Cotiujenii, sub administraţie românească

Administraţia românească în Basarabia a început atât de nefericit, datorită uriaşului credit oferit colaboraţioniştilor, încât, în vara anului 1920, o comisie parlamentară, condusă de senatorul de Bihor Eugen Baţaria, s-a deplasat, pe subcomisii, formate din deputaţi şi autorităţi, în fiecare judeţ al Basarabiei, pentru a cerceta fiecare reclamaţie în parte.

La Cotiujeni, moşiile mari erau stăpânite, în afară de germanul Nemetz (Nemiţii – cum erau numiţi în documentele vremii, o parte dintre urmaşii lor numindu-se, acum, Neamţu, care deţineau peste 1.000 de hectare), de bisericile din Cotiujeni şi din Cotelna, de Elca Dunaevici, Brana Dumer, Sara Berștein și Esfiri Perper, de Iulian Dzicovschi, de Boris Bernştein şi de urmaşii săi – proprietari şi ai celebrei mori moderne „a lui Bariz”, care exporta produse agro-alimentare chiar şi în America. Moşiile acestea au fost expropriate, prin răscumpărare de către stat, mai ales în anul 1921, prin intermediul instituţiei pentru reforma agrară, numită „Casa Noastră”, la preţuri stabilite de experţi şi definitivate de instanţe, apoi au fost vândute locuitorilor din Cotiugeni, în mod individual, sau prin intermediului asociaţiilor cooperatiste, pe care ei le întemeiaseră, după moda şi după modelele cooperatiste ale vremii, în toată Europa.

Până atunci, abuzurile siguranţei, ale jandarmeriei şi chiar ale unor reprezentanţi ai armatei române au fost incalificabile, în întreaga Basarabie, adversarii noilor autorităţi fiind schingiuiţi prin temniţe, inclusiv în cele din Hotin, şi era suficient să treci doar pe o străduţă din apropiere, ca ţipetele acelea disperate să te îngrozească şi să te oripileze. E drept că sătenii din Cotiugeni, fiind oameni aşezaţi şi ponderaţi de bunăstare, nu au avut reclamaţii de făcut, dar prin satele din megieşie s-au produs monstruozităţi din partea „unioniştilor” de circumstanţă, unşi în funcţii de către autorităţile româneşti.

Eugen Baţaria, senator de Bihor, în urma adresei No. 1.432 din 25 august 1920, a condus subcomisiile alcătuite în judeţele basarabene, în 27 septembrie, cea din judeţul Hotin având în componenţă pe deputaţii Dr. D. Roman, Duzinschi şi V. Tanin. Precum şi pe senatorul General Aslan, accentul investigării fiind pus pe administraţie (poliţie, siguranţă, jandarmerie), şcoli, împroprietărire, păduri, cooperative, finanţe (vămi, accize, impozite, pe conduita armatei, a bisericii, a naţionalităţilor şi a funcţionarilor puşi în disponibilitate[1].

Primele constatări, făcute de senatorii Alexandri şi Arbore, în judeţele Bălţi şi Hotin, vizau faptul că „atât la siguranţă (în beciurile ei), cât şi la închisori (civilă şi militară) se produc orori, că pentru a ne convinge ar fi de ajuns a trece pe una din străzile ce înconjoară aresturile, spre a auzi vaietele celor chinuiţi, că deţinuţii sunt lipsiţi de cele mai elementare îngrijiri igienice şi chiar umanitare”, dar „toate greşelile, abuzurile şi chiar ilegalităţile, săvârşite de către unele elemente ale armatei, ale jandarmeriei – care în multe împrejurări se foloseau de brutalitate ori bătaie – şi ale administraţiei, împotriva cărora au reclamat atât populaţia, cât şi reprezentanţii ei… s-au săvârşit în anii 1918-1919, adică în împrejurări anormale” [2].

Analizată pe domenii şi pe judeţe, realitatea basarabeană dezamăgitoare pentru localnici a primilor ani de după unire uluieşte pe cititorul de istorie, dar, în aceste pagini, îşi vor găsi loc doar întâmplările din raport care vizează Cotiujenii şi megieşiile sale.

Din raport aflăm că „Ignatie Burlac, din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că, pe vremea când era primar, dl Bălăcescu îi cerea alimente şi căruţe pentru trebuinţele lui personale, apoi mai reclamă că l-a văzut adesea bătând pe oameni şi că făcea multe nereguli.

