„Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi?” | Dragusanul.ro

„Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi?”

Hora Unirii, la Cernăuți

Hora Unirii, la Cernăuți

*

În primăvara anului 1912, o delegație de studenți gimnaziali și universitari din Cernăuți plecase spre Iași, ca să participe la un adevărat ansamblu de manifestări culturale, organizate de Nicolae Iorga. Printre profesori se aflau Ion Grămadă, cel ce s-a jertfit pentru Neam și Țară, la Cireșoaia, în 22 august 1917, și Dimitrie Marmeliuc, rănit la Mărășești și decorat de însuși Regele României, în primăvara aceluiași an, dar și autor, alături de Iancu Nistor, al Proclamației Unirii din 28 noiembrie 1918. Trecând, de la Ițcani, la Burdujeni, tinerii bucovineni s-au entuziasmat de frumusețea gării din Regat, construită și iluminată tot de austrieci, apoi au privit contrariați lina desfășurare a satelor moldoveneși: Plopenii, cu bordeie, fără anexe gospodărești, pierdute printre pâlcuri singuratice de pomi neroditori, Vereștii… La Verești, un gimnazist naiv, care nu și-a mai putut răbda sufletului, l-a întrebat pe Ion Grămadă:

*

- Cu sărăntocii ăștia vreți să ne unim noi, domnule profesor?

- Da, a răspuns neguros Grămadă, pentru ca, împreună cu frații noștri ardeleni, să-l ajutăm pe domnul Iorga să facă o țară mare și bogată pentru Neamul Românesc…

*

Studenții au râs pe sub tuleie și mustăți de naivitatea profesorului lor, care nu pricepea și pace că „noi, românii austrieci” suntem aristocrația românismului, care nu are nimic în comun cu „regățenii”.

*

Militariștii austrieci stabiliseră începerea războiului continental pentru primăvara anului 1914, dar cu Regatul României, nu cu Serbia drept țap ispășitor. Tocmai tocmiseră doi aventurieri basarabeni, pe Ilie Cătărău și pe Andrei Kirilow, care lucrau și pentru ruși, să comită o serie de atentate cu bombă, care să revolte opinia publică maghiară și austriacă. În septembrie 1913, Cătărău aruncase în aer statuia regelui Arpad de pe Tâmpa (și ce aflux de turiști maghiari din întreaga lume am fi avut astăzi, dacă n-o făcea!), iar în 10/23 februarie 1914, împreună cu Kirilow, Palatul Episcopiei de Hajdudorog, din Debrecen, cu o bombă trimisă din Cernăuți, prin poștă, după ce se cazaseră la hotelul „Imperial”, folosindu-se de pașapoartele ieșenilor Silviu Mandașescu, artist plastic, și Tudor Avram, negustor. Bomba a ucis cinci oameni, inclusiv pe vicarul  Jaczkovics, bucovinean de origine, dar care trecuse de la ortodoxie la uniatism și, tocmai de aceea, la vestea morții lui, media bisericească ortodoxă triumfa satisfăcută, iritând și mai tare opinia publică maghiară, care, pe bună dreptate, se rostea mediatic: „Cine au trimis maşina infernală şi cui i-au trimis-o? Românii au trimis-o şi au trimis-o episcopului ungur!… Psihologia maselor instigate, când aceste mase sunt slave (!), are trei grade: cel dintâi e cuvântul rostit în biserică şi acest cuvânt se propagă în aburii de rachiu ai crâşmei; al doilea e acel al măciucii, al pietrei şi al cuţitului – faţă în faţă; al treilea e maşina infernală, expediată cu poşta, în mod clandestin”.

