Cum au dispărut colindele Datinii | Dragusanul.ro

Cum au dispărut colindele Datinii

1906

*

Odată cu înjghebarea de cântece bisericeşti oarecum similare, ca formulă ritmică şi melodică, străvechilor colinde ale civilizaţiilor polară şi boreală, a început răspândirea lor, prin intermediul şcolii şi al bisericii, noile producţii fiind impuse drept „cântece dumnezeieşti” – de unde şi formula „vi l-am adus pe Dumnezeu”. Întotdeauna, după cântecele ritualice ortodoxe, copiii şi ţăranii erau puşi să repete „colindele cele sfinte”, cum erau numite „cele ce preamăreau naşterea Domnului” şi care însemnau variante simple şi prescurtate ale cântărilor troparelor, condacelor, catavasielelor şi ale Sfintei Liturghii. Pe fondul acesta, al manevrării persuasive a naivităţii populare, care primea îndreptăţiri misionare, colindele, adică „Imnele Titanilor”, moşteniri sacre ale Europei primordiale, erau abandonate, una câte una, deşi tulburau sufletele şi le revigorau cu o ciudată lumină, care ţine de inefabilul iniţierilor uitate.

*

Printre mărturiile pe care le adun pentru cartea „Datina, religia furată”, aflată în lucru, se află şi una, pe care am găsit-o într-o gazetă pentru ţărani, editată de Octavian Goga, şi el responsabil, ca şi Ciprian Porumbescu, de pildă, de un alt gen de nevinovată contrafacere a colindelor, prin creaţii culte, cu tentă socială, care vor avea mare succes în epocă, ba chiar şi în zilele noastre, şi datorită adevărurilor vehiculate, dar şi datorită măiestriei cu care simplitatea se transformă în operă de artă. Aceasta era şi o caracteristică a vechilor colinde, care, dincolo de alegoriile destinate iniţiaţilor, „erau bucăţi rupte din sufletul, rupte din viaţa plină de suferinţe a poporului nostru”, texte care ne defineau, pentru că, vorba lui Mircea Eliade, „aderenţa unui popor la unul sau altul dintre scenariile mitice iniţiale spune mai multe despre sufletul intim al acelui popor decât o întreagă înşiruire de întâmplări istorice”.

*

Iată, deci, o mărturie despre abandonul colindelor, inclusiv al colindei „Mioriţa” (în Bucovina, Alexandru Voevidca descoperise degenerescenţa „Oiţa”, titlu purtat, în 1845, şi de textul sacru publicat de Vasile Alecsandri, la Cernăuţi, care crezuse că descoperise o baladă şi nicidecum ceea ce era, adică inegalabila expresie poetică a „logodnei cosmice”, deci o colindă):

*

 

„Adunaţi în şcoală, începeam cu pregătirile şi cântam, pe dinafară: troparul naşterii, cântam condacul naşterii, de-a rândul cântam, tot pe dinafară, Catavasiele naşterii, cântam „Slavoslovia cea mare” şi, apoi, toate cântările Sfintei Liturghii.

*

Venea rândul la colinde şi, la locul prim, luam colindele cele sfinte, şi numai la urmă cele lumeşti. De cele sfinte se ţineau cele ce preamăreau naşterea Domnului: „Trei crai de la răsărit”, „În oraşul Vifleem”, „Steaua lui Christos”, „Mărire-ntru cele-nalte”, „Astăzi am văzut minune”, „Dumnezeu din început pe Adam l-a făcut” şi multe altele…

*

Urmau, apoi, colindele lumeşti. Le învăţam uşor şi le cântam cu deosebită plăcere sufletească. Erau bucăţi rupte din sufletul, rupte din viaţa plină de suferinţe a poporului nostru. În sufletul meu stau şi acum întipărite şi unica mea dorinţă este să le las moştenire copiilor mei, unica moştenire ce le pot lăsa, moştenire sfântă, care tot mai mult se pierde şi cu ea se pierde o parte din viaţa poporului nostru. La locul prim, sta o variantă a „Mioriţei” (Ţara noastră, Anul I, Nr. 52, 23 decembrie 1907, p. 86).


Comments are closed