Constantin Horbovanu: Arta cere sacrificii | Dragusanul.ro

Constantin Horbovanu: Arta cere sacrificii

Constantin Horbovanu, Menachem M. Falek şi Radu Bercea, la Gura Humorului

Constantin Horbovanu, Menachem M. Falek şi Radu Bercea, la Gura Humorului

*

Locuiam, în Suceava, de câteva luni. Nu aveam multe cunoştinţe. Nici prieteni. Îmi petreceam timpul liber citind, ascultând muzică, vizionând filme. Telefoanele şi calculatoarele nu le pot suferi. Eu folosesc telefonul mobil, numai în caz de forţă majoră. De cele mai multe ori, îl uit acasă. Singurul prieten cu care mă întâlneam mai des, ca să mergem împreună la diverse activităţi, era Alioşa.

La începutul lunii octombrie, într-o zi de sâmbătă, a fost ziua lui. Sărbătorirea a fost, pentru mine, destul de plictisitoare, până a început să cânte, la o orgă mare electronică, o tânără frumoasă. A cântat fenomenal. Am ascultat Bach, Handel, Chopin şi Mozart. Mi-a plăcut, ce mai! I-am spus asta şi lui Alioşa.

– O cheamă Renata şi a terminat Conservatorul. Vrei să-ti fac cunoştinţă cu ea? Numai că, te avertizez, are doua semne mari de întrebare: unul, în comportamentul ei, celălalt, în comportamentul maică-si.

*

N-am apucat să-l întreb ce e cu semnele alea de întrebare, că ne-am trezit cu Renata lângă noi. Alioşa a făcut prezentările, după care a dispărut. Băiat simţit. Am început să discutăm. Avea cultură muzicală. M-au impresionat cunoştinţele ei, în ceea ce priveşte muzica simfonică, opera, opereta şi baletul clasic. În rest, botă! Sau aproape! Mi-a povestit, cât se poate de amănunţit, cum a cântat Paganini la o singură coardă, cum a surzit Beethoven, cum a murit Mozart şi multe altele. În schimb, nici nu auzise sau auzise foarte puţine lucruri despre Esenin, Voltaire, Gandhi, Socrate, Giordano Bruno şi mulţi, mulţi alţii. Am simţit că-i face plăcere conversaţia cu mine şi am stat de vorbă, ca două ţaţe, aproape trei ore. Şi poate că mai stăteam, dacă nu venea, pe la ora şapte, seara, mama Renatei, ca să anunţe plecarea acasă.

– V-am urmărit!, ne-a zis ea. Va stă bine împreună! Sunteţi ca doi porumbei. Nu ştiam cine eşti, ce hram porţi!, mi-a zis, apoi, mie, mai aproape de ureche. Dar Alioşa m-a asigurat că eşti băiat serios, civilizat, citit! Că te cheamă Costeluş şi pot avea încredere în tine. Nu eşti un fustangiu! Să ştii, Costele, că arta cere mari sacrificii! Ai auzit ce frumos cântă, ce melodii frumoase are? Şi orga, şi partiturile le-am obţinut cu mari sacrificii financiare, prin multe comenzi, tocmai din Austria! Noi plecăm, că locuim hăt, în Burdujeni, la casă, şi de multe ori, noaptea, nu avem lumină pe stradă. Te invităm la noi, să asculţi muzică, să discutăm, să servim un pahar de vin sau o cafea. Promiţi? Dacă-ţi place arta muzicală, trebuie să vii! Poftim cartea mea de vizită. Invită-l şi tu, Renata, să nu creadă băiatul că m-am îndrăgostit eu de el şi-l invit, ca să-i fac curte! Dă-i şi numărul tău de mobil!

M-a invitat şi Renata şi am promis că voi merge. Ce nu fac eu pentru artă!

*

În acea seară, când am ajuns acasă, am descoperit, la telefonul uitat acasă, că aveam două apeluri pierdute. Unul dintre ele era de la un apreciat redactor al televiziunii centrale, care are, în fiecare sâmbătă, la ora 17, o emisiune foarte interesantă, intitulată „Invenţii româneşti”. Cu câteva luni în urmă, la un salon internaţional de invenţii, ne-am întâlnit, m-a felicitat pentru locul ocupat cu invenţia mea şi a zis că mă va chema într-o emisiune de 50 de minute, să explic, cât se poate de detaliat, funcţionarea robinetului electronic, inventat de mine.

Am convenit să particip la emisiunea din sâmbăta următoare, ora 17, dar m-a rugat să merg la televiziune cu doua ore înainte, pentru a pregăti emisiunea, care se transmite în direct. Emisiunea va avea doi invitaţi, cu două invenţii diferite.

