Crimele voievodale | Dragusanul.ro

Crimele voievodale

Cronicarul Grigore Ureche

Cronicarul Grigore Ureche

*

O mărturie a italianului Antonio Maria Graziani (1537-1611), făcută, cu ocazia unei călătorii prin Moldova, în anul 1564, mi-a atras atenţia asupra unui domeniu interesant al istoriei noastre, cel al crimelor voievodale. Graziani susţinea că „românii cinstesc pe regii lor, pe voievozi, ca pe Dumnezeu şi îi slăvesc nespus de mult, fie ei şi tirani în cârmuire. Dar, când li s-a scârbit de ei, nu numai că-i alungă din domnie, ci îi şi ucid, uneori cu tot felul de chinuri, şi la foarte puţini li se întâmplă să moară după legea firii”[1].

*

Cronicarul Grigore Ureche avea să concluzioneze cam la fel, după ce a constatat că, „prin Moldova este acest obicei, de pier, fără de număr, fără de judecată, fără de leac de vină, însuşi pârăşte, însuşi umple legea, şi de acest noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sunt de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zic şi dau vină locuitorilor, că sunt vicleni. Dar cui nu îi este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască?”.

*

Cu astfel de avertizări, m-am văzut obligat să reiau, spre lectură, letopiseţele şi relatările călătorilor străini, care se referă, amănunţit, doar la evenimente tragice de mai târziu, şi, pe neaşteptate, am văzut zidurile Cetăţii Sucevei şi ale Curţii Domneşti din Iaşi, dar şi numeroase brazde, deja purificate de unduirea grâului, năclăite de sânge, bântuite de suferinţă şi de spirite pe vecie neîmpăcate. Am trăit ciudata senzaţie a păşirii profanatoare peste cadavre însângerate, deşi iarba din preajma şi din interiorul cetăţii din Suceava, de pildă, pare a fremăta doar mesaje glorioase, care ne pot împle de mândrie şi de aura unui fals eroism, cu care ne împopoţonăm doar lustruindu-ne cu istoria pe care nu o cunoaştem decât secvenţional, superficial şi fără asumări de responsabilitate.

Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare

* **

Ce tristă este, totuşi, povestea „Eroului Creştinătăţii”, din moment ce toţi nepoţii lui Ştefan cel Mare au pierit ucişi, unii pentru că îi semănau, alţii, dimpotrivă, pentru că se rătăciseră! Cât de onestă este, oare, sfinţenia, cu care românii i-au copleşit, întotdeauna, după el, memoria, când nepoţii lui Ştefan cel Mare au fost şterşi de pe faţa pământului de „scârbirea” neîndurătoare a generaţiilor următoare?

*

Despre primele decenii ale statalităţii moldoveneşti nu se ştie mare lucru, pentru că, aşa cum mărturisea Ureche, despre „ce se va fi lucrat, în zilele acestor domni, nu se află scris nimic… Cunoaşte-se că au fost neaşezaţi şi de curând, de n-au avut cine scrie, nici vecinii, care nimica n-au lăsat neînsemnat, n-au ştiut de dânşii să scrie”, noi fiind, dintotdeauna, un neam nemărturisitor şi fără de memorie, care, arar, de parcă şi-ar căuta rădăcinile, doar se trufeşte cu mărturiile altora.

*

Conform mărturiilor străine, la care face mereu recurs Grigore Ureche, primele crime voievodale au început odată cu moartea lui Ştefan I (fiul lui Roman Vodă, care era fratele lui Petru Muşat, întemeietorul Sucevei), când feciorii lui, Ştefan şi Petru, „pricinuindu-se pentru domnie” au supus tânăra ţară unui război fratricid, Ştefan fugind în Polonia, de unde s-a întors cu oşti, pentru a-l răpune pe fratele său, Petru Voievod. „Şi, întâi, îi mergea cu noroc, iar, mai apoi, i-au amăgit ai noştri, de i-au băgat la codru şi, fiind copacii întinaţi, pe lângă drum, i-au surpat asupra lor, unde, câţi n-au pierit de copaci i-au prins vii, pe care, mai apoi, i-a răscumpărat craiul Cazimir. Fost-au, într-aceşti robi, oameni mari: Zbigniev şi Tecinschi, feciorul voievodului de Cracovia, trei steaguri a trei voievozi, al Cracoviei, al Sandomirului şi al Liovului, şi nouă steaguri boiereşti”.

Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun

*

Cum istoria statală a Moldovei începe, cu adevărat, odată cu Alexandru cel Bun (25 aprilie 1399), care a zidit două mănăstiri mari, Bistriţa şi Moldoviţa, în intenţia şi în reuşita unei organizări administrative, politice şi religioase temeinice, de aici, de la Alexandru cel Bun trebuie să înceapă şi demersul dezgolirii sângelui, scurs pe sub ierburi şi pe sub vremuri, pe dalele istoricităţii moldoveneşti.

**

Alexandru cel Bun a avut doi feciori, pe Iliaş şi pe Ştefan, pe care i-a îndreptăţit să domnească împreună, dar, „domnind ţara Iliaş Vodă, împreună cu frate-său, Ştefan Vodă, apoi când a fost în anii 6952 (1444) mai, înaintea Rusaliilor, află vreme Ştefan Vodă ca să se curăţească de frate-său, Iliaş, şi să ţie toată ţara însuşi; l-a prins şi i-a scos ochii, după ce au domnit ţara, amândoi, şapte ani. Şi, de aici, a domnit singur Ştefan Vodă, nu multă vreme, numai 5 ani…

*

Roman Vodă, feciorul lui Iliaş Vodă, neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-a vorovit cu o seamă din curtea domnească şi a prins pe unchiu-său, pe Ştefan Vodă, şi i-a tăiat capul, şi s-a apucat Roman de domnie, leatul 6956 (1448). De aici, Roman Vodă, neputând să-şi îngăduiască vărul, pe Petru, feciorul lui Ştefan Vodă, pentru domnie, că cerca Roman să omoară pe Petru, a fugit Petru Vodă la unguri.

*

Acest Petru Vodă, dacă a pribegit în Ţara Ungurească, de nevoia văru-său, lui Roman Vodă, la leatul 6957(1449), n-au făcut zăbavă multă, ci a dat cetatea Chilia ungurilor şi, curândă vreme, ajutat de Ian Huniad, ţiitoriul Ţării Ungureşti, a venit cu oaste şi a împins pe Roman Vodă din ţară, după ce a domnit Roman un an…

*

Iar Roman Vodă, fiind seminţie, dinspre mumă, craiului leşesc, lui Cazimir, a năzuit la dânsul şi, făcând jalbă, a sfătuit craiul să-i tocmească sau cu tărie să-l puie la domnie…

*

Şi a scos craiul şleahta rusească şi de la Premişlia, de la Liov, de la Belz, de la Helm şi de la Podolia, şi mătuşa lui Roman încă mersese acolo, căreia i-a dat craiul Colomeea să ţie, şi a purces craiul, cu oastea, de a venit până la Liov.

*

Ci, mai apoi, dacă a oblicit că Roman a murit, otrăvit de Petru Vodă, văru-său, s-a lăsat de acel gând”.

Vlad Tepes, desenat de A. Bielz

Vlad Tepes, desenat de A. Bielz

*

Roman Vodă a fost bunicul lui Vlad Ţepeş, fata lui fiind măritată cu domnitorul muntean Vlad Dracul.

