Cu Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române | Dragusanul.ro

Cu Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române

Ieri, odată cu revărsatul zorilor, m-am trezit şi am scris o închinare lui Grigore Vieru. Îl vedeam cum de descătuşează de umbrele nopţii şi mă îndeamnă la taclale. Am scris, am prelins, picătură cu picătură, tot ce aveam în suflet peste necuprinsul paginii albe, apo am coborât în stradă, ca să-l aştept pe muzicianul Petru Oloieru, care, pentru că mergea să-şi aducă mama de la Cotiujeni, m-a invitat să-l însoţesc, prilej cu care să-i cunosc şi satul natal, căruia i-am dedicat, în orb, adică numai pe documente, o lucrare monografică, pe care o voi revizui şi finaliza în câteva zile.

 

În stradă, am întâlnit o ziaristă, care grăbea spre biserică, pentru că e mare sărbătoare, la noi, la români, Moşii de Vară, închinată „giganţilor” din mitologia elenilor („titanii” au fost întemniţaţi în Tartar, în ţara Tărtăriei, adică în Ardeal), pe care noi îi sărbătorim drept Blajini sau Rahmani (nume din care s-a zămislit cuvântul „Brahmani” şi care a produs, de-a lungul veacurilor, mai dispute între mahomedani, care au crezut că „Er Rahman” ar însemna un alt Dumnezeu şi nu doar o calitate a lui Alah, „Cel Îndurător”, adică blajin). Blajinii încă mai supravieţuiesc ritualic prin Haţeg şi prin Gorj, ba chiar şi prin Banat şi Făgăraş, prin datina „piţărăilor”, de la Pytr sau Pytar, adică tată primordial şi, sinonimic, „cel care aduce pâinea acasă”, şi, cum ştiu că nimic nu-i întâmplător pe lumea aceasta, că nu există eresuri, ci doar incapacităţi metafizice ale minţii noastre de a mai înţelege – după cum susţinea şi René Guénon, am luat întâmplarea acestei prime călătorii în Basarabia drept un semn bun.

 

 

Şi iarăşi l-am zărit pe Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române, înclinând aprobator din cap, şi-atunci am ştiut că, dacă voi trece Prutul, imediat după ce voi desluşi privirile tânjitoare ale adolescentului Grigore Vieru spre pământul sacru pentru el al aşezării Rădăuţi-Prut, va trebui să merg la Pererita. Pentru că fratele meu Grigore Vieru mă aşteaptă, ştiind că i-am promis, pe Oadeci, lângă Cer, că o să vin, atunci când mă vor lăsa să trec Prutul doar cu cartea de identitate în buzunar. Martori ai acelei promisiuni au fost Vasile Ilie, ulterior prefect şi vicepreşedinte al judeţului, dar, şi mai important, omul „pe cuvântul căruia se pot dura biserici” – cum obişnuia să spună Ion Grămadă, savurosul iubitor de spirit şi publicist Mihai Burduja şi fecioraşul meu, pe atunci de doar cinci anişori, Andrei Teodor – cum obişnuia să-i spună Grigore lui Andi, neacceptând diminutivele, care, în Basarabia, l-au transformat pe un Teodor în… Fedea. Mie nu mi se părea grav şi chiar mă surprindea chestia aceasta, pe care o consideram puerilă, pentru că Grigore agrea să-i spun Grig, deci să folosesc un diminutiv, el utilizând, ca apelativ pentru toţi românii şi mai ales pentru cei care-şi picurau sufletele prin degete un invariabil „frate Cutare”.

 

 

În Vamă, la Lipcani, într-un zvâcnet al ierbii proaspăt cosită, pe stânca râpoasă de deasupra malului stâng al Prutului, l-am zărit pe Grigore privind spre dincolo, spre stânca de pe malul drept, pe care a fost durată în lemn una dintre cele mai frumoase şi mai surprinzătoare bisericuţe tradiţionale moldoveneşti, „Casă a Domnului” bună şi primitoare,şi  nicidecum palat care să-i nisipeze sufletul, cum se întâmplă în înstrăinatele de inimi construcţii religioase de mai târziu.

 

 

Ca să ajungi la Pererita, ai de străbătut, printre coloanele cosmice ale nucilor de lângă drum, un codru secular de stejar şi fag, întrerupt, ici-acolo, de sate frumoase, toate cu statut de comună, doar la Slobozia Şirăuţilor, de după Şirăuţi, beneficiind de o şosea bună şi temeinică. La Pererita nu sunt indicatoare, care să te orienteze spre Casa-Muzeu „Grigore Vieru”, dar localnicii te dumiresc binevoitor, încă de la intrarea în comună: „Prima uliţă, pe dreapta, până dă în uliţa casei cu gard albastru, iar de acolo, la stânga, şi îndată ajungi. Şi o recunoşti după renovările care au transformat-o în muzeu, multe dintre ele artificioase şi de gust îndoielnic, încât doar arborii seculari din curte şi din grădină, care privesc, peste vadul Prutului, spre Miorcanii lui Ion Pillat, poet faţă de care Grigore Vieru trăia un fel de descendenţă a spiritului, o moştenire vie şi tulburătoare.  Bustul urât, amplasat pe un soclu pitic, în capătul curţii, îmi arată un Grigore Vieru chinuit şi care nu are fir din lumina care îi desluşea chipul, sufletul şi opera. Doar în foişor întâlnesc o icoană-vitraliu, minunată ca idee, dar amatoristic până la naivitate pictată: Grigore Vierul, Arhanghel al Limbii Române, purtând ca herb pe scut coperta uneia dintre cărţile lui. În rest, tot felul, de panouri cu citate naţionaliste, inclusiv din Iorga, şi o cutremurătoare absenţă a lui Grigore Vieru. Intrasem în ograda lui cu şapca în mână, ca la închinăciune, şi doar casa în care a crescut, un adevărat monument de adevărată artă moldovenească, mi-l arată şi pe Grigore încă aură, încă viu, fremătând de măreţia Domnului Limbii Române, dogmă prin care Vieru desluşea un nu un voievod, ci un Dumnezeu al spiritualităţii noastre. Iar casa părinţilor lui este Casa acestui Dumnezeu, vegheată de curajosul Arhanghel, care avea caracteristicile unui lujer de floare: fragilitate, longilinitate, lumină.

