Crimele voievodale (II)

Ion Vodă cel Viteaz

*

Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574), sprijinit de turci, în dauna lui Bogdan Lăpuşneanu, care a fugit în Polonia, „spre postul cel mare a venit în Iaşi şi a şezut în scaun, în luna lui martie, în anii 7080 (1572). Şi, arătându-se groaznic, ca să-i ia spaima toţi, nu de alta se apuca, ci de cazne groaznice şi de vărsări de sânge, şi tăie pe Ionaşco Zbiera, în ziua de Paşti, şi multe cazne făcea”. Vărsările de sânge îi vizau pe boierii nefavorabili, Ionaşco Zbiera, cu o tentativă anterioară de a-şi însuşi tronul Moldovei, fiind unul dintre aceştia.

*

În doar doi ani de domnie, Ion Vodă a atras atenţia Europei, bătându-se ba cu polonezii, ba cu turcii, şi câştigând bătălie după bătălie, împreună cu cazacii, care-l sprijineau. În cele din urmă, trădat de cumnatul său, Ieremia Cernăuţeanu, şi pe cale de a fi înfrânt, s-a predat turcilor, care-l amăgiseră cu promisiuni.

*

„Văzând Ion Vodă tocmeala şi făgăduinţa mare şi jurământul tare, de la turci, că-i vor face pe voie de toate, cum a poftit el, s-a gătit să meargă la paşa, în tabăra turcească, şi a împărţit tot al său, ce a avut, între cazaci, şi de la toţi şi-a luat iertăciune, şi însuşi la tabăra turcească a mers.

*

Ion Vodă, în bătălie

Acolo, dacă l-au dobândit, cu multă mânie l-au mustrat, şi l-au dat, de viu, de l-au legat de cozile a două cămile şi l-au slobozit prin tabără, de l-au fărâmat (atuncea zic să fi zis Ion Vodă: „Caută că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, iară această moarte n-am ştiut să o fi făcut!”)”.

*

Polonezul Maciej Stryjkowski mărturisea, în 1575, că a văzut capul lui Ion Vodă Viteazul şi pe cel al lui Vintilă Vodă, pe care Ion Vodă îl pusese pe tronul ţării româneşti, domnind doar… patru zile, expus pe porţile curţii domneşti din Bucureşti: „am văzut capul tău, o, tu, Ivonia cel viteaz, împreună cu al lui Draculina, căruia i-ai dat o ţară nouă”[1]; „Capul său l-am văzut eu însumi, în 1575, pironit pe porţi, la Bucureşti”[2].

*

Pe tronul moldav, turcii l-au instalat pe Petru Şchiopul, în 25 iunie 1574, dar, în 1577, apare Ivan Potcoavă, cu 330 de cazaci, care valorau cât o oştire, şi îi alungă şi pe polonii, sosiţi în sprijinul lui Petru Şchiopul, dar şi pe domn, care fuge, în Muntenia, unde fratele său era voievod.

*

Ivan Nicoară Potcoavă

În cele din urmă, trădat de ai săi, ameninţat şi de o oaste ungurească, Potcoavă pleacă la leşi, care îl bagă în închisoare „şi, peste puţină vreme, i-au tăiat capul”, Petru Şchiopul revenind pe tron, în 1 ianuarie 1578. Cum cazacii revin, conduşi de Alexandru, fratele lui Potcoavă, Şchiopul părăseşte tronul, în 9 februarie, iar după ce strânge oaste muntenească, ungurească şi turcească, revine la Iaşi, în 12 martie, noaptea, iar după o serie de hărţuieli, inclusiv prin păduri, „pe Alexandru l-a prins viu, dimpreună cu boierii lui”.

Petru Şchiopul

*

Petru Şchiopul a fost mazilit, în 2 decembrie 1579, pe tronul Moldovei fiind instalat, în 17 februarie 1580, Iancu Sasul, care nu era pe placul ţării, şi din pricina lăcomiei, dar şi pentru că nu era ortodox.