Nu vă mai spun ce emoţii am avut, în săptămâna aceea, de dinaintea emisiunii! Am împachetat materialele, adică cele două robinete, al doilea fiind de rezervă, mi-am pregătit costum, cravată, cămaşă, pardesiu, să nu arăt ca un borfaş, mi-am cumpărat bilet de tren, la vagonul de dormit, pentru seara de vineri. Am aranjat, la birou, să nu merg, vineri, la treabă, să nu răcesc cumva şi să nu pot vorbi, sâmbătă.

*

Joi, după-amiază, m-a sunat Renata. Avea două zile libere şi voia să ne întâlnim, să mai ascult muzică bună. Am convenit să trec pe la ea, vineri seară, pe la ora 18 sau 19, fiindcă, la miezul nopţii, aveam trenul spre capitală. Ce nu fac eu pentru două arte! Că şi fizicul Renatei avea multă artă în el! Sincer, eram puţin îndrăgostit de fată. Iar cu această ocazie, voiam să o strâng niţel în braţe şi să o sărut, măcar.

Greu am găsit strada şi apoi casa unde locuieşte ea. E departe de blocuri, departe de lumea dezlănţuită. Credeam, la un moment dat, că, din greşeală, am ajuns într-un sat oarecare, cu case rare şi câini deşi, vorba unui hâtru, vecin cu Renata, care stătea la o poartă! Tot el mi-a zis că, dacă le spui câinilor „Cuţu-cuţu, cuţu-cuţu!”, nu-ţi fac nimic, cât şi faptul că majoritatea locuitorilor din zona aia sunt ucraineni.

M-a întâmpinat mama Renatei, care a zis că o cheamă Maria. Mi s-a părut că nu o supără vizita mea.

*

– Te-ai îmbrăcat ca pentru nuntă, domnu’ Costel!

– Peste câteva ore, merg la Bucureşti, doamna Maria. Pentru o emisiune în direct, mâine, la televiziune…

– Ştiu. Mi-a spus fetiţa! Felicitări! Ninge sau nu ninge, în seara asta, că e tare frig şi înnorat!?

– S-ar putea să ne trezim cu lapoviţă!

Gazdele m-au întrebat dacă servesc un pahar cu vin şi o gustare. Am zis că da. M-au servit cu plăcinte cu dovleac alb. Adevărate bunătăţi! În timp ce le savuram, le-am povestit de ce sunt îmbrăcat ca pentru nuntă.

*

– Am o valiză mare, enormă! E bună numai pentru excursii, când ai nevoie de multe schimburi, haine groase. Şi această geantă de voiaj, care este mică. Nu poţi să bagi în ea sacouri, cămăşi, că se boţesc. Mi-am luat o cămaşă de schimb, pijamale şi lucrurile mici, necesare la un drum de două zile.

Mi-au dat dreptate. După ce am servit câte un pahar cu vin roşu, mai mult negru, am căpătat mai mult curaj, atât eu, cât şi ele. Seria glumelor a fost inaugurată de mama Renatei.

Când a văzut că s-a epuizat, oarecum, stocul de bancuri, domnişoara a început să cânte şi nu ce voia ea, ci ceea ce doream eu. Iar eu i-am „comandat” numai melodii greu de interpretat, aparţinând compozitorilor Chopin, Liszt sau Bach. De mai multe ori, am rugat-o pe doamna Maria, care stătea ca un paznic între noi, să-mi aducă o cană cu apă, un prosopel, orice îmi venea în minte, cu speranţa că rămân singur cu fata şi pot să o strâng puţin în braţe şi să o sărut, măcar. Simţisem că şi Renata dorea asta. Dar n-am avut noroc. Cotoroanţa, care sigur nu avea mai mult de 55 de ani, adică nu era deloc babă, revenea în câteva secunde. Mai rapidă a fost ea cu umblatul, decât eu cu pupatul!

*

În atmosfera aceea plăcută, cu muzică, glume, vin roşu, gustări alese, am stat până la ora 23, că aşa mi-a zis gazda cea mare, că, până la gară, fac 25 de minute, dacă merg pe jos, în pas normal.

Când am ieşit din casă, am descoperit că, afară, lapoviţa sau ploua tare şi de multă vreme. Pământul se muiase, deja. Călcam în multe bălţi. Nu aveam umbrelă şi mi-a fost ruşine să cer una. Becurile nu erau aprinse sau poate că nici nu erau becuri pe uliţă. După vreo cinci sau zece minute de mers, am simţit cum apa cobora de pe păr, pe gât şi faţă. Până la gară, mă muram cu totul. Am scos mobilul, să sun pentru un taxi, dar nu ştiam nici un număr de telefon. „Trebuie să ştie vecinul meu, care a fost taximetrist!”, am gândit. L-am sunat. M-a bodogănit, că l-am trezit din somn. Mi-a dat un număr de telefon. Dar, în liniştea aceea sătească şi de miez de noapte, gura mea a avut darul de a-i trezi pe câinii vagabonzi şi nu numai.