*

Povestea crimelor voievodale continuă cu şi mai mare încrâncenare, dar o voi reda cu cât mai puţine comentarii:

*

„Domnind Alexandru Vodă ţara, venit-a cu oaste, vă leatul 6962 (1454), fiu-său, Bogdan Vodă. Însă aşa zic că n-a fost Bogdan Vodă fecior cu cununie, ci copil lui Alexandru Vodă… Acest Bogdan Vodă este tată lui Ştefan Vodă cel Bun…

*

Vă leatul 6963 (1454), după doi ani ai domniei lui Bogdan Vodă, scrie letopiseţul cel moldovenesc c-a venit, fără de veste, Petru Vodă, ce l-au poreclit Aron, şi a aflat pe Bogdan Vodă la satul Reuseni, din jos de târgul Sucevii, şi l-a lovit, vineri, în revărsatul zorilor, octombrie. Şi acolo i-a tăiat capul lui Bogdan Vodă. De aici, a stătut la domnie Aron Vodă”.

*

„Ştefan Vodă, după doi ani ai domniei lui Petru Vodă Aron, ridicatu-s-a, de la Ţara Muntenească, cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi, şi a intrat în ţară. Şi, silind spre scaunul Sucevii, i-a ieşit înainte Petru Vodă Aron, pe Siret, la Doljeşti, la tină, şi s-au lovit, în ziua Joii Mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan Vodă pe Aron. Ci Aron Vodă nu se lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-a bulucit şi al doilea rând; se lovi la Orbic şi iar birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Petru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă”.

*

„Într-acesta an, 6994 (1486) martie, venit-a Hroiot, cu oaste de la ungur, asupra lui Ştefan Vodă, căruia i-a ieşit Ştefan Vodă înainte, cu oaste, pe Siret, la Şchei, şi, dând război vitejeşte, dinspre amândouă părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan Vodă, că s-a pornit cu calul jos, puţin de n-a încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi, Hroiot, fiind prins viu de Ştefan Vodă, i-a tăiat capul”.

*

Bogdan cel Orb

Bogdan cel Orb

„Vă leato 7022 (1514) februarie 26, în al zecelea an al domniei lui Bogdan Vodă, fără veste a intrat în ţară un Trifăilă, ce se făcea fecior de domn, venind din Ţara Ungurească, cu unguri, şi, iarna, când erau toţi oştenii pe la casele lor. Ci, simţind ai noştri, s-au strâns, degrabă, din câţi s-a putut, şi i-au dat război, la pod, din jos de Vaslui, în februarie 27. Şi, înfrângându-l ai noştri, i-au topit toată oastea şi el a pierit, că, prinzându-l viu, i-au tăiat capul”.

*

„Într-acest an, 7031 (1523), în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan Vodă a tăiat pe Arbure hatmanul, pe care zic să-l fi aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan Vodă pe palmele lui, având atâta credinţă şi, în tinereţile lui Ştefan Vodă, toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnului său…

*

De care lucru, mulţi înspăimântaţi din locuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată, ca şi Arbure, că nu multă vreme după aceea, într-acelaşi an, au tăiat şi pe feciorii lui Arbure, pe Toader şi pe Nichita…

*

Aşijderea, într-acest an, 7035 (1527), ianuarie patrusprezece zile, pristăvitu-s-a Ştefan Vodă cel Tânăr, feciorul lui Bogdan Vodă, în cetatea Hotinului, şi cu cinste l-au îngropat, în mănăstirea Putna, care este zidită de moşu-său, Ştefan Vodă cel Bun; şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un letopiseţ moldovenesc că pe acest Ştefan Vodă l-a otrăvit doamna sa”.

*

Pe Ştefan Lăcustă, pus domn de boieri, cu învoirea turcilor, în septembrie 1538 (7047), „urându-l curtea toată, s-au vorovit o seamă de boieri din curtea lui, anume Găneştii şi Arbureştii, şi la aşternutul lui, unde odihnea, l-au omorât, în cetatea Sucévii.

*

Începător şi aţâţător acestui lucru a fost Mihul, hatmanul, şi Trotuşanul, logofătul, de s-au vorovit, într-o seară, ca nişte lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă, adică pe Ştefan Vodă şi, dând învăţătură slugilor sale, ca toţi să se înarmeze, şi dându-le şi jurământ, ca să le fie cu dreptate, s-au pornit cu toţi. Şi, într-un foişor, sus, în cetate, unde odihnea, la aşternutul lui, au risipit uşa şi, neştiind Ştefan Vodă nimica de aceasta, s-a sculat, fiind numai cu cămeşa, iară ei, cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi, multe răni făcându-i, l-au omorât şi l-au scos afară. Această plată a luat Ştefan Vodă de la acei ce-i miluise.