Dumitru Vieru, din satul Largu, volostea Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că primarul din acea comună ia mită şi comite şi alte abuzuri.

Locuitorii plasei Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că subprefectul Bălicescu nu dă curs reclamaţiunilor cetăţenilor şi că îi bate, reclamând verbal, apoi mai comite multe abuzuri. Subcomisia de anchetă, cercetând amănunţit chestiunea acestui subprefect, a constatat că plângerea este întemeiată”[3].

„Negustorii din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că judecătorul de acolo lucrează împreună cu avocatul Botez, ambii umblă prin oraş şi dau în judecată pe comercianţi şi cine merge la avocatul Botez nu îi mai judecă procesul”[4].

„Burăh Veinstein, din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că a fost înjurat, ameninţat şi bătut de controlorul fiscal Popovici, apoi că acest controlor nu ţinea nici o rânduială la schimbul rublelor.

Moscu Spilerman, din comuna Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că a dat mită 1.500 ruble controlorului fiscal Popovici şi prin perceptorul Ghika, ca să libereze unei femei văduve două lăzi cu chibrituri, pe care le confiscase. Lăzile au fost date înapoi, mai reclamă că a ţinut cârciumă, pe care a închis-o din cauza acestui controlor, care îi face şicane, că i-a confiscat zece sticle de coniac şi i-a dat înapoi numai opt, că i-a mai făcut si ghete, reclamantul fiind cizmar de meserie, fără să primească, pentru aceasta, nici un ban.

Negustorii din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că controlorul Popovici şi perceptorul Ghika luau milă mită în timpul schimbului”[5].

Talmeş-balmeşul administrativ a avut efecte dezastruoase şi asupra vieţii economice, efecte analizate obiectiv în capitolul raportului, intitulat „Situaţiunea exploatării agricole a pământurilor, pe anul 1918-1919, în judeţul Hotin”, analiză care relevă un balcanism, şi din partea localnicilor, puternic îndătinat în firea românilor:

„a). În acest judeţ sunt 390 moşii expropriabile, care au fost luate în folosinţă de săteni prin comisiile săteşti. Câteva adrese, ce le vom reproduce în rezumat, ne vor arăta care a fost activitatea comisiunilor săteşti.

Cu adresa No. 4.684 din 16 Fevruarie 1920, comisiunea judeţeană comunică „Casei Noastre” că membrii comisiilor săteşti nu-şi îndeplinesc datoriile şi fac multe nedreptăţi: cere dezlegare pentru a realege alte comisiuni şi revocarea celor actuale (dosarul No. 1).

Controlorul agronom Iochom Anastasenco, la 23 Iunie 1920, constată, în inspecţia ce a făcut regiunii 25, cum şi de la 27 Iulie 1920, în comuna Comorova, că starea bănească a moşiilor pe 1919 nu o ştie, deoarece, conform ordinului dat de prefectura judeţului, înainte de alegerea deputaţilor, s-a ridicat de la consiliile săteşti, de subprefectură, toate dosarele şi actele ce aveau asupra lor, lucru care s-a executat pentru tot judeţul, ceea ce împiedică să se alcătuiască locurile de debit pe anul 1918, cele pe anul 1920 sunt întocmite (dosarul No. 19).

S-au văzut şi 27 dosare speciale, cu corespondenţă pentru comune;

b). „Banca Ţărănească” are cinci moşii mari: 1). Nezvoia, 50 desetini 754; 2). Costicene, 245 desetine; 3). Fiteşti, 912, 147; 4). Chincouţi, 1.170; 5). Dinoriţi, 102.

Loturi mici n-are.

Ipotecate sunt 427 bucăţi de pământ, cu o întindere de 16.972, 95 desetine, pentru suma de 3.546 464 ruble;

c). Moşii mănăstireşti nu sunt;

d). Statul nu se cunoaşte, la „Casa Noastră”, câte moşii are;

e). Bunurile sunt 28 iazuri, arendate prin licitaţie publică până la 1 Martie 1920. Parte din aceste licitaţiuni nu sunt încă rezolvate de direcţia „Casei Noastre”. Nu s-au depus încă arenzile a 12 iazuri.

Licitaţiunile au fost semnate la 31 Octomvrie, 7, 13, 31 Decemvrie 1919. Iazurile au produs 25.203 ruble, din care s-au încasat 17.001 ruble, a mai rămas de încasat 8.251 ruble.

