… odată cu ţara), m-am întrebat ce ascundea această cumsecădenie a securităţii, în afară de educaţie şi de simţ estetic, şi nu am putut obţine decât un singur răspuns: probabil că şi securiştii îşi doreau vremurile prorocite de poemele noastre, dar nu şi de realitatea care a urmat.


Comments are closed