*

„Multe lucruri spurcate şi nedumnezeieşti făcea Iancul Vodă, în domnia sa, că de răutăţile lui toată ţara şi boierii se oţărau, că legea creştinească nu o iubea, la avuţie lacom şi prădător, ţara cu dările o îngreuia şi era om curvar peste seamă, că nu numai afară, ce nici de curtea sa nu se ferea, că jupânesele boierilor, de la masa doamnei sale, le scotea, de le făcea silă. Acestea toate neputând suferi boierii, mai vârtos Movileştii, vlădica Gheorghe, Irimia, vornicul, care, mai apoi, a fost şi domn, şi frate-său, Simion, paharnicul, Balica, hatmanul, s-au sfătuit, pe taină, ca să pribegească. Care, întâi, şi-au făcut prilej, cu voia lui, ca să meargă, să sfinţească mănăstirea Suceviţei, şi, apoi, cu toţii au trecut la Ţara Leşească, alţii la turci, alţii la munteni, alţi printr-alte părţi. Mergând, deci, jalbă la împărăţie despre risipa ţării, i-au luat domnia şi au dat-o lui Petru Vodă Şchiopul”, a doua lui domnie începând în 17 octombrie 1583, odată cu domnia lui începând, iarăşi, hărţuiala căzăcească. Atât de des şi de încrâncenaţi veneau cazacii, în pradă, încât, în 1591, Petru Şchiopul a renunţat la tron şi a plecat în Germania.

*

Iancu Sasul a fugit în Polonia, unde, din ordinul regelui, a fost decapitat, la Lvov.

Aron Vodă

*

Din 1591, Moldova a avut, în Aron Vodă, singurul voievod evreu, dar trecut la catolicism, din istoria sa, căruia „nu-i era grijă de altă, numai afară de a prăda şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, care îi ţinea de măscării”. Mazilit şi, imediat repus în scaun, Aron Vodă „a repezit pe credinciosul său, pe Oprea, armaşul cel mare, cu cărţi, ca să cuprindă scaunul, şi cu catastif, ca pe toţi, pe câţi a vrut el, să-i prindă şi să-i ţie la închisoare, până va veni şi el la scaun”.

*

Deşi era bine văzut de Aron Vodă, Grigore Ureche a fugit în Polonia, iar letopiseţul său se întrerupe brusc, fiind continuat, ulterior, de Miron Costin. Dar şi Aron Vodă avea să cadă, „fiind luat în prinsoare cu mare batjocură”, de o ceată de secui, în complicitate cu ungurii de sub comanda hatmanului Ştefan Răzvan, pentru că refuzase să depună jurământ de credinţă faţă de principele Transilvaniei şi, drept consecinţă, „Aron a fost socotit drept trădător şi învinuit că s-ar fi înţeles cu turcii”[3]. Avea să moară, în scurtă vreme, pare-se că otrăvit, în închisoare, la Sibiu.

Ştefan Răzvan Vodă

*

A urmat o scurtă domnie a vornicului Ştefan Răzvan, apoi, din 1595, cea a lui Ieremia Movilă, cel care, de altfel, avea să-l supună pe Răzvan Vodă, în Cetatea Sucevei, unei cumplite morţi.

*

Ieremia Movilă, în ciuda legendărilor propagandistice bisericeşti, era un om rău, rudimentar, meschin, „un ţărănoi ceva mai răsărit” – cum îl caracteriza Zamoyski, care, nu numai că nu a stat să asculte „Liturghia până la capăt”, cum susţinea Grigore Ureche, ci, ca şi atunci când avea să-l urmărească Mihai Viteazul, a fugit din calea oştilor de secui ale lui Răzvan Vodă, direct la Hotin. Prins în bătălie, de polonii lui Stanislaw Chanski, Răzvan a fost ucis în cetatea Sucevii, „nu în aceiaşi zi, ci în următoarea”, când s-a întors Ieremia de la Hotin şi când „a fost tras în ţeapă, iar hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă încă viu”[4]. Sau, cum scrie Miron Costin, cu o mare doză de omisiune, „când l-au adus pe Răzvan la Ieremie Vodă, după câtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un par, împotriva cetăţii”.

Ieremia Movilă

*

Ieremia Movilă, domn nevolnic şi păgubos pentru ţară, mort în 1606 (deşi cronicarul menţionează anul 1608), a lăsat, după sine, şi mai mari „amestecături şi zarve pentru scaunul ţării”, după cum zice şi Miron Costin, fratele lui Ieremia, Simion Vodă, fiind „otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia Vodă, trăgând domnia, mai curând, la feciorii săi, temându-se că se vor întemeia feciorii lui Simion Vodă la domnia ţării”.