Petru Rareş

Petru Rareş

*

Mai apoi, de la Dumnezeu, curând, peste puţină vreme, le-a venit şi lor osânda asupră, de au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan Vodă…

*

Acei lei sălbatici şi lupi încruntaţi, anume Mihul, hatmanul, şi Trotuşanul, logofătul, dimpreună şi cu alţii, dacă omorâră pe Ştefan Vodă, cu toţii au ridicat domn pe Alexandru Vodă, ce-i zicea Cornea, care fusese, atunci, portar la cetatea Sucevii, iar mai dinainte vreme, fusese slugă la Mihul hatmanul”.

*

După doar două luni şi trei săptămâni de domnie, Alexandru Cornea a fost mazilit, în favoarea lui Petru Rareş, care revenea la domnie, în Moldova, pentru a doua oară. Cornea a încercat să-i iasă, în cale, cu oaste, la Galaţi, dar „nimica nu a folosit, că, părăsindu-l ai săi, toţi, a căzut în mânile vrăjmaşului său, Petru Vodă, şi de sârg a învăţat Petru Vodă de i-au tăiat capul, dimpreună cu Pătraşco, care se ţinea de dânsul, într-o miercuri, în luna lui februarie…

*

Petru Vodă, dacă a sosit la Suceava şi s-a aşezat la scaunul său, acolo a aflat în viclenie şi pe Mihul, hatmanul, şi pe Trotuşanul, logofătul, şi păre Crasneş, şi pe Cozma, de la care multă pedeapsă şi nevoie avusese Petru Vodă, în domnia dintâi, şi pe care, când a pribegit Petru Vodă din ţară, i-a fost închis în cetatea Romanului, având prepus de viclenie, cum s-a şi arătat, mai apoi, adevărat că au fost vicleni. Şi, deci, îndată a învăţat de i-au prins şi cu grele munci i-au muncit, mai apoi le-au tăiat şi capetele”.

 *

„Pe urma lui Petru Vodă Rareş, cu dragoste ridicară boierii, cu toată ţara, pe Iliaş, fiu-său cel mai mare, la domnie, vă leato 7055 (1546), sâmbătă septembrie 3, că şi firea, şi faţa îl lăudau să fie blând, milostiv şi aşezat, gândindu-se că va semăna tătâne-său. Ci nădejdea pe toţi i-a amăgit, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru, lac împuţit. Că având lângă sine sfetnici tineri turci, cu care, ziua, petrecea şi să dezmierda, iar noaptea, cu turcoaice curvind, din obiceiurile creştineşti s-a depărtat….

*

În domnia lui, sâmbătă, după Paşti, au tăiat capul lui Vartic, hatmanul, în târgul Huşi şi l-au dus de l-au îngropat în mănăstirea Pobrata, în anii 7056 (1548) aprilie 7.

*

Mai apoi, între multe fărădelegi ce făcea Iliaş Vodă, umplându-l satana de învăţătura lui, a lăsat domnia la mâna frăţine-său, Ştefan Vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 (1551) mai 1, şi el s-a dus la împăratul Suleiman, de a primitu legea lui Mohamed, lepădându-se de Hristos…

*

După ce s-a turcit, apucându-l şi îndulcindu-l cu bine, l-au pus paşă la Dârstor, nume puindu-i Mahmet. Nici într-acea boierie, ce-i deduse împăratul, n-a trăit multă vreme, ci, după doi ani, îmbucându-l mulţi din neprietenii lui cu multe cuvinte rele către împărat, a căzut la închisoare, că a trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţia. Şi, de aici, l-au trimis, peste mare, la Brusa, de l-au închis. Mai apoi, de inimă rea, peste scurtă vreme a murit şi rău ş-a dat sufletul său în mâinile diavolului, în legea turcească”.

