Cotiujeni, sub stăpânirea ţaristă | Dragusanul.ro

Cotiujeni, sub stăpânirea ţaristă

 

Ocupat, pentru îndelungă vreme, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare a înglobării întregii Moldove de peste Prut în imperiul ţarist prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[1], ţinutul Hotinului se împacă repede şi cu noii stăpânitori, care au vrut să-şi apropie locuitorii printr-o politică şi mai blândă şi, desigur, prin întărirea privilegiilor boiereşti şi călugăreşti. Încă din primii ani ai stăpânirii ţariste, prin „Proiectu / pentru cele mai întâi temelii la obrazovania ocârmuirii politiceşti dinăuntru a oblastii Basarabiei”[2], datat „În Chişinău, aprilie 29 zile, anul 1818”, Ţarul considera necesitatea unei „oştineşti ocârmuiri”, adică „sub privegherea oştenescului gheneral-gubernator de Podolie”, stabilea, în privinţa administraţiei, că „ţinuturi se hotărăsc a fi şasă, anume: al Hotinului, a Eşului (numele vechi pentru ţinutul Bălţi – n. n.), al Orheiului, al Benderului, al Akkermanului şi al Ismailului”, defineşte, cu garantarea averilor şi titlurilor nobiliare moldoveneşti, „partea duhovnicească”, deci clerul, „tagma dvorenilor”, deci marii proprietari, cărora „şi ţiganii să întăresc lui”, „boierinaşii” definiţi drept clasa „care nu să tragi din dvoreni şi care nu a ajuns la cele mai de sus ranguri boiereşti”, „mazilii, stare de lăcuitori cu privilegii, îşi vor păzi în veci împreună cu urmaşii lor pronomiile ce le sunt dăruite de la domnii Moldavii”, „ruptaşii, stări de lăcuitori iarăşi cu privilegii. Tagma lor cuprinde în sine şi pe urmaşii părţii duhovniceşti”, „partea negustorească şi a târgoveţilor”, „ţăranii sau sătenii”, „ţiganii haznelii”, care „să ocârmuiesc de cătră însuşi cârmuirea oblastii” şi cei mănăstireşti şi boiereşti, şi, în sfârşit, „jidovii” din diversele tagme ocupaţionale. Şi mai existau „bejănarii”, adică „străini supt numiri de colonişti”.

 

Dacă în epoca raialei Hotinului, multe moşii, aidoma celei din Săncăuţi, erau arendate de către spahii, în perioada ţaristă vine rândul polcovnicilor, în majoritate români din armata rusă, precum Mihail Ene, care, din 1821 avea să devină şi alegător, proprietar al unei silişti din Cotiugeni (Grumăzeni), sau fostul vornic Creţulescu, proprietar în Săncăuţi.

 

Districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3], iar animată „activitate comercială intensă” de import-export se potrivea de minune sătenilor din Cotiujeni, care încă mai aveau rude apropiate, pe care le foloseau ca intermediari, şi în Bucovina, şi în Moldova, şi în întreg districtul Hotinului, iar de acolo, în sudul Poloniei.

 

Cotiujenii prosperă de la an la an din negustorie harnică şi cu Bucovina, şi cu Moldova, şi cu Rusia, şi cu Polonia, iar numărul locuitorilor sporeşte necontenit, în sat fiind consemnate de recensăminte familii noi, precum Pumac, Hriţco, Iacob, Rusu, Ivanivici, Rudu, Nechifor – până în 1811, Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rudencu, Ursu – până în 1835, an în care doar în Cotiujeni existat 211 gospodării, care adăposteau 476  bărbaţi şi 474 femei, deci un total de 950 de locuitori, aproape o treime din numărul actual al comunei. Peste doar 16 ani, adică în 1851, un alt recensământ înregistrează în Cotiujeni 264 de gospodării şi 1.279, deci cu 53 de gospodării şi cu 329 de locuitori noi, pentru împrospătarea aşezării şi a comunităţii, numele de familie predominante fiind Cazacu, Ciobanu, Cojocaru, Cuflic, Gutium, Moroşanu, Rusnac, Rusu, Vieru, Balan ş. a., iar semnul prosperităţii nu se opreşte aici, pentru că, peste alţi 19 ani, în 1870, gospodăriile sunt cu 27 mai multe (287), iar locuitorii, cu un plus de 208 (1.487). Şi tot aşa, ajungându-se, în 1886, la un număr de 340 de gospodării şi la o populaţie de 1.497; dintre acestea, doar 84 de case nu aveau pământ, dar asta nu însemna, neapărat, şi sărăcie. Din nefericire, atunci, în 1886, ca şi în 1926, când au spulberat Săncăuţii definitiv, ploile torenţiale au măturat totul în cale, iar pârâul Vilia a rupt podul din centrul satului, despărţind Cotiujenii în două, apoi apele învolburate au înşfăcat morile lui Ferdinand Nemitz, tatăl amiralului ţarist şi apoi sovietic Alexandru Nemitz, cu excepţia morii cu abur. Au supravieţuit furtunii şi morile de vânt, durate de proprietarii Alexandru Gâscă, Grigore Rusnac, Ion Revencu.