*

„Stătu-a la mari amestecături şi zarve scaunul ţării, după moartea lui Simion Vodă (în 1611 – n.n.), căci erau feciori de-ai lui Ieremia Vodă trei, Costantin Vodă, Alexandru Vodă şi Bogdan Vodă, iar ai lui Simion Vodă erau cinci feciori, Mihăilaş Vodă, Gavril Vodă, Pătraşco Vodă, Moise Vodă şi Ion Vodă.

*

Deci, se împerecheaseră boierii şi, cu dânşii, şi ţara, în două părţi; o parte ţineau cu casa lui Ieremia Vodă, iar altă parte ţineau cu casa lui Simion Vodă.

*

Simion Movilă

Şi, întâi, era mai tare partea lui Mihăilaş Vodă, feciorului lui Simion Vodă, cel mai mare, încât a căutat Costantin Vodă, feciorul cel mai mare al lui Ieremia Vodă, şi cu boierii din partea lui, a ieşi cu fuga din Iaşi. După care, trimiţând Mihăilaş Vodă, în goană, oştenii au ajuns carele boierilor şi câţiva boieri de-ai lui Costantin Vodă, la Mălăieşti, şi i-au jefuit.

*

Marginile Ţării Leşeşti, mai toate, erau tot de oamenii lui Costantin Vodă stăpânite, cumnaţi, domni mărgineni, cum erau Potoţceştii,Vişnoveceştii, Coreţchii, toţi cu cuscria legaţi, căci a avut Ieremia Vodă trei fete, măritate în Tara Leşească, tot după oameni mari.

*

Îndată ce au înţeles că au scos feciorii lui Simion Vodă pe feciorii lui Ieremia Vodă din scaunul ţării, au purces Vişnoveţchi şi cu câţiva din Potoceşti, cu oşti, asupra lui Mihăilaş Vodă.

*

Avea şi Mihăilaş Vodă, pe lângă oastea de ţară, puţinei tătari şi turci. Care turci la război n-au vrut să meargă, ci au privit de departe.

Movileştii

*

Fost-a acest război, între verii, pentru domnia ţării, la Ştefăneşti, şi a înfrânt partea lui Costantin Vodă pe partea lui Mihăilaş Vodă.

*

Şi au părăsit ţara feciorilor lui Simion Vodă, unii în Ţara Ungurească, alţii la turci au mers. Unul dintre dânşii, Pătraşco Vodă, a ajuns de a fost mitropolit la Kiev, cu vestită mitropolie şi arhimandrie la mănăstirea mare, care este numită, pe limba rusească, „Pecerschi”, unde stau trupuri, moaşte ale multor sfinţi întregi, prin peşteri, şi până astăzi, cu multe minuni”.

*

„În acest timp, un anume Ştefan (Tomşa al II-lea – n.n.), care se afla, atunci, la Constantinopol, şi care, prin bani şi alte meşteşuguri, îşi câştigase, de mult, bunăvoinţa unuia din viziri, anume a eunucului Mehmet Georgianul, care era, atunci, caimacan, precum şi a câtorva paşale, a ştiu să se folosească de aceste greşeli (înscăunarea copilului Constantin Movilă, la îndemnul mamei sale, dar fără încuviinţarea mamei sale – n.n.), despre care a fost înştiinţat, după cum era firesc, şi, dându-se, în chip mincinos, drept fiul unui domn ce răposase, Aron, care fusese voievod al Moldovei, înainte de răposatul domn Ieremia, izbuti, prin intrigile sale, să fie admis la domnie de către sultan. Şi când el i-a făcut cunoscut, prin intermediul vizirului, că Constantin avusese îndrăzneala să se instaleze în domnie, cu de la sine putere, şi că nu vrea, nicidecum, să recunoască pe sultan ca suveran al său şi că nici nu vrea să plătească birul anual, care era de 40.000 de ţechini, el, sultanul, porunci lui Husein Aga, care înseamnă general de armată, să plece, fără întârziere, în Moldova, cu mari forţe armate, spre a instala pe Ştefan şi a-l proclama voievod, împotriva tuturor acelora care ar voi să se împotrivească.

