Comemorarea "Arderea Cărţilor Bucovinei" | Dragusanul.ro

Comemorarea „Arderea Cărţilor Bucovinei”

Afis Horbovanu 2016 m

*

În vara anului 1952, din mai, până în septembrie, în curtea interioară a închisorii din Suceava, au fost arse cărţile Bucovinei, confiscate, în miezuri de noapte, odată cu arestarea cărturarilor români din oraşele şi satele acestei minunate provincii. Prigoana împotriva spiritualităţii românilor s-a desfăşurat în toate localităţile României, odată cu arderea manuscrisului „Doinei” lui Eminescu, din ordinul Academiei Române, dar singurii contemporani care comemorează tragica întâmplare suntem doar noi, cei din judeţul Suceava.

*

Delimitându-se de această incalificabilă crimă împotriva spiritualităţii neamului, Consiliul Judeţean Suceava, prin instituţia Centrului Cultural „Bucovina”, în parteneriat fie cu Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, fie cu Muzeul Bucovinei, editează şi dăruieşte cărţi, în acest an manifestarea debutând cu lansarea şi dăruirea cărţii lui Constantin Horbovanu, „Cu cărţile pe faţă”.

*

„În curtea interioară a închisorii din Suceava se ard cărţile. Un rug înfiorător fumegă de zile întregi, mereu alimentat cu alte maldăre de cărţi, cărţi smulse de prin casele şi de prin sufletele românilor. Dispar în lacome flăcări ediţii rare, cărţi de rugăciune străvechi, iscusit caligrafiate de înţelepţii călugări ai mănăstirilor de odinioară. Dispar cărţile în cenuşi stranii de parcă s-ar incinera identitatea neamului, de parcă noi am fi fost izgoniţi definitiv din viitor.

*

Din celule, privim printre zăbrele spre cumplita urgisire a cărţilor şi, asemeni cenuşilor din curte care se golesc de cuvinte, trupurile noastre se pustiesc de speranţă. O ciudată indiferenţă şi o cumplită senzaţie de cer încremenit ne iau în stăpânire, ne macină.

*

La ce să mai speri, când nici măcar cărţile nu mai au nici o şansă?

*

Mult mai târziu, aveam să aflu că împotriva cărţilor nimeni nu poate izbândi. Chiar dacă le-ar arde până la ultima filă, rămânem noi – pagini vii ale fiecărei cărţi, noi, cei care vom supravieţui blestemăţiilor pentru că ne este sortit să participăm la întoarcerea acasă a cuvintelor. De-abia într-un mileniu de normalitate, când cărţile neamului, arse în curţile interioare ale închisorilor, se vor fi reîntrupat din memoria noastră, de-abia atunci vom fi liberi să şi murim”.

*

Mărturia aceasta, pentru mine veşnic cutremurătoare, mi-a şoptit-o, încă măcinat de durerile nevindecabile, câmpulungeanul Ilie Ilisei, în vara anului 1999, pe când lucram împreună „Dosarele suferinţei”, carte în care adunasem, la rugămintea regretatului Constantin Sofroni, şi mărturiile manuscriselor lui Ioan D. Popescu. Iar mărturia lui Ilie Ilisei avea să însemne pentru mine, de atunci, încoace, un fel de ursire, pe care mi-am asumat-o cu tot sufletul: ne-aţi ars cărţile, nu-i nimic, le vom face să renască din propria lor cenuşă. Şi am izbutit câteva… debuturi ale cenuşii, cărţile dragilor mei Ion Grămadă, Ciprian Porumbescu (ca poet), T. Robeanu, Dimitrie Dan, George Ungureanu, Vasile Pînzaru, Dumitru Oniga, Vasile Gherasim (deocamdată doar pe acest site, dar s-ar părea că, în august, se va lansa, tipărită, cartea de poezie „Se naşte Dumnezeu”) şi aşa mai departe.

*

Coperta Dosarele suferintei

*

Bădiţa Ilie Ilisei, prooroc al identităţii neamului, nu s-a înşelat, atunci când mi-a şoptit „că împotriva cărţilor nimeni nu poate izbândi”, pentru că „rămânem noi – pagini vii ale fiecărei cărţi, noi, cei care vom supravieţui blestemăţiilor pentru că ne este sortit să participăm la întoarcerea acasă a cuvintelor”.

 

 


Comments are closed