 

În ciuda necazurilor pricinuite de natură, obştea Cotiugenilor continuă să înflorească, recensământul din 1897 înregistrând 2.270 de persoane, adică 1.175 bărbaţi şi 1.113 femei, toate frumoase şi nesulemenite, precum înaintaşele lor, mărturisite de veacuri.

 

În 1902, mândra obşte a Cotiujenilor, care trăia în deja 646 de case, şi-a zidit o biserică pe măsură, din piatră, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, la altarul cărei slujea preotul Timotei Antonovici, răspunsurile fiindu-i date de cântăreţul profesionist Iustin Dimitriu. În bisericuţa serdarului Costea, din 1750, ulterior refăcută, slujise la altar, în 1835, preotul Nicolae Donciul, iar dieci au fost Ioan Balan şi Dumitru Gaşcu, iar bătrânul Ioan Axinia, dascăl. Exista în Cotiugeni, pe atunci, şi un cunoscător şi interpret al cântecului lumesc, pe nume Ivan Cocârlă, de la care a cules folclor chir şi renumitul lingvist austriac Gustav Ludwig Weigand, în vara anului 1904.

 

Cotiujenii, deşi aveau şi mulţi locuitori cu rădăcini ruseşti, s-au revendicat, întotdeauna, ca o obşte „de limbă moldovenească”, inclusiv în anii de glorie ai ţarismului, când, constatându-se şi de către oficialii ruşi că „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[4], se consemna că „satele de la mijlocul ţinutului (Hotin – n. n.), adică cele aşezate mai la sud de linia Nistrului şi mai la nord de Prut, precum şi din jurul Bricenilor, au populaţie amestecată şi din moldoveni, şi din rusini – de aceea nu putem da cifra exactă a populaţiei de rusini şi moldoveni. Numărul populaţiei de un fel şi de altul se poate stabili numai aproximativ, dacă vom lua că toate satele de lângă Nistru sunt locuite de rusini, iar toate satele de lângă Prut şi de lângă Briceni sunt locuite de moldoveni”[5]. E drept că au existat şi voci ale unor comentatori ai istoriei care au intrat în contradicţie cu tezele din studiul statistic al lui Ermolinsky, precum Butovich, care a scris că, după 1870, „limba rusă a devenit preponderentă în 9 sate, care erau moldovenești în totalitate (Cebreva, Cotiujeni, Fitești, Târnova, Lipcani, Glinka, Cotelna, Oniantzi, Medivieja de Chelmentzi)”[6], pentru că în Cotiujenii Hotinului (de regulă, al Bricenilor, iar sub administraţie românească, al Edineţului, pentru o scurtă perioadă) spiritul moldovenesc a însemnat mai mult decât identitate, adică o tendinţă de permanentă înnobilare prin eforturi proprii. Cotiujenenii au rămas, adesea, indiferenţi la „românism”, poate şi datorită confuziei cu termenul „rumânism”, care definea şerbia, dar moldovenismul i-a înălţat, învolburat şi statornicit aidoma unei efigii voievodale pusă pecete pe inimi.

 

 

[1] Ibidem, pp. 149, 150

[2] Mihail, Paul; Mihail, Zamfira, Acte în limba română / tipărite în Basarabia, I, Bucureşti 1993, pp. 28-126

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78

[5] Ermolinsky, Colecţia datelor statistice asupra ţinutului Hotinului, Ediţia oficială a Zemstvei, Moscova 1906, apud Cazacu, p. 76

[6] Murgoci, G., La population de la Bessarabie, étude démographique, Paris, 1920, p. 60


Comments are closed