*

„Ştefan Vodă Rareş… nu numai lăcomea şi asupreală făcea, ci şi curvie nespusă era întrînsul, nu erau fecioarele nebatjocorite, nu jupânesele boierilor săi neasuprite…

*

Petrecând aceste nevoi rele boierii şi lăcuitorii ţării dinspre domnul lor, Ştefan Vodă, n-au mai putut suferi fărădelegile şi răutăţile lui, ci întâi s-au sfătuit, cu taină, ce vor face, ca să se poată curăţi de dânsul. Şi, sfătuindu-se, aceia şi aflară sfat, ca să ajungă degrabă la boierii cei pribegi, care era în Ţara Leşească ieşiţi, de multe nevoi. De aici, dacă au avut ştire şi răspuns de la dânşii, cum ei vor veni, fără zăbavă, noaptea, cu toţii s-au ridicat, la podul de la Ţuţora şi au tăiat aţele cortului asupra lui Ştefan Vodă şi cu multe răni pătrunzându-l, a murit, după ce a domnit doi ani şi patru luni, v leato 7060 (1552) septembrie…

*

Dacă uciseră boierii pe Ştefăniţă Vodă, la Ţuţora, cu toţii s-au sfătuit şi au ridicat domn pe Joldea şi i-au dat pe Roxanda să-i fie doamnă, fata lui Petru Vodă Rareş, sora lui Ştefăniţă Vodă…”.

*

Dar nici Joldea nu a avut noroc, pentru că, după doar trei zile de domnie, boierii pribegi în Polonia, ridicându-l domn pe Petrea, stolnicul, sub numele de Alexandru Lăpuşneanu, i-au ieşit în cale, la Şipote, şi „neavând el nici o ştire de nicăieri, l-a împresurat oastea cea leşească şi l-a prins viu. Pe care, mai apoi, dacă a sosit Alexandru Vodă, l-au însemnat la nas şi l-au dat la călugărie”. Cu fata lui Petru Rareş, Roxanda, s-a căsătorit, la Suceava, nu Joldea, ci Petrea, stolnicul.

*

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu se avea bine şi cu turcii, şi cu polonii, dar nu şi cu cazacii, care, sprijinindu-l pe Despot Vodă, l-au înfrânt, în complicitatea cu unii boieri moldoveni, la Verbia, pe Jijia, în 18 noiembrie 1560, obligându-l pe Lăpuşneanu să fugă la turci.

*

Despot Vodă a avut o domnie încurcată, mereu tulburată de pretendentul polon Wisnowiecki (care avea să moară, prins în cârlige, la Galata, în Istanbul) şi de Ştefan Tomşa, dar şi de Alexandru Lăpuşneanu.

*

Despre moartea lui Despot Vodă, cronicarul, încurcat de sursele de informare ale vremii, povesteşte, în baza zvonisticii, frânturi de adevăr şi de minciună:

*

„Ştefan Vodă Tomşa, după izbândă cu noroc, ce a bătut pe Vişnoveţschi, de iznoavă s-a întors spre Suceava. Şi, strângând, ţara, a înconjurat cetatea, unde era închis Despot Vodă, şi a apropiat puştile, de o bătea. Într-acea multă gâlceavă şi hreamăt, se auzea, dinlăuntru, că Despot, presupunând de viclenie pe căpitanul pedestraşilor, anume Dervici Pătru, că s-a ajuns cu Tomşa şi va să-i dea cetatea, a scos sabia şi l-a omorât. Într-aceia, slujitorii, văzând năpasta şi moartea căpitanului lor, mare zarvă făcură şi întâi se ispiteau să omoare pe Despot Vodă, apoi să sfătuiră că vor zice că nu pentru căpitan l-au omorât, ci au viclenit pe domnul lor şi s-au lăcomit, de au luat bani de la Tomşa Vodă. Şi aşa rupseră sfat, ca să trimită, să le jure Tomşa, să fie ei slobozi, iară ei să-i deschidă cetatea şi să hălăduiască ei şi de nume de viclenie să se curăţească. Aşa luând adeverinţă de la Tomşa, au deschis cetatea…