*

Întâi, a venit un prăpădit, care s-a uitat la mijloacele mele de apărare, după care a dat semnalul. Apoi a venit artileria grea, formată din patru sau cinci dolofani, că era întuneric şi nu se vedea bine. Am strigat „cuţu-cuţu!”, dar degeaba! Nu ştiau româneşte! M-au îngrămădit într-un gard viu, dens. M-am apărat cu picioarele, până am simţit colţii unuia, înfipţi într-un pantof. În spate, am desluşit o mică livadă. Cu greu, am trecut prin gard. Câinii, printr-o gaură, după mine. Neavând băţ, nici altceva, ca să mă apăr, m-am gândit să mă urc într-un pom. M-am prins de o creangă groasă, m-am ridicat în muşchi, cum se zicea pe la mine, la ţară, m-am răsucit cu pieptul, apoi cu şoldul şi am ajuns pe creangă. Numai că, la un moment dat, am auzit un zgomot de plastic sfărâmat. Am băgat mâna în buzunarul pardesiului si am descoperit că făcusem praf telefonul mobil! Câinii continuau să latre şi să „comenteze” sub copac, eu tremuram de nu mai puteam. De frig şi de frică. Mai ales după ce am zărit o lumină de lanternă, că se apropie de mine. În spatele luminii, discutau doi inşi. Unul zicea că în copac e o vulpe, celălalt, că ar fi un hoţ de găini. S-au răstit cu nişte bâte groase la câini, iar aceştia au fugit. Apoi, au fixat lumina în ochii mei. Am sărit din pom, atent să nu stric invenţia din geanta de voiaj.

– Ce cauţi, domnule, în copac?!, m-a întrebat cel mai solid.

*

Tremurând de frică şi de frig, i-am explicat, în câteva fraze, ce s-a întâmplat. I-am arătat şi geanta, cu robinetele şi celelalte lucruri. Cetăţeanul solid şi mai în vârstă a început să râdă.

– Îl crezi, tată?, a întrebat cel tânăr.

– Da. Îl cred. Ce boschetar sau găinar ar veni la furat în costum, cu cravată, pardesiu scump, trusă pentru bărbierit, şampon pentru baie şi periuţă de dinţi? Află, domnule, că, toamna trecută, am mai avut în livadă un admirator al Renatei, fugărit, la fel ca şi dumneata, de câini. Numai că acela nu a reuşit să se caţere în copac şi i-au rupt griveii pantalonii!

Când am ajuns la gară, am observat că oamenii se uitau cam lung la mine. Am mers la toaletă şi m-am privit. Eram ud, murdar, cu un crac al pantalonului puţin spintecat.

M-am suit într-un taxi si direcţia acasă.

N-am dormit deloc. Am băgat fierul în priză şi, până dimineaţă, am spălat, am uscat, am călcat.

*

Dimineaţă, m-am dus la gară. Am cumpărat alte bilete, m-am urcat în tren şi direcţia Bucureşti. Totul era aproximativ bine, în afară de faptul că, din cauza răcelii, abia vorbeam.

Am ajuns la televiziune, după începerea emisiunii. Întârzierea a fost de şapte minute. În prima pauză publicitară, redactorul, om înţelegător, a vrut să mă introducă în platou, dar când a văzut că nu pot vorbi, că nu se înţelege nimic din ceea ce spun, s-a lăsat păgubaş. A rămas cu un singur invitat, până la finalul emisiunii.

Peste o lună, adică după ce mi-am cumpărat un alt telefon mobil, m-a sunat mama Renatei, să mă întrebe de ce n-am apărut la televiziune şi să mă invite pe la ele. Că, dintre toţi băieţii care le-au călcat pragul casei, eu sunt cel mai mare amator de artă.

*

După ce am închis mobilul, am desfăcut o sticlă cu vin şi am inventariat sacrificiile pe care le-am făcut pentru artă: telefon stricat, pardesiu distrus, pantofi rupţi, pantaloni pătaţi şi spintecaţi, două bilete de tren pentru capitală, trei drumuri cu taxiul, o noapte pierdută, un drum la Bucureşti, făcut degeaba, şi, ce era cel mai grav, ratarea unei şanse de a-mi prezenta invenţia, în faţa întregii naţiuni. Am fost, rând pe rând, îndrăgostit, meloman, fondist, vulpe, hoţ de găini, figurant.

Aveţi dreptate, doamna Maria! Arta cere mari sacrificii!


Comments are closed