Cum pot să uit de Gabi Havriliuc?

Gabi Havriliuc şi Veronica Căluşeriu, la Bucovina Acoustic Park

Dimineaţă, când încă mai documentam povestea satului în care colega mea, Gabriela Havriliuc, îşi are rădăcinile, mi-am propus ca, imediat ce termin hronicul Siminicei, să scriu despre ea. Mai târziu, pe când discutam telefonic cu domnul Preşedinte Gheorghe Flutur despre posibilitatea de a face sau nu, la sfârşit de iulie, Bucovina Acoustic Park la Vatra Dornei, iar mi-am propus să scriu despre colega mea de festivaluri, Gabriela Havriliuc, care, astăzi, întinereşte cu un an – şi nu-i o gratuitate ceea ce am spus, pentru că am întâlnit-o ieri şi am constat direct că aşa este. Iar acum, când în sfârşit am găsit răgazul de după Mihalcea – sat care mi-i drag, deşi nu l-am văzut vreodată, pentru faptul că Bogdan al III-lea ameninţase Bistriţa cu represalii militare, dacă nu-i face dreptate „omului şi iobagului nostru, Matei din Mihalcea”, nu mai ştiu ce să scriu despre „omul şi iobagul nostru”, al celor de la Centrul Cultural „Bucovina”, Gabi, prieten care îmi reaminteşte şi de cele două condiţii fundamentale ale vremurilor voievodale, „slujba şi credinţa”, care fac parte din firea înnăscută a Gabrielei Havriliuc, atunci când vine vorba de implicarea într-o manifestare culturală sau alta. Iar dacă nu ştiu ce să mai spun, îmi aflu scăparea, tot în trecut, într-o formulă secretă a lui Vlad Ţepeş, de care mă tot folosesc de ceva vreme încoace:

La mulţi ani, Gabi Havriliuc,

şi dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!