Colonelul Victor Rusu, ca educator

Legendarul maior austriac Victor Rusu

*

Românul năsăudean Victor Rusu, şcolit în academiile militare vieneze şi plasat, ulterior, ca ofiţer sub acoperire în serviciile secrete din Balcani, iar de prin 1912 – drept corespondent de presă şi investitor străin în România, a lăsat totul baltă, în vara anului 1914, şi a plecat în Ardeal, unde, cu înaltă aprobare, a organizat un detaşament de ţărani năsăudeni şi clujeni, pe care i-a instruit, în timpul iernii, pentru războiul de gherilă. Ţăranii lui Victor Rusu purtau numai cămăşi şi iţari, umblau desculţi, dar deveniseră, în scurtă vreme, mai ales în Bucovina şi în Galiţia “spaima ruşilor”. Presa bucovineană a vehiculat multe legende ale eroismului românului austriac Victor Rusu, iar Teodor Balan îi consacră un capitol aparte în istoricul războiului din Bucovina. O ultimă precizare: după Unire, Victor Rusu a plecat definitiv în Austria.

*

În ziua a doua a monstruoasei ofensive ruseşti, de la Pogorârea Duhului Sfânt, anul 1916, în toiul urgiei canonadelor mistuitoare, convoiul de răniţi şi oameni cu mintea împresurată de groază, ce trecea prin şanţul de sub parapetele noastre, cu noroi şi sânge până sub genunchi, ducea la ambulanţă un glotaş român, cu piciorul drept îmbrobodit în sânge roşu ca răzbunarea. De la aripa dreaptă a flancului nostru, cea mai expusă bătăii mortierelor ruseşti, din compania primă a maiorului Rusu l-au adus sanitarii. Peste patruzeci de ani avea glotaşul şi plângea ca un copil, parcă ar fi voit să-şi spele cu lacrimile lui cele două distincţii de vitejie, stropite cu sânge-i propriu.

*

– De ce plângi, creştine?, îl întreb, când a ajuns în dreptul plutonului meu. Te doare rana?

– Nu mă doare, răspunde el rezolut.

– De ce plângi, dară, nu-ţi pare bine că mergi acasă, din iadul acesta; mergi să-ţi vezi nevasta şi copiii, pe care ştiu că nu i-ai văzut de mult.

*

– De 21 luni nu i-am văzut, mi-i dor de ei şi vreau să-i văd, răspunse iar glotaşul; dar… mă rog, 21 luni tot cu domnul maior am fost… în tot locul am fost cu el, şi în Serbia, şi în Carpaţi… 21 luni, tot laolaltă am fost!

– Mergi cu Dumnezeu, fârtate, şi n-avea teamă, că mai are domnul maior voinici ca dumneata, n-o duce el rău; vă mai întâlniţi voi iar, dacă tocmai doreşti, că pacea în ţară şi aşa n-o să vie mâine!

*

Şi-au pornit cu el sanitarii, în bubuitul asurzitor al monştrilor cu guri de foc, iar obuze grele sfredeleau, în urma lor, pământul, azvârlind, cât ţinea zarea, în explozii infernale, bulgării negri, ca sumbrul mormânt deschis. Eu, în urma lor, nedumerit pentru un moment, gânditor mă întrebam: Oare de ce plânge glotaşul maiorului Victor Rusu, acum, la despărţire? Ce împrejurare i-a zămislit în suflet acest zbucium încărcat de plâns, când între el şi domnul maior n-a putut există decât raportul rigid dintre ostaş şi comandant?! Nici o înrudire de sânge mai apropiată între amândoi nu este, ca să pledeze pentru îndreptăţirea acestui plânset şi glotaşul, totuşi, plânge la desfacerea raportului dintre sine şi comandantul său. De ce plânge, dar, glotaşul scăpat de hora morţii? Intimitatea raportului dintre sine şi domnul maior n-a putut fi de natură atât de sensibilă, ca să excite plânsul la despărţire, cunoscând atitudinea rezervată de militar ireproşabil a maiorului Rusu, o apropiere între ei a putut să-şi aibă sorgintea numai în înţelegerea necondiţionată a frământărilor vieţii din tranşee, în lupta neşovăielnică pentru izbândirea de planuri propuse; dar cum se poate ca românul, cel atât de refractar la toate năzuinţele, cu scop oricât de bine determinat ar fi, purcese chiar din înţelegerea superioară a chestiunilor vitale, aici, în gura morţii, cu riscul de a nu-şi mai vedea pe-ai lui de acasă, se preferă a rămâne cu domnul maior, să lupte împreună, să ducă la izbândă planuri propuse.

*

În atmosfera de plumb a tranşeelor, glotaşul vulnerat nu părea om de toate zilele, de aceea mulţi din camarazii lui de luptă, postaţi de-a lungul şanţului pe unde-l duceau, neînţelegător îl priveau în faţă. Fără a cunoaşte personalitatea legendarului Rusu şi tot farmecul, toată forţa determinantă în educaţiunea de care s-a împărtăşit glotaşul, în campania de 21 luni, de fapt e greu a-i pricepe zbuciumul şi plânsul.

