Crai Nou, în Cetatea Sucevei | Dragusanul.ro

Crai Nou, în Cetatea Sucevei

„Când mă urcai pe scenă spre a mulţumi publicului, încurajat de fetiţele şi feciorii care strigau necontenit „Porumbescu”, îmbătat de vuietul din parte publicului şi căzând cortina, îmbrăţişat fiind din toate părţile de fete şi flăcăi, care, în momentele acestea, îşi uitaseră chiar marginile etichetei şi a bunei cuviinţe, sărutându-mi chiar şi mâinile, aceste momente când toţi, cu lacrimi în ochi, care de care se întrecea să-mi strângă mai tare mâna şi eu stam între dânşii, fără de a fi în stare a putea zice barem un cuvânt, curgându-mi lacrimile de bucurie peste faţă, aceste momente vor rămâne neşterse în viaţa mea. Publicul era nebun şi aplauda de credeam că nu mai sfârşeşte” (Ciprian Porumbescu, februarie 1882).

Aşa a fost şi astăzi, în Cetatea Sucevei, şi vă rog să mă credeţi că am zărit lacrimile de fericire ale lui Ciprian Porumbescu, zburând din pleoapă în pleoapă, de la Emil Havriliuc, la Herna Sandulean, de la Sorin Filip, la Viorica Daud Corjan, de la tinerii de pe ziduri, până în pleoapa fiecăruia dintre noi. Pentru că, astăzi, Suceava a dovedit că se poate, că are resursele creatoare care să o contureze drept un mare oraş cultural. Are şi un public minunat, avid după trăiri cu adevărat dumnezeieşti, un public interesat de zestrea sacră a Bucovinei, care-i alta decât cea plimbată de politruci. Există şi altceva decât bulendre, turme şi cirezi, există un tezaur de creaţie care ne poate uni. Există şi un potenţial uman cu vocaţie sacerdotală, dar rareori mai există şi libertatea actului artistic, interpreţii fiind purtaţi prin stâni şi prin târguri pentru a aburi prostia celor care ne conduc spre ruină definitivă. Pentru că asta este ruinarea sufletului, sub aglomerările de festivism – o ruinare definitivă.

*

Astăzi, în Cetatea Sucevei, Ciprian Porumbescu, Emil Havriliuc, Sorin Filip, Cezar Mintiuc, Herna Sandulean, Marian Gogan, Sergiu Dumbravă, Nicolae Ilincăi, Viorica Daud Corjan, Johannes Raimund Onesciuc, Sever Dumitrache, George Palaniuc şi toţi cei care au urcat pe scenă sau doar au slujit-o discret, din anonimat, au fost zeii care ne-au redat demnitatea. Din nefericire, vom uita curând cât de minunat este să poţi atinge cerul cu creştetul…

*

 


Comments are closed