*

Ştefan Tomşa

Ştefan Tomşa

Despot Vodă, dacă văzu că l-au viclenit toţi boierii şi l-au părăsit toţi slujitorii, şi ţara s-a ridicat asupra lui, şi ajutor, de unde avea nădejde, de la prietenul său, de la Laschi, nu-i vine, aşa văzând pierirea lui, sosită la capul său, îmbrăcat domneşte a ieşit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Areni, unde era ţara adunată, şi se închină Tomşii. Iar Tomşa cu multe cuvinte l-au mustrat, aducându-i aminte de multe lucruri fără de lege ce făcea, că nu numai ţara pustia şi bisericile dezbrăca, ci şi de lege îşi râdea. Cu aceste cuvinte mustrându-l, Tomşa l-a lovit cu buzduganul şi, deci, toată oastea s-a lăsat la dânsul, unde, acoperindu-l mulţimea, cu multe răni i-au pătruns trupul. Şi aşa au fost sfârşitul lui Despot Vodă, după ce a domnit trei ani. De aici, s-au lăsat în pedestrime, de i-au tăiat şi i-au snopit, unora le-au tăiat urechile şi nasurile”.

*

Despre uciderea lui „Dervici Pătru”, de fapt Petru Devay, relatează Stanciul, aprodul din camerele Domnului, într-o mărturie, dată sub jurământ, în faţa senatului maghiar, care ancheta moartea lui Despot Vodă:

*

„Eu am fost în casa lui Despot, când venea Martin Farkas şi-l pâra pe Petru Devay, şi-i tot şoptea la ureche sărmanului mau stăpân, până ce l-a chemat, o dată, la sine pe sărmanul Petru Devay. Atunci, Martin Farkas a aşezat, după uşă, un maur, ca, în clipa când va intra, să-l izbească cu buzduganul, de după uşă.

Mercenar

Mercenar

*

Când a intrat Petru Devay, maurul l-a lovit de două ori, dar acela a smuls bâta din mâna maurului. Când a văzut aceasta, Martin Farkas a sărit asupra lui Petru Devay, l-a străpuns cu sabia şi l-a ucis. Devay, înainte de a fi ucis, a zbierat că l-au auzit cei din cetate. Eu (Stanciul, aprodul) am şters sângele şi, împreună cu un om, am dus cadavrul şi l-am ascuns într-un dulap.

*

Darabanţii şi călăreţii au alergat la faţa locului şi au păşit făţiş în contra lui Despot, cerând să dea seama pentru ce a fost ucis Devay. Nu a spus altă pricină, ci a luat totul asupra-şi, zicând că el l-a ucis…

*

Ştiu şi aceea că cei din cetate au ales de comandant, împotriva lui Despot, pe Martin Farkas. Şi în dată au jefuit comoara lui Despot, el, împreună cu tâlharii lui. Atunci, bietul Despot a trimis oameni între răsculaţi, să asculte ce vorbesc. Aceştia, întorcându-se, i-au spus că Martin Farkas vorbea astfel:

– Am prădat averile lui Despot; dacă va izbuti să scape, vom pieri cu toţii, până la unul; să lucrăm, însă, împreună, ca să nu scape, ci să moară, căci, dacă scapă trădătorul, noi suntem pierduţi, fiindcă soseşte Laski cu ajutoare!…

*

Ştiu şi aceea că Martin Farkas a mers, cu Petru Szekely, fără învoirea lui Despot, la duşman şi a făgăduit cetatea şi pe Despot, cu doisprezece tovarăşi. Cei din cetate credeau în vorba lui ca în Sfânta Scriptură. Căci el amăgea, pe cei din cetate, cu vorbe ca acestea:

– Uite, ne-am înţeles să vă lase să ieşiţi în pace, cu tot avutul vostru; nici lui Despot nu-i vor face nici un rău, ci-l vor duce înaintea sultanului…

*

Ostaşi moldoveni

Ostaşi moldoveni

Şi lui Despot i-au vorbit tot aşa, dar sărmanul Despot nu i-a crezut, fiindcă ştia că l-au vândut. Bietul Despot a căzut, de două ori, în genunchi, înaintea lor şi i-a rugat:

– Nu se află o slugă credincioasă, care să-mi taie capul, cu sabia mea însămi, ca să nu fiu dat unei morţi atât de îngrozitoare?