*

Ştefan Tomşa al II-lea

Potrivit cu acest ordin, Husein Aga şi Ştefan au plecat, din Constantinopol, cu o armată de 20.000 de oameni, turci, români şi tătari, şi 12 tunuri, fără a-şi destăinui gândul, pentru a nu da lui Constantin timpul de a chema ajutoare şi de a fi cu ochii în patru.

*

Aşadar, principele Constantin, neavând cunoştinţă despre plecarea lui Husein Aga şi a armatei sale, trimisă pentru a-l alunga, decât atunci când se aflau la trei sau patru zile depărtare de Iaşi, tot ce a putut face a fost să adune vreo 10.000 de oameni, pedeştri şi călări, cu care hotărî, după sfatul lui Potocki, să se apere”. Iar după victoria armatei care îl sprtijinea pe Ştefan Tomşa, „prinţul Constantin a rămas în lotul tătarilor”, dar, „pe când îl duceau şi treceau peste Nistru, se spune că el s-a aruncat în apă, gândind, cumva, să scape înot sau poate nevoind să scape dezastrului”[5].

*

Epoca însângerată a Movileştilor s-a încheiat, deci, după cum relata gentilomul fancez Charles de Joppecourt, citat mai sus, cu una şi mai dură, cea a lui Ştefan Tomşa al II-lea, domnitor de o cruzime nemaiîntâlnită (Joppecourt îl caracterizează drept „mişel din fire – aşa cum sunt toate sufletele crude” – p. 389), dar şi ctitor al mănăstirii Solca. Domnia lui Tomşa începe, practic, cu victoria, din 1611, de la Cornul lui Sas, pe Prut, împotriva oştilor polone ale lui Potocki, şi prin prinderea lui Potocki, dar şi a lui Constantin Vodă, pe care tătarii lui Cantemir au vrut să-l ducă, în secret, plocon hanului, dar, la trecerea Niprului, după cum relatează Miron Costin, barca s-a scufundat, iar Constantin Movilă a murit înecat. Dus la Istambul, Alexandru Vodă a trecut la mahomedanism, căpătând un rang nobiliar în structura uriaşei împărăţii.

*

După Victorie, Tomşa s-a scăldat, pur şi simplu, în sângele boierilor movileşti. „Domnia lui Ştefan Vodă Tomşa, cum s-a început, în vărsări de sânge, tot aşa a trăit. Avea un ţigan calò, ce se zice pierzător de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga, de multe ori, înaintea lui, arătând pe boieri: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de junghiat!”. Ştefan Vodă râdea, la aceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului”.

*

Charles de Joppecourt relata despre cruzimea lui Ştefan Tomşa: „Voievodul Ştefan abia s-a văzut în scaun… şi a şi plănuit să omoare pe cei mai mulţi boieri, precum şi pe cei mai puternici din ţară… A început cu boierul Botoşan (Pătraşcu, ureadnic de Botoşani), fratele doamnei, văduva lui Ieremia, pe care l-a tras, din neomenie, în ţeapă, împreună cu încă doi boieri de seamă, ca şi când ar fi fost tâlhari înveteraţi, şi, neajungându-i acest măcel dintâi, curând după aceea, a pus să fie ridicaţi, dintr-odată, 75 de boieri, cărora le-a tăiat pe loc capul, fără să ierte pe nici unul, cu toate stăruinţele puse de neamurile lor, învinuindu-i că au uneltit împotriva lui, deşi nu avea nici o dovadă”[6].

*

Legendara cruzime a lui Ştefan Tomşa al II-lea este mărturisită, în baza surselor, şi de Giovanni-Battista Malbi, care susţinea, în 1620, că Tomşa „a pus de a tăiat, numai dintre boieri, vreo 342, fără a mai socoti oamenii de rând, pentru a le lua averile. S-a menţinut la domnie trei ani şi jumătate… În cele din urmă, a fost înlăturat de o răscoală neprevăzută, cu sprijinul polonilor”[7].