*

El a făcut parte din gloata glorioasă, temută de duşmani, în care, începând cu căprarul Gheorghiţă – băiatul de 14 ani – , până la cel mai înaintat în vrâstă, n-a fost om care să dea semn de şovăire în faţa planurilor propuse. Sufletul lui a fost o notă participativă a complexului de năzuinţe, cunoscut sub numirea magistrală de „Detaşamentul lui Rusu”, iar nota distinctivă a acestor năzuinţe precise, imprimată în sufletul fiecăruia de personalitatea domnului maior, a dat glotaşului înfăţişarea străină oamenilor de rând. Ceea ce i-a deosebit pe glotaşii lui Rusu de ceilalţi ostaşi ai tranşeelor a fost rupt din sufletul domnului maior, omul năzuinţelor precise.

*

Cu o incomparabilă artă inventivă a ştiut el deştepta năzuinţe în sufletul gloatei, pe care le-a susţinut în neştirbită preciziune, chiar şi în pericolul celor mai îndrăzneţe încercări. Cu intrarea în acţiune a autorităţii sale morale impecabile, sufletul gloatei, ca mânat de impetuozitatea unei forţe uriaşe, se avântă în luptă, în conştientă deplină, ca să dea năzuinţelor cea mai acomodată întrupare. Inexpugnabilă ca o stâncă de granit, consecvenţa lui morală a fost forţa conducătoare în imperiul năzuinţelor comune, care i-a ţinut pe toţi strâns într-un mănunchi, fără a devia careva, alegându-şi altă cale. Familiarizaţi cu astfel de năzuinţe şi pătrunşi în simplitatea lor de însemnătatea acestora pentru rostul frământărilor în care au ajuns să trăiască, ei, glotaşii domnului maior, progresiv s-au identificat cu principiile conducătoare în luptă, concordându-şi viaţa, întru toate, cu rostul moral al năzuinţelor reprezentate într-o conştientă impunătoare de comandantul gloatei.

*

Pentru izbânda acestor năzuinţe, înfruntau ei desculţi gerul lunilor de iarnă; iar acasă, în satele noastre, în perfectă comoditate, de câte ori rămân osândite să se îngroape întreprinderi cu bun rost pentru nepăsarea românului, cel refractar la toate. În „Detaşamentul lui Rusu” plânge românul, când forţa majoră a împrejurărilor îl silea să-şi lase locul desemnat lui de disciplină moralei ordonate. Purces din înţelegerea reală a năzuinţelor războinice, au ajuns ei la independenţă în acţiuni. Singuri erau capabili a înfruntă vehemenţa roirilor de duşmani, a-i atacă chiar cu ingeniozitate rară şi în absenţa domnului maior. În acest stadiu, glotaşii, trecuţi prin şcoala absolut morală a năzuinţelor patronate de originalitatea talentului strategic şi tăria morală a maestrului Rusu, au repurtat armatei, în integritatea căreia operau, succese uimitoare. Şi pe oamenii aceştia ni-i va aduce Dumnezeu, odată, acasă, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi, acum, în primul loc.

*

Înfruntând, ani de-a rândul, furia elementelor naturii, furtunile anotimpurilor grele, din agitaţia permanentă în care au trăit ei o viaţă nouă, plină de răspunderi, sufletul lor se va întoarce acasă într-o armatură nouă, incontestabil mai accesibilă reformelor multiple. Fermentaţia războinică din tranşee, mai ales, le-a fost o antrenare de folos, făcându-i atât de rezistenţi în înverşunata măsurare de puteri şi deşteptând în suflete năzuinţe noi, conforme vremii în plină agitaţie. Oamenii aceştia vor căuta acasă pe cei chemaţi să alimenteze şi să îndrepte în direcţii sănătoase însufleţirea năzuinţelor curate, iar de nu-i va află, dacă viaţa lor internă, în loc de directive, va întâmpină constituţia şubredă a moralei celor chemaţi, atunci noi nu ne vom alege cu nimic din întreg focul ce lămureşte aurul.

*

Viaţa poporului român, în decadenţă morală şi după încetarea războaielor externe, era un inexorabil câmp de război, în care multiplele specii de imoralitate operau în comun la subminarea acestei vieţi. Şi cum nici noi nu vom prea putea conta la puritate şi conştiinţă morală în viaţa celor de acasă, aceşti rătăcitori în împărăţia demonică a banului, vor trebui aduşi la rezon, prin forţa morală a vieţii plină de suferinţe şi agitaţii productive a ostaşilor tranşeelor, întorşi în pace acasă. De aceea se impune, în cel mai imperios mod, ca cei chemaţi, să reprezinte morale în forma cea mai precisă, dacă nu pot fi o individualitate etică, consecvenţa morală să le fie esenţiala calitate, individuală la tot cazul şi, şi aici figura marcantă a maiorului Rusu, se impune ca model, ca exemplu edificator. În tranşeele vieţii noastre, oameni plângând cine n-ar voi să vadă, atunci când intenţii păcătoase se zbuciumă întru zădărnicirea realizării de lucruri bune şi de folos? A-i primi altcum pe acei care se vor întoarce înseamnă a sfida cu impietate sanctuarul moral al suferinţelor, în aşteptarea dreptei răsplătiri. / L. Cioban, învăţător (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 41, 7/20 octombrie 1918, pp. 2, 3).