Colonelul Solomon, în noaptea de 11 februarie 1866

Alexandru Ioan Cuza, în „Vasárnapi Ujság”

Era cam pe la orele două din noapte, când caporalul de gardă de la sala de poliție, Vasile Șerban, intră brusc în cancelaria batalionului, cu regulamentarul „Să trăiți, domnule adjutant!”.

– Ce este, Șerbane?

– Ce o fi nu știu, dar santinela de la poartă îmi spuse că două companii din Regimentul 7 au dat de vale.

*

La auzul acestora, sării în sus, ordonându-i să lepede îndată pantronașul de pe el și-n grabă să-mi aducă știrea unde s-au oprit acele companii. Știre pe care, în mai puțin de 40 minute, mi-o aduse, spunându-mi:

– Ce este nu este bine, domnule adjutant; companiile s-au oprit în dosul Palatului, unde mai este un batalion de vânători și două baterii de artilerie, cu roțile înfășurate cu fân, și se zice că ar fi detronat pe Măria Sa, Vodă.

*

Principala îndatorire ce-o aveam de îndeplinit era să vestesc pe șeful Regimentului, colonelul Solomon, și ad-interim ministru de război: trimțând pe însuși caporalul Șerban să-i raporteze cele ce văzuse și-mi spuse, și, în același timp, de a chema la mine pe sergenții de săptămână ai companiilor Regimentului I de linie, încazarmați în cazarma „Alexandria”, spre a le ordona ca să deștepte oamenii, fără zgomot, și ca, în mai puțin de zece minute, să fie gata regimentul, spre ieșire, la cel dintâi semnal; precum și să dea îndată de veste tuturor ofițerilor, să vie, cât mai în grabă, la cazarmă. După aceea, numai, mi-am adus aminte de prezența ofițerului de gardă, lt. Niculescu; însă, în momentul când voiam să mă duc a-l deștepta și a-l pune la curent, caporalul Șerban deschise ușa și părintele iubit al acestui regiment, colonelul Solomon, apare, întrebându-mă:

– Ce este, adjutant?

– Să trăiți, domnule colonel, în afară de cele ce v-a raportat caporalul, acum chiar, acest soldat îmi spunea că alte două companii din Btalionul de geniu au dat de vale.

*

După o amuțire de câteva secunde, aproape fără suflare și abia putând articula, m-a întrebat:

– Ai deșteptat oamenii?

– Da, să trăiți, domnule colonel, și am trimis să cheme pe toți domnii ofițeri la cazarmă, și tocmai voiam să înmulțesc santinelele, pentru ca nimeni să nu mai poată ieși din cazarmă.

*

În momentul acela, când sfârșii vorba și pe când avea, poate, să-mi dea ordinele ce ar fi avut de dat, apare înaintea sa cel dintâi ofișer sosit la cazarmă, căpitanul Petrică Rătescu, comandantul companiei IV, care, mai înainte de a-l fi întrebat colonelul Solomon, îi spuse:

– A detronat pe Vodă, domnule colonel.

La aceasta, colonelul Solomon, mai galben decât turta de ceară, îl întrebă:

– Când ai aflat?

*

La întrebarea pusă, căpitanul a început a tremura și, până ce să răspundă, dacă ar fi putut răspunde, o grupă de cinci ofițeri apare, compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez, căpitanul Dănescu, lt. Scheleti și, îmi pare, lt. Macri, pe care colonelul Solomon îi întâmpină cu:

– Acesta – arătând pe căpitanu Rătescu – îmi spune că ar fi detronat pe Domnitor.

*

Dar nu sfârși vorba și iată că altă grupă de ofițeri mărește numărul celor veniți; și, tot mereu, cam până la orele 9, dimineața, când apăru căpitanul Candiano Popescu, în calitate de adjutant al inistrului de război revoluționar, maiorul Leca, și care venise să ceară sabia colonelului Solomon, dar căruia, drept orice răspuns, i-a zis:

– Ieși! Și spune aceluia care te-a trimis că, până în acest moment, nu recunosc nimănui dreptul de a se numi ministru de război al României, decât colonelului Solomon, soldat credincios și al tronului, și al țării!