*

Doamna lui Ieremia Movilă, sprijinindu-se pe boierii fugari, dar şi pe armatele ginerilor ei poloni şi, în primul rând, pe ale lui Wisniowecki şi ale lui Korecki, viitorul ei ginere, a vrut să-l facă domn, mai întâi, pe fiul ei Alexandru, care avea doar 15-16 ani, care a răzbit, după o serie de bătălii victorioase, până în Iaşi. „Doamna, care se afla încă în Polonia, fiind înştiinţată de toate aceste fericite izbânzi, s-a întors în Iaşi şi a adus cu ea şi pe principele Bogdan, cel mai tânăr fiu al ei, şi pe domniţa Alexandrina, fiica sa, care nu era încă măritată”[8], dar „principele Wisniowiecki, care era de religie ortodoxă, pregătindu-se să se împărtăşească, de Crăciun, după datina lor, preotul care îi slujea, de obicei, drept duhovnic, s-a lăsat cumpărat cu bani de către duşmanii lui şi a otrăvit pâinea nedospită, pe care o întrebuinţează ei, în loc de ostie; principele, primind-o astfel, puţin după aceea s-a îmbolnăvit foarte rău şi durerile i s-au înteţit într-atât, încât a murit a doua zi, după chinuri cumplite”[9].

*

Preotul ucigaş (exista, deja, o tradiţie a otrăvirii cu anafură, din care făcea parte chiar şi mitropolitul Anastasie Crimca) a avut parte de o moarte cumplită: „s-a pregătit anume un scaun mare de sârmă, pe care a fost aşezat acel criminal şi, după ce a fost bine legat, din toate părţile, s-a făcut foc, de jur-împrejur, la aşa depărtare, încât, mai bine de douăsprezece ceasuri, după aceea, a fost auzit scoţând strigăte înfiorătoare şi văitându-se cu deznădejde, de durerile de nesuferit, pe care le îndura, înainte de a muri”[10].

*

Între timp, adică spre sfârşitul lunii februarie a anului 1617, sprijinit de turcii lui Iskender şi de muntenii lui Mihnea Vodă, Tomşa intra în Moldova, pustiind cu foc târgurile pe care le cucerea, iar Alexandru Movilă s-a retras, cu armatele lui, la Hotin, de unde, în martie, au pornit un contraatac puternic, izgonindu-l şi urmărindu-l cu oşti, pe Tomşa, din Moldova, în Ţara Românească. O răscoală a orheienilor întrerupe urmărirea, dar Ştefan Tomşa este luat captiv, din Brăila, de către Ibrahim Paşa, odată cu schimbarea vizirului. Dus la Istanbul, Tomşa, viitorul ctitor al mănăstirii ortodoxe din Solca, trece la mahomedanism.

*

Conform letopiseţului lui Miron Creştin, care îl cam ignoră pe Alexandru, nu el, ci mezinul lui Ieremia Movilă, Bogdan, îndemnat de mama sa şi de cumnaţii săi poloni, ar încercat, în 1615, după spusa lui Costin, să-l îndepărteze pe Tomşa de pe tron, dar tentativa s-a soldat cu movila de la Tăuteşti, sub care au fost îngropaţi leşii. Apoi, când Tomşa se retrăgea în Muntenia, doamna lui Ieremia Movilă şi-ar fi instalat feciorul pe tronul din Iaşi, apoi ar fi intrat în tratative cu turcii, care, fără să-l facă domn pe Bogdan Movilă, pe Tomşa „l-au mazilit, luându-l, în obezi, din Ţara Muntenească, iară domnia, în locul lui, au dat-o Radului Vodă, care are nume în ţară, de-i zic Radul Vodă cel Mare”. Îndreptându-se spre Iaşi, turcii i-au împrăştiat pe poloni, luându-i în captivitate pe Bogdan Vodă şi pe mama lui, pe care au violat-o, legenda „ruşinării” de la Suceviţa nefiind decât o legendă, adaptată şi răspândită de călugări. Bogdan, ultimul voievod din ramura Movileştilor, a murit în captivitate, la turci.

