Costache Pompieru, autorul "Rapsodiei" lui Enescu | Dragusanul.ro

Costache Pompieru, autorul „Rapsodiei” lui Enescu

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

Taraful bucureștean al lui Ionică Ochi-Albi, înveșnicit de Theodor Aman, conține informații senzaționale, încă neluate în seamă de nimeni, în ciuda faptului că trei dintre lăutarii din acest tablou, Costache Pompieru – vioristul cu ilic roșu (al doilea din stânga), Ionică Ochi-Albi (cobzarul cu zicale) și Gheorghe Năstasi Ochi-Albi – vioristul din dreapta, cu ilic bej, au lăsat după ei partituri tipărite ale cântecelor lor inegalabile, de regulă notate de un muzician (cazul lui Costache Pompieru, cu partituri notate de Rousziski și de Carol Deker), singurul lăutar moldovean care putea să-și noteze cântecele fiind Gheorghe Nastasi Ochi-Albi (basarabenii învățaseră).

 

Cu sârba lui Costache Pompieru începe „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu, alte piese ale lui sau ale lui Grigore Vindereu („Bătrâneasca”) și ale lui Nicolai Picu („Pasăre galbenă”, „Corăghiasca”) completând extraordinara valorificare a melosului național românesc, numită „Rapsodia a II-a”. Începutul este cel al „Sârbei lui Costache Pompieru” (o puteți asculta de la minutul 12 și 45 de secunde, încolo, în concertul „Cântecele Unirii” – concertul recuperator al trupei „Zicălașii”, numit „Cântecele Unirii” – voi reactualiza concertul, ca să vă convingeți singuri).

 

 

Cine este Costache Pompieru, vioristul care a compus și „Cântecul lui Bujor”, notat de Rousziski, și sârba preluată de George Enescu, după ce era publicată, în 1860, de către Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”? Este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).

 

Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.

 

În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.

 

Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.


Comments are closed