Situaţia exploatării pe anul 1918/1919 dată de secţia exploatării:

l). Din moşiile particulare au fost arendate 66.732 desetine, 1918. Se cuvine arenda lei 1.773.153,06; ce s-a încasat nu se cunoaşte; pârloagă: 46 desetine, 1.400;

2). Din moşiile „Băncii Ţărăneşti” au fost arendate 1.257 desetine. Se cuvine ca arendă lei 33.676,21. Ce s-a încasat nu se ştie, pârloagă nu există;

3) Din moşiile mănăstireşti şi ale Statului s-au arendat 5.539 desetine, 1.082, se cuvine arendă lei 150.788,30, ce s-a încasat nu se cunoaşte, pârloagă 91 desetine, 1.729, datele sunt luate după raportul serviciului de exploatare; listele de debit nu sunt.

Total s-a dat în arendă 73.529 desetine, 602, cât s-a încasat din arendă nu se cunoaşte.

Cu adresa No. 44 din 20 August 1920, s-a cerut de la comisia judeţeană situaţia exploatării, care nu s-a trimis.

Secţia exploatării are: 2 registre de intrare, 2 registre de ieşire şi o condică de expediţie; toate registrele sunt nenumerotate, neşnuruite şi nesigilate”[6].

Odată cu aplicare măsurilor de expropriere, cu plată, şi a împroprietăririi cu plata aceluiaşi preţ pentru loturile de pământ, lucrurile intră în normal, iar cazurile de locuitori din Cotiujeni şi Săncăuţi, care au avut probleme cu legea, vizau, în primul rând, fabricarea şi contrabanda cu alcool, care se sancţionau cu 150-200 lei „amendă în folosul comunei Cotiugeni” sau, în cazul neplăţii, cu câte 3-4 zile de închisoare la Hotin, precum şi câteva furtişaguri mărunte, dar şi într-un caz, şi în celălalt, cei căutaţi de jandarmi nu mai puteau fi găsiţi, pentru că locuitorii din Cotiujeni şi Săncăuţi refuzau chiar şi aceste pedepse simbolice, dispărând din sate şi fugind peste Nistru sau chiar în satele României Mari, în care aveau rubedenii numai de ei ştiute şi, tocmai de aceea, nu-i putea afla nimeni. Am selectat, din paginile Monitorului Oficial, şi astfel de cazuri, reproduse amănunţit în Anexa documentelor Cotiujenilor, pentru că şi întâmplările acestea mărunte vehiculează mărturii despre nume de familii, care îşi duceau traiul în comună, când mai bine, când mai rău, când în situaţii cu adevărat tragice, dar cu acelaşi ataşament pentru baştină pe care l-am întâlnit după 1990, când mulţi oameni din Cotiujeni au cerut cetăţenia română, dar fără a renunţa la cetăţenia sacră a baştinei natale.

În hronicul numelor cotiujene, am întâlnit, în perioada interbelică, numele localnicilor „Chiruţa Alexandru şi Denic Ivan, din comuna Săncăuţi” (1926), „Andrei Alexandru Bălan, care a vândut lui Leizer Beniumen Lerner averea sa imobilă, situată în comuna Cotiujeni” (1928), „Joachim Vasile Salamandâc şi Nicolae Grigore Cozac” din Cotiujeni, care au cumpărat averea din hotarul Cotiujenilor a lui Petrea Iacob Martiniuc (1928), Gavril Lunga zis Brăhuța, aflat în proces cu Petrea Gheorghie Penteleiciuc (1928), „Vasile Ciobănaş din satul Cotiugeni”, jefuit de cei cărora le oferise ospitalitate (1929), „Dumitru A. Mariotan, plugar, cu ultimul domiciliu cunoscut în satul Cotiugeni” (1933), Toader S. Rusnac, Mocanu Z. Grigorie, Grigorie I. Lungu, Petrea Palamar, Nicolae Andriiciuc, Macarie Rudenco, Ianchel Veisberg, toţi în anul 1933, Anastasia Rusnac şi dispărutul Gheorghe S. Rusnac-Vacarciuc (1943), „Trifon Ciaglei, din satul Brăila, comuna Cotiugeni”, „Artemie Ciaglei, fiul susnumitului petiționar” (1944).