Radu cel Mare

*

Charles de Joppecourt, martor activ al evenimentelor, susţine că Alexandru Movilă ar fi fost sfătuit de Mihnea Vodă să se retragă în Polonia, în vara anului 1617, atunci când turcii se pregăteau să intre în Moldova, pentru a-l pune domn pe Radu Şerban Vodă, dar Movileştii nu au ascultat, deşi nu se mai puteau baza pe armatele lor, neplătite la timp. Curând după aceea, „prinţii Alexandru şi Bogdan au fost predaţi, împreună cu mama lor, lui Iskender Paşa, care i-a dus la Constantinopol, unde, curând, apoi, s-au turcit”[11].

*

Îmbolnăvindu-se Radu Vodă şi părăsind, după doar trei ani, de bună voie domnia, turcii l-au înscăunat pe Gaspar Graziani, fostul tălmaci italian de la Istanbul, dar care, foarte curând, avea să intre în legături secrete cu polonii, care l-au şi ajutat să dejoace o primă tentativă turcească de mazilire. În cele din urmă, Gaşpar avea să fie ucis de boierii săi, Şeptilici şi Goia, pe malul drept al Prutului, într-o vreme de mare zavistie între oştile răsăritului. „Plătit-au, apoi, cu capetele această faptă şi Şeptelici, şi Goia, de la Alexandru Vodă, pe lege dreaptă, de le-a tăiat capetele şi trupurile le-a aruncat în ieşitoare. Şi cu cale le-a făcut, că, după scârnave fapte, scârnave morţi vin. Iară bietul Bucioc, vornicul, în branişte, acum, a năzuit, la un fin al său, anume Toader, brănişterul, unde locuia acel Toader, singur, nimerit, din risipă, fără slugi pe lângă sine, precum în vremea aceea, în risipa oştii aşa aducea. Şi, cu multă rugăminte şi juruită către finul său, s-a oploşit, în vicleană făgăduinţa lui. Apoi, a doua zi, l-a legat finul şi legat l-a dus la Schinder Paşa (O, să nu-l ierte Dumnezeu pe un fin ca acela!). Şi dacă l-a dus la Schinder Paşa, acesta a pus, îndată, de l-au înţepat pe Bucioc, săracul”.

Gaşpar Graziani

*

În jurnalul de campanie „a panului Stanislav Zolkiewski, cancelar şi hatman mare al Coroanei polone, în anul Domnului 1620”, se susţine că, după bătălia de la Ţuţora, în 20 septembrie 1620, copleşiţi de turci fiind, unii „au sărit în Prut, şi anume: starostele de Cameniţa, domnul Moldovei – căci pielea lui era în joc, fiul voievodului Podoliei, Tyszkeiwicz, Bucioc şi foarte mulţi alţii, după ei. Unii s-au înecat, iar alţii, trecând Prutul înot, au căzut în mâinile duşmanilor. Şi anume s-au înecat aceştia: domnul Moldovei, starostele de Cameniţa, fiul voievodului Podoliei şi mulţi alţii”[12].

*

Într-o altă relatare, se spune că, în 20 septembrie, Gaşpar Vodă „a fugit, noaptea, cu moldovenii care erau cu el, dar ţăranii i-au oprit şi i-au ucis. Pe unul, anume Bucioc, l-au prins viu şi l-au adus la Iskender Paşa, care a poruncit să-l tragă în ţeapă”[13].

*

După moartea lui Gaşpar Graziani, pe tronul Moldovei a urcat Alexandru, feciorul lui Iliaş şi, deci, nepotul lui Petru Rareş, care s-a născut, pe vremea captivităţii tatălui său, în Rhodos. În vremea fragilei sale domnii, turcii, conduşi de sultanul Osman, au dus o încrâncenată bătălie a Hotinului, din vara şi toamna anului 1672, în ciuda faptului că, în răsăritul imperiului, se ducea un alt război, pentru păstrarea Babilonului. După pacea din 29 septembrie 1672, pârât de voievodul muntean Radu, pentru lipsa de implicare în război, Alexandru abia scapă de moarte, dar „de urgie n-a hălăduit, că, până la Hotin, tot a fost legat şi pus în obezi, şi, toată vremea aceea, cât a fost împărăţia la Hotin, tot a fost la închisoare, până la întorsul împărăţiei spre Ţarigrad”.