*

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow - "Gazeta ilustrată" nr. 12/1914

Ilie Cătărău şi Andrei Kirilow – “Gazeta ilustrată” nr. 12/1914

Dacă nu ar fi fost ezitările lui  Frantz Ferdinand, care se afla în Bucovina, și dacă serviciile secrete românești nu s-ar fi mișcat cu rapiditate, identificându-i pe atentatori, călcându-le mereu pe urmă, dar cu premeditate întârzierii, ca să nu-i poată prinde și, astfel, responsabilitatea să creeze un echivoc ruso-austriac, alta ar fi fost tragica poveste a primului măcel planetar.

*

În vara anului 1914, când începe războiul, „noi, românii austrieci”, și ardeleni, și bucovineni, depunem jertfe de sânge importante pe cauza modelului de civilizație europeană, în care tocmai ne-am fost integrat. La asediul Lembergului, un proaspăt absolvent al Gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară din Udești, se umple de glorie și de răni. Abia în toamna anului 1916, lângă Săcele, când inamicul poartă uniforme românești, Zamfir Nicoară și camaradul lui, Dumitru Catană, aleg, între a trage în „frații noștri, românii” și a-și săpa singuri mormintele, nepăsarea de mai târziu a Neamului Românesc, fiind executați din ordinul colonelului Pop. Român austriac, român care, împreună cu regimentul lui de români austrieci, au tras de i-au spulberat pe bieții „regățeni”, înarmați și mai sărăntoc decât viața lor de fiecare zi. Printre ei, și fostul coleg de clase gimnaziale al lui Zamfir Nicoară, Silvestru Micuțariu, care, ca și Dimitrie Marmeliuc și Alexandru Bocănețu, care au sângerat, dar au scăpat cu viață, ca să îndure prigoana patriei comuniste de mai târziu, ca și Ion Grămadă, Ambrozie Micuțariu, Iustin Breabăn, Lascăr Luția, Dumitru Mihalaș, Vasile Popescu și Teodor Turturean, care au făcut sacrificiul suprem pentru Reîntregirea Neamului Românesc, trecuse în Regat ca să-și cinstească sângele strămoșesc. Alți bucovineni se oploșiseră prin administrație și prin biourile armatei, stârnind mânia lui Iorga, care-i apostrofa destul de mocnit, dar nicidecum potolit.

*

Vreme de doi, cât Bucovina a sângerat din toate rănile, Xenopol striga din răsputeri ca România să ocupe Bucovina, așa cum o invitau și rușii, și austriecii, pentru că nu avea valoare strategică, dar nu l-a auzit nimeni.

*

În 1916, când România intră în război, fruntașii Bucovinei, în frunte cu Dori Popovici, declarau, la Câmpulung Moldovenesc, în fața unui arhiduce austriac, aflat în inspecție, că dacă românii vor îndrăzni să intre în Bucovina, ei, împreună cu gospodarii bucovineni, îi vor goni cu bâtele. La Caransebeș, episcopul Miron Cristea era și mai vitejos, declarând că, dacă românii ajung în episcopia lui, le va sparge capetele cu cârja episcopală. Nicolae Iorga, aflând toate acestea, a pariat că, atunci când românii vor intra în Bucovina și în Ardeal, „pentru că vom intra”, primii care vor ieși să îi salute vor fi ăștia, alde Dori Popovici și Miron Cristea. Și așa avea să se întâmple, Dori Popovici fiind uns, împreună cu Petru Groza, ministru secretar de stat în Guvernul Unirii, iar Miron Cristea – Patriarh.