*

Ba şi-a luat şi gulerul, ca să-i poată tăia capul. În ziua premergătoare, Despot se pregătise, cu câţiva tovarăşi, ca să iasă, prin deschizătură, şi să meargă undeva; eu încă eram cu el, căci aşa i-a fost dorinţa. Dar, când a prins de veste Martin Farkas, cu hoţii lui, i-au sărit în cale, zicându-i:

– Unde vrei să mergi, măria ta? N-ai să mergi! Nu se mai poate! Mai bine să moară un om, decât să piară atâţia creştini!…

*

Apoi, a pus păzitori la uşi şi la ferestre, ca să nu se poată depărta. Când a văzut Despot că e înconjurat de duşmani, înăuntru, ca şi în afară, a căzut, din nou, în genunchi; plângând şi rugându-l ca să taie, mai bine, capul, zicea:

– Mergeţi voi afară din cetate: toate averile mele fie ale voastre! Voi rămânea, cu grecii şi cu ceilalţi, care-mi sunt credincioşi; rămân eu şi ţin pază, până îmi soseşte ajutorul.

*

Când auziră aceasta, Martin Farkas şi tovarăşii lui mutară pe toţi oamenii, din cetăţuia dinăuntru, în cea dinafară, ca nu cumva Despot să ia putere asupra lor. De aceea, au dat poruncă aspră ca, sub pedeapsa de moarte, să nu cuteze cineva a merge la Despot. Au rupt lacătele de pe pivniţe şi au băut îngrozitor de mult.

*

Spune, apoi, Martin Farkas că Laurenţiu Kis ar fi prădat visteria şi ar fi luat vasele de argint aurite ale lui Despot. Cu ce obraz poate spune astfel de minciuni, când ştie Dumnezeu, şi ştiu şi oamenii, că el n-a jefuit, nicăieri, nimic, căci le furase pe toate Martin Farkas, înainte. Ştiu despre ce vase vorbeşte Martin Farkas. Pe acelea le-a legat Despot, într-o pătură albă, şi mi le-a dat, zicându-mi:

– Mergi şi du-le gazdei mele, Laurenţiu Kis, căci îi datorez mult!

*

Eu am voit să le duc, dar n-am putut, căci erau prea grele; le-am dat, deci, unui uşier grec, chior de un ochi, pe nume Pavel. De aceea, Martin Farkas pe nedrept învinuieşte pe Laurenţiu Kis. Eu mărturisesc că nimeni nu a fost cu atâta credinţă faţă de Despot ca el, până la sfârşit. Căci zăcea rănit de moarte, totuşi s-a scoborât şi a strigat:

– Vitejilor, băgaţi de seamă ce faceţi! Vă conjur, în numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă la cinstea voastră, căci, după astfel de faptă, cum veţi mai mânca pâinea în Ungaria? De ar fi să ieşiţi, de aici, numai în cămaşă, tot apăraţi viaţa stăpânului vostru!”[2].

*

Mărturia lui Stanciu a fost întărită şi de Ştefan Horvath, fostul „căpitan de pedestrime al bietului Despot”, care declara, în faţa senatului, că Farkas şi complicii lui l-au scos pe Despot din cetate, prin deschizătură, „iar moldovenii şi servitorii fiului regelui (Ioan Sigismund Zapolya) l-au dus dintre noi şi l-au tăiat”[3].