*

După mazilirea lui Alexandru Rareş, turcii l-au readus în scaun pe sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, acum mai blând şi, deşi trecuse la mahomedanism, harnic în a-şi dura ctitoria ortodoxă, mănăstirea Solca, pe care o sfinţea în 1622. Între timp, Osman era ucis de ienicerii săi şi înlocuit cu Mustafa, unchiul sultanului, care avea să-l mazilească pe Tomşa, după o a doua domnie paşnică şi chibzuită, Ştefan Tomşa al II-lea murind, în curând, la Istanbul.

*

După Tomşa, pe tronul Moldovei a urcat duşmanul său de o viaţă, fostul voievod muntean Radu Vodă, căruia vremurile şi cronicarul i-au zis „cel Mare”, pentru că „fost-a acest domn, Radu Vodă, deplin la toate şi întreg la fire. Cuvântul ce-l grăia ca o pravilă era tuturora, judeţele cu mare dreptate şi socoteală le ţinea, fără făţărie, cu cinste”, dar, „om boleac fiind”, Radu Vodă a murit, la Hârlău, în anul 1625, pe tron urcând, din voinţa boierilor moldoveni, hatmanul Miron Barnovschi, din neamul Movileştilor, însemnat ctitor de biserici şi mănăstiri. Mazilit şi înlocuit cu domnul muntean Alexandru, fiul lui Radu Vodă, Barnovschi s-a retras în Polonia, la moşia sa de la Ustia, refuzând să meargă, după obicei, la Constantinopol, „la Împărăţie”.

*

Au urmat trei domnii scurte, de câte jumătate de an, a pomenitului Alexandru Vodă, a lui Moise Movilă, feciorul lui Simion Movilă, şi a lui Alexandru Iliaş, mazilitul de după bătălia Hotinului, care „tot pe acea cale, ca şi la domnia dintâi a purces lucrurile”, neîngrijindu-se de ţară, dar plănuind uciderea celor mai importanţi boieri, în frunte cu Vasile Lupu, viitorul domn, şi cu „postelnicul Costin”, în ziua de Paşti. Şi-atunci, Vasile Lupu „a ridicat ţara” împotriva grecilor, pe care se baza Alexandru, sfetnicul cel mai important al lui Alexandru Iliaş Vodă, grecul Batiste, sfârşind cumplit, într-un adevărat linşaj public, săvârşit în şesul Bahluiului, când ţăranii, „fără de nici o milă, de viu, cu topoarele l-au făcut fărâme”.

*

Alexandru Iliaş, protejat de boierii ţării, a ajuns, în cele din urmă, la Dunăre, iar de acolo, la Constantinopol, boierii alegându-l domn, în locul său, pe Miron Barnovschi, în condiţiile în care hatmanul Vasile Lupu a refuzat, deocamdată, o astfel de cinste.

Miron Barnovschi Vodă

*

Iubit de moldoveni, om religios până la bigotism, Miron Barnovschi avea să cadă victimă intrigilor lui Vasile Lupu, fiind închis, împreună cu boierii săi, Ghenghea, logofătul, Başotă, hatmanul, Cehan, vornicul, Roşca, vistiernicul, şi cu postelnicul Costin, la Constantinopol, când a plecat să depună jurământul de credinţă, apoi, în 16 iunie 1633, turcii „i-au tăiat capul… Trupul, după pierire, a stătut înaintea curţii împărăteşti până îndesară”.

*

Domn al Moldovei a fost pus, pentru a doua oară, conform opţiunilor boierilor, Moise Movilă („şi dintr-acest an sunt începute şi zilele vieţii mele”, scria Miron Costin), iar Vasile Lupu, care se temea de mânia boierilor lui Barnovschi, eliberaţi din închisoarea de la Constantinopol, a fugit din Iaşi, vreme de câteva zile stând „tupilat, aicea, în ţară, prin păduri”, apoi fugind, prin Ţara Românească, la Istanbul, pentru a ţese noi intrigi, care aveau să rodească în primăvara anului 1634, când Moise Movilă a fost mazilit „şi s-a dat domnia lui Lupu Vasilie vornicul… Iară Moise Vodă, cu casa lui şi cu Costin hatmanul, dintre boieri, a trecut în Ţara Leşească”.