*

Cu aceeași însărcinare, cred, au venit, rând pe rând, și căpitanul de Stat Major Algiu, colonel Iacovache, șeful de divizie teritorială, colonelul Krețulescu, șeful Regimentului VII, care, de asemenea, cred că au plecat și înfruntați, și fără nici un rezultat.

În acest răstimp, singura preocupare și dorință a colonelului Solomon era ca să i se spună unde se află Vodă; mai ales când trimisul colonelului Brăescu, șeful Regimantului II de lăncieri, încazarmat în cazarma „Malmezon”, îl asigurase de neclintitul său devotament pentru Domn. Numai după ce a venit colonelul Haralambie, Locotenentul domnesc, cam pe la orele 12 din zi, colonelul Solomon s-a învoit, după o intimitate de aproape o oră, să trimită o delegație de ofițeri la Cameră, care să asiste la votul de aprobare a detronării și a alegerii principelui de Flandra. Acea delegație a fost compusă din maiorii Mavrodin, Cerkez și lt. Scheleti, care, la întoarcere, zdrobiți de durere, i-au adus la cunoștință faptul împlinit.

– Trimite, adjutant, să-mi aducă marea ținută!, fură cuvintele ce rosti.

*

Am ieșit, cu lacrimile șiroaie, podidite de ale celor de față și ale lui, căruia cred că istoria acestei țări îi va consacra cea mai frumoasă pagină. Cugete adânc toată suflarea românească asupra consecințelor ce ar fi decurs din ieșirea Regimentului I de linie în stradă, pentru a urca la loc pe Acela care nu va mai avea pereche cât va fi România!

La orele 3 p. M., după ce s-a îmbrăcat în marea ținută, după ce și-a luat rămas bun de la corpul ofițeresc și de la gradele inferioare de față, toți plini de obidă și de valuri de lacrimi, s-a urcat în trăsura sa de casă și s-a fost dus la Palat, unde era așteptat de a-și depune demisia, așa după cum se vede că se înțelesese cu amicul său din copilărie, colonelul Haralambie.

Acum, când se face atâta vorbă în jurul domniei lui Vodă Cuza și când chiar eminentul nostru profesor, domnul Xenopol, nu a știut, poate, să ne spună cine a fost adevăratul autor al detronării marelui Domn, să mi se îngăduie mie a le spune celor ce nuștiu și, nu mai puțin, celor care știu și nu pot vorbi, că stă scris, în mâini sigure, că Austria a detronat pe Vodă Cuza.

*

În toamna anului 1865, Austria descoperea că Transilvania este împănată cu armele înlesnite de însuși împăratul Napoleon III și că Vodă Cuza are mandat, din parte-i, de a trece munții, la cea dintâi ciocnire dintre Austria și Prusia, spre a o ocupa militar. În fața imenentei primejdii de a pierde, pentru totdeauna, Transilvania, oamenii ei de stat, care mai știau că Vodă Cuza, cu prilejul vizitei sale la Craiova, îndoțit fiind de miniștrii săi, Rosetti și Brătianu, le spuseseră acestora „că sunt niște pehlivani și, cât va fi el Domn în această țară, cu dânșii nu va mai putea lucra niciodată, pentru că se îmbrăcaseră țărănește ca să manifesteze alături cu poporul ce primea pe Domn”, au tocmit și s-au învoit cu acești iluștri răposați asupra zdrobirii celor mai sfinte și mai mari interese ale neamului românesc, detronând pe Vodă Cuza.

*

Și, pentru mai bună edificare a acelora care ar dori să vadă mai limpede și să pătrundă mai bine în miezul acestei crime, n-au decât să consulte actele diplomatice ale guvernului provizoriu și, mai târziu, relativ la concentrarea trupelor noastre pe malul Dunării, în vara anului 1866, în fața turcilor, care nu se îngrijeau decât doar de bairamurile lor, în vreme ce Austria era snopită în bătăi de prusieni. Amuțească, dar, cei ce cu știință păcătuiesc și ar face cu mult mai mare serviciu acestei țări dacă s-ar hotărî să o scoată din făgașul în care s-au lăsat a o băga, zălogind-o străinului pentru aproape două miliarde / G. A. Tacid (Almanachul ilustrat 1909, pp. 4-8).