cu fântâna ostenită tot de clipele haine | Dragusanul.ro

cu fântâna ostenită tot de clipele haine

BOA 2

*

roata soarelui apasă aşternându-mi răni adânci

de la tâmplă până-n palmă şiroindu-mă-n cuvinte,

iar în nourii de vară văd cum urcă nişte stânci

vulturii să-i tot sfâşie sufletului noi veşminte

şi îndur tăcut durerea, stors de verbele prelinse

în altarul foii albe care tot mai des mă-nchină,

razele sunt lanţuri grele din înalturi largi desprinse

şi mi-au prins la-ncheietură ca stigmat nişte rugină:

 *

vreau să fug şi-mi arde focul câte-o pană din aripă,

iar cenuşa se destramă între naştere şi moarte,

am văzut, cândva, şi zborul prefăcându-se în clipă

care-ntotdeauna parcă lumile le tot desparte

peste trupul meu de roată împărţit în două lumi

şi de-atunci cred că îmi este sufletul ca o vioară,

degetul de-o va atinge, eu te rog atât, să nu-mi

risipeşti nisipul vieţii dintr-o vară-n altă vară

*

căci mi-i dor de ierni duioase şi de alte evadări

în adâncul freamăt sacru, născocit doar pentru mine

de o altă primăvară – o răscruce de cărări

cu fântâna ostenită tot de clipele haine


Comments are closed