*

Vasile Lupu, desenat de A. Bielz

Despre a doua căsătorie a lui Vasile Lupu, cu Ecaterina Cerkeza povesteşte Nicolo Barsi di Lucca, care, în 1639, la întoarcerea din Crimeea, îl întâlneşte pe „un sol al domnului Moldovei, care fusese în Circasia să caute o mireasă tânără şi frumoasă pentru domnul său. Acesta, având învoire de la han, a străbătut întreaga Circasie şi, în cele din urmă, a găsit o fată de o frumuseţe neobişnuită. După ce a dat o mie de ducaţi tatălui, cinci sute mamei şi o mie hanului, a venit, cu ea, în oraşul Bagceserai, unde mă găseam şi eu”. În 19 august 1639, la Oz, „pe la orele 2 din noapte, a venit la sol chehaia paşei de Silistra… şi a cerut solului, în numele stăpânului său, pe principesa circasiană. Solul i-a răspuns că el nu ar putea-o da, deoarece ea îi fusese încredinţată de către marele han, dar că va merge însuşi să vadă pentru care motiv stăpânul acestuia îi aduce această jignire. Chehaia s-a mulţumit cu acest răspuns… Sosind în faţa paşei, l-au salutat şi acesta i-a întrebat unde este circasiana. Ei au răspuns că tânăra aceea este viitoarea soţie a domnului Moldovei şi că le fusese încredinţată de marele han. Turcul a întors vorba, zicând că un ghiaur, cum este domnul Moldovei, nu putea lua de soţie o musulmană.

Ecaterina Cerkeza

*

Ambasadorul a răspuns că circasiana era şi ea creştină şi că, prin urmare, încuscrirea era foarte potrivită. Turcul nu a voit să mai stea de vorbă şi i-a reţinut pe trimişi până dimineaţă, spunând că el o vrea, fie ce-o fi, pe circasiană şi că el va trimite la han, să vadă dacă cele ce au spus ei sunt adevărate. Dimineaţa, trimişii s-au întors, au luat-o pe circasiană, din trăsura în care stătea, şi au aşezat-o într-un car cu două roate, aflat lângă locul unde mă odihneam eu, ascunzând-o, astfel, pentru ca turcii să nu o poată găsi şi recunoaşte. Totuşi, după ce au căutat-o şi acolo unde poposeau locuitorii, deoarece nu o găsiseră unde erau moldovenii, deodată au văzut-o lângă mine, împreună cu o altă tânără, dar roabă, nu mai puţin frumoasă decât mireasa şi cu un copilaş, fratele acesteia, care şi el părea odrasla unui zeu. Turcii s-au repezit şi au luat-o, pentru a o duce la paşă, şi ea, văzându-se prinsă, a început să plângă amar, împreună cu copilul, care, deşi era mic, ştia, totuşi, ce nenorocire era să te găseşti în mâinile necredincioşilor”[14].

*

Paşa s-a îndrăgostit de logodnica lui Vasile Lupu, „spunând că este un om mort, dacă ea nu-l ajută”, trimişii l-au anunţat pe voievod despre poveste, iar acesta s-a plâns Porţii, trimiţând şi un plocon de trei mii de ducaţi paşei, care, în cele din urmă, mai cere încă două sute de ducaţi şi o lasă pe circasiană să plece spre Iaşi.

Vasile Lupu Vodă

*

Frământate domnie a lui Vasile Lupu, prin urzeli dobândită, avea să sfârşească tot prin urzeli, logofătul Gheorghe Ştefan, sprijinit de Ciogoleşti şi de ardeleni, izgonindu-l din Moldova, în 1653, şi însângerând Moldova, cu o puzderie de bătălii, vreme de câţiva ani.

*

Gheorghe Ştefan Vodă

Ani în care „s-au arătat semne”, ba o cometă, ba o eclipsă de soare, care nu prevesteau nimic bun, deşi, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, care s-a sfârşit cu mazilirea din anul 1657, viaţa în Moldova „a fost cu mare belşug ţării, în toţi anii domniei sale, care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pâine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni”.

*

Nu întâmplător, spusa cronicarului, “nasc şi în Moldova oameni”, caracterizează domnia lui Gheorghe Ştefan, acesta fiind, pe linie maternă, una dintre rubedeniile voievodale ale lui Mihai Eminescu, fiul învăţatului boier Dumitraşcu, logofătul, ginerele lui Mogâldea.

*