*

Andrei Tarnowski, paharnic de Halics, confirma, în parte, spusele lui Grigore Ureche, notând, în 1570, cu referire la Suceava, că aici, „acum cinci ani, Despot Vodă a fost trădat de unguri şi tăiat în bucăţi de moldoveni”[4].

*

Ştefan Tomşa avea să fie înlocuit, în scaunul domnesc, din voia turcilor, în 1564, după o victorie asupra muntenilor, cu Alexandru Lăpuşneanu. „Văzând Tomşa Vodă că împotriva acelei puteri nu va putea sta, cu sfetnicii săi, cu Moţoc, vornicul, şi Veveriţă, postelnicul, şi cu Spanciog, spătar, a trecut în Ţara Leşească şi s-a aşezat la Liov, după ce a domnit cinci săptămâni”.

*

În Polonia, „Craiul, pentru pacea ce-o avea cu turcul, şi pentru multă pâră ce avea cu turcul, şi pentru multă pâră, că-l pârau leşii pentru moartea lui Vişnoveţschi şi pentru sluţirea a mulţi, ce o făcuse, a trimis pe sluga sa, pe Crasiţschi, la Liov, de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Moţoc, vornicul, şi lui Spanciog, spătarul, şi lui Veveriţă, postelnicul, pe care i-au îngropat, afară din târg, la mănăstirea Sfântului Onufrie. Şi aşa a fost sfârşitul Tomşei”.

*

În Moldova, „Alexandru Vodă, dacă s-a curăţit de toată grija din afară şi a adus pe doamna sa, Roxanda, şi pe fiii săi, din Ţara Muntenească, a vrut să se curăţească şi de vrăjmaşii săi, cei din casă, pe care îi presupuse el că pentru vicleşugul lor a fost scos din domnie, şi a învăţat, cu taină, într-o zi, pe lefegii săi, pe care i-a avut străini, de i-au supus în curte cea domnească, în Iaşi. Şi i-a chemat, pe obiceiul boierilor, la curte, care, fără nici o grijă şi de primejdie ca aceea negândindu-se, dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce au avut, închis-au poarta şi, ca nişte lupi, într-o turmă fără de nici un păstor, au intrat într-înşii, de-i snopeau şi-i junghiau, nu numai pe boieri, ci şi pe slujitori. Nici alegeau pe cei vinovaţi, ci unul, ca altul, îi puneau supt sabie, cădeau mulţime, iar dinspre zăbrele săreau afară, de-şi frângeau picioarele. Şi au pierit, atunci, 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-a băgat în seamă. Şi, aşa, după atâta nedumnezeire, îi părea că şi-a răscumpărat inima”.

Boieri moldoveni

Boieri moldoveni

*

Şi Alexandru Lăpuşneanu avea să moară ucis, în martie 1568, pentru că, „temându-se doamnă-sa să nu păţească mai rău decât alţii, l-a otrăvit şi a murit. Şi cu cinste l-au îngropat, în mănăstirea sa, Slatina, ce este de dânsul zidită”. Un cronicar anonim maghiar scria, în 1568, că Alexandru Lăpuşneanu („voievodul Sandrin al Moldovei”) „a murit de friguri şi au rămas după el doi fii, cel mai mare, Bogdan, şi cel mai mic, Petru”. Bogdan l-ar fi trimis pe fratele său, Petru, să locuiască la Bârlad, iar acesta, „înţelegând gândul rău al fratelui său, voievodul, că acesta ar vrea să pună să-l omoare, a fugit în Turcia, la Poarta sultanului”[5].

*

Fiul lui Lăpuşneanu, Bogdan, pârât la Istambul, de fratele său, Petru, şi de partizanii acestuia, după moartea mamei sale, Roxanda (12 noiembrie 1570, fiind înmormântată la Slatina), a fost mazilit, găsindu-şi refugiu în Polonia, şi înlocuit cu Ion Vodă cel Cumplit sau Ivonia, cum i se spunea în cancelariile occidentale.

*

 


[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 383

[2] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, pp. 302-304

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 306

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 398

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, pp. 391, 392


Comments are closed