În toţi aceşti ani ai administraţiei româneşti, Cotiujenii au avut statutul de comună, ba şi pe cel de judecătorie rurală, pentru scurtă vreme, începând cu 18 decembrie 1918, când, „în temeiul art. IV al decretului No. 3.727.de la 18 Decemvrie 1918, publicat în Monitori Oficial No. 219 de la 21 Decemvrie 1918”, „Tabloul pentru determinarea numărului, întinderii ocoalelor și judecătoriilor de pace din Basarabia”, nominalizând, la pagina 898, punctul VIII al judecătoriilor județului Hotin, „Judecătoria rurală Cotiujeni, cu reședința în comuna Cotiujeni: / 1). Volostea Cotiujeni”. Statul de comună, cu sediul în Cotiujeni, este confirmat, în 1931, prin „Tabloul de regruparea comunelor rurale: 29. Județul Hotin”. Comuna Cotiugeni, cu reședința în Cotiugeni, se compune din satele Brăila, Cotiugeni, Lucaceni și Săncăuți Moară”. În documentele oficiale, ca şi în uricele vechi, Cotiujenii apar, adesea, drept Cotiugenii, dar statul proprietăţii, de-a lungul timpului, individualizează Cotiujenii din ţinutul Hotinului de cele din judeţul Bălţi, numit, până în 1811, „Eşi” sau „Iaşi”, ca şi capitala Moldovei, sau de Cotiujenii din ţinutul Botoşanilor (Săvenii de mai târziu) sau de prin alte părţi.

Anii cumpliţi ai istoriei europene, 1939-1944, au muşcat dureros şi din soarta Cotiujenilor, comunitate rurală care a trecut, de-a lungul vremii, de sub o stăpânire la alta, cerându-i-se tributul de sânge. Tocmai de asta îmi permit să opinez că, indiferent sub ce uniformă s-au jertfit, tinerii din Cotiujeni au intrat în sacralitatea sacrificiului suprem pentru brazda natală şi, drept consecinţă, şi eu îi consider pe toţi Eroi de necontestat, acum când le reproduc numele cu conştientă şi sinceră evlavie: Alexei Achelina, Gheorghe Achelina, Dumitru Alexeev, Ion Alexeev, Mihail Alexeev, Ion Balan, Vasile Basarab, Sergiu Bordeniuc, Alexandru Buga, Nicolae Buga, Simion Buga, Gheorghe Bujor, Simion Burlacişin, Dionis Ceacâr, Ion Ceacâr, Alexandru Ciobănaş, Dumitru Ciobănaş, Ilie Ciobănaş, Ion Ciobănaş, Toader Ciobănaş, Vladimir Ciobănaş, Ion Cojocaru, Ion Cojocaru, Nicolae Corpaci, Alexandru Griţac, Teodor Dochiţoi, Vladimir Duleba, Dumitru Frişcu, Ion Ganu, Zahar Ganu, Teodor Gaşcu, Vladimir Gaşcu, Alexandru Gaşcu, Ion Grosu, Serafim Grosu, Alexei Gorobeţ, Ilie Gutium, Hariton Lungu, Gheorghe Lungu, Ilarion Lungu, Ion Lungu, Ion A. Lungu, Pavel Lungu, Sava Lungu, Vasile Lungu, Vasile G. Lungu, Vladimir Lungu, Alexandru Lungu-Rangu, Macar Lupaşcu, Teodor Lupaşcu, Timofei Lupaşcu, Alexei Maniţa, Nicolae Maniţa, Timofei Maniţa, Petru Mârza, Leonte Mocanu, Andrei Moroşanu, Matei Moroşanu, Mihail Moroşanu, Teodor Moroşanu, Vasile Moroşanu, Nicolae Olaru, Grigore Panteleiciuc, Ion Pavaloi, Pantelei Pavaloi, Nicolae Pşeniţa, Iachim Radiţa, Ion Radovici, Ion Rudencu, Mihail Rudencu, Dionis Rusnac, Vladimir Rusnac, Filip Rusu, Vasile Rusu-Maniţa, Vasile Rusu, Pantelei Scutelnic, Alexei Tărâţă, Foma Tărâţă, Filip Tărâţă, Gherasim Tărâţă, Ilarion Tărâţă, Ion Tărâţă, Teodor Gh. Tărâţă, Teodor M. Tărâţă, Danil Ursu, Dumitru Ursu, Ilarion Ursu, Ion Ursu, Pavel Ursu, Vladimir Vacarciuc, Mihail Vieru, Petru Vieru, Vasile Vieru, Agapie I. Vornices, Filip Vornices”[7].