*

 România ieșea umilită din război, după pacea de la București, din 9 mai 1918. Pierduse, într-un an și jumătate de lupte pe un singur front, mai mult decât Austria, în patru ani de bătălii acerbe, pe fronturi deschise în toată Europa. Rămăsese o frântură de țară, fără poalele Carpaților, fără Dobrogea și fără bucata de țară cuprinsă între Piatra Neamț și Mamornița, pe care o datora… Bucovinei, drept despăgubire de război. Numai că bunul Dumnezeu nu uitase de noi, „sărăntocii regățeni”, mai ales că regimente românești, așa decimate cum erau, au mărșăluit grăbite spre Chișinău, spre Cernăuți și spre… Budapesta. În Bucovina au intrat, mai întâi, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie, grănicerii maiorului Anton Ionescu, care au ocupat Suceava, apoi, peste câteva zile, din ordinul generalului Coandă, tatăl savantului, și armata condusă de generalul Zadik, dar numai „pentru menținerea ordinii”, cum glăsuiau proclamațiile lui, în condițiile în care milițiile ucrainene încercau să ia în primire biata țărișoară, care, din pricina proclamării independenței Poloniei, pierduse orice legătura cu Austria. Fruntașii bucovineni ezitau, neștiind ce să facă, până ce i-a convocat Sextil Pușcariu în casa lui Isidor Boda, la un sfat al înțelepților ardeleni. Aveau nevoie, urgent, de un lider bucovinean, cu priză la masele românești din Bucovina, așa că au trimis după Iancu Flondor, care își vedea de ale lui, la moșia din Storojineț. Toți au optat pentru unirea românilor din Bucovina, din Ardeal și din ținuturile Ungariei într-un singur stat, sub suzeranitatea Austriei, dar curând au constatat că nu se mai poate și, atunci, având de ales între două rele, au ales răul cel mai mic: unirea cu Regatul României

*

Regatul României i-a trimis la Cernăuți pe agenții săi din secțiunea de propagandă a serviciilor secrete ale armatei, Ion Nistor și George Tofan, dar și pe combatanții bucovineni care au supraviețuit războiului, printre care și pe Dimitrie Marmeliuc, cel care a scris, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1918, Proclamația Unirii, pe care Ion Nistor doar a corectat-o. A doua zi, când George Tofan i-a înmânat textul proclamației lui Flondor, ca să-l parcurgă, înainte de a-l declama în sala sinodală a Palatului Mitropolitan, Flondor a cam dat din colț în colț, așa că Tofan i-a pus pistolul în coaste, lăsându-l să aleagă între o falsă glorie istorică și moarte. Și a ales pripit, după cum avea să mărturisească, în 1924, când și-a tras un glonț în cap, cu regretul de a fi acceptat și promovat unirea. Flondor își iubea ca nimeni altul compatrioții lui bucovineni, iubea românismul, dar nu și statalitatea regală din România. Îl înțeleg, nu-l condamn.

*

În fine, pentru că așa a vrut bunul Dumnezeu, s-a făcut România Mare. Dar nu până în 1 decembrie 1918, așa cum se știe, pentru că în Ardeal, deși românii ocupaseră și Budapesta, luptele au continuat până pe la jumătatea anului 1920, „Monitorul Oficial” fiind, în tot acest timp, număr de număr, plin de nume de eroi ai ultimelor zile. Maghiarii, deși pierduseră războiul, nu erau un popor cu spirit de înfrânți, iar noi, românii, deși am învins, prin voia soartei, nu aveam și nu avem un spirit de învingători. 

*

Cam asta e povestea reală a Reîntregirii Neamului Românesc (dacă doriți să știți mai mult și cu probe, citiți, din categoria „CĂRȚI”, „Bucovina și suferințele ei / 1914-1918), de care nu trebuie să ne dezicem, față de care nu trebuie să ne trufim. În fond, e atâta sânge din sângele nostru la temelia acestor încropiri ale istoriei. Ca român, nu doar că am obligația, ci chiar că îmi cântă sufletul de bucurie că ni s-a împlinit, chiar și vremelnic, destinul. Dar asta nu înseamnă că, pe minciună și pe fudulie patriotardă, trebuie să le înălțăm socluri ăstora, sărbătorgiilor, care s-au născut, trăiesc și vor muri propagandistic, supunându-ne unui interminabil calvar electoral.

*

Afişul unei foste "sărbători de porunceală"

Afişul unei foste “sărbători de porunceală”


Comments are closed