 

 

– Nu credeţi că am fi datori să facem o subscripţie publică pentru un bust al lui Grigore Vieru la Suceava?, mă întreabă, pe neaşteptate, muzicianul Pentru Oloieru, parcă citindu-mi gândurile, în care, alături de spiritul pururi viu al lui Grigore Vierul, mi se arată şi aura Sofiei Vicoveanca, probabil singurul bucovinean care i-a trăit opera până la mistuire.

 

Când l-am cunoscut, Grigore Vieru era marcat de un atac dur, al unui imbecil din Bucureşti, care, fără să fi scris vreodată o poezie, tocmai se proţăpea drept mare diriguitor al Scrisului Românesc şi, din această postură de satrap literar, tocmai îl proclamase pe Grigore Vieru drept „păşunist”. Îi ştiam bine evoluţia lirică, începând de la poemele moderne, cumva optzeciste, cu care debutase în presa literară românească, şi terminând cu minunatele poeme psaltice risipite pe calea întregii sale vieţi. Pe atunci, făceam „NordPress”, împreună cu fraţii Gheorghe, Vasilică şi Ioan Iftodi, într-o redacţie în care activau sau colaborau Constantin Hrehor, Constantin Severin, Adrian Bocancea, Romulus Nicolae, Tiberiu Avram, Doru Popovici, Tina Onighi, Vichenti Cosma, Cristian Ohrim, Vali Adomnicăi, Doina Angelescu-Boghian, Mugur Geo, Mihai Burduja, Pamfil Horodnic, Constantin Papuc şi alţi oameni născuţi cu vocaţia scrisului, şi pentru că Grigore Vieru ni s-a spovedit public, precum în obştile creştine ale primelor două veacuri, am deschis una dintre cărţile lui şi am început să citesc poemele, cu voce tare, conform metricii impuse şi de punctuaţie, iar când am terminat de citit vreo zece poezii, am ridicat ochii şi l-am privit întrebător:

– Ai dreptate, frate Ioane, e o poezie modernă. Nicidecum „păşunistă”…

– Incantaţiile tale publice o copleşesc într-atât, încât oamenii îţi ascultă sufletul şi îi ignoră, instinctual, mesajul.

 

 

Încă mai am cartea aceea prin bibliotecă, aşezată, atunci, în rafturile lăsate pustii, după ce i-am dăruit lui Grigore peste o sută de cărţi, la care nu a avut niciodată acces şi pe care premeditările duşmănoase sau doar inconştiente le spulberă, inclusiv prin programele şcolare, în care opera lui Eminescu este din ce în ce mai marginalizată şi niciodată inclusă în examenele obligatorii. Ba au mai apărut şi tot felul de profesoraşi, inclusiv universitari, care impun tinerilor „teze” despre „exagerările” în interpretarea operei „Domnului Limbii Române”, cel fără de care nu ar fi fost nimic şi nici nu va mai fi, după ce va fi îmbrâncit în ignoranţa noastră tradiţională. Şi-atunci, dacă avem obrăznicia exponenţială de a anihila învăţătura Domnului Limbii Române, ce se va întâmpla cu opera şi memoria Arhanghelului Limbii Noastre, Grigore Vieru?

 

 

Casele memoriale nu mai înseamnă mare lucru în contemporaneitatea românească; doar dacă sunt vestite, anual, printr-un festival literar, dedicat organizatorilor, sub pretextul operei celui care a durat în zidirea identităţii româneşti, casele acelea îşi semnalează existenţa, dar fără încărcătură emoţională, fără înfrigurarea de odinioară a atingerii „teiului lui Eminescu”, de pildă. La Târgu Mureş, faţă în faţă cu statuia lui Eminescu, pleacă luminos fruntea de bronz Grigore Vieru. La Pererita, doar casa (nu şi grajdul transformat în casă), Prutul şi Miorcanii din zare creionează sufletul şi personalitatea lui Grigore Vieru. Memoria lui este acaparată şi falsificată de necunoscători, toţi veniţi din România, ca să se joace, la Pererita, de-a Grigore Vieru. Şi totuşi, între Pământ şi Ceruri, Grigore Vieru există. Spun asta, după ce l-am revăzut.

 


Comments are closed