Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (I)

Un cărturar englez, Albert Churchward[1], susţinea că dansul şi muzica sunt semne de limbă anterioare limbajului articulat, iar un cărturar român, mitropolitul-poet Dosoftei, confirma, încă de pe la 1650, spusele târzii ale lui Churchward, vorbind, în „Psalomulu lui David 46” despre ceremoniile totemice primordiale, care, „precum ne spun moşii”, se desfăşurau „pre vârfuri de munte”, acolo unde Dumnezeu le vorbea oamenilor, care veniseră să-l întâlnească, prin „glasuri multe / de bucine mare / cu naltă strigare”, iar credincioşii îi cântau „în lăute, / în zicături multe”[2], omagierea, săvârşită „cu onoare şi demnitate”[3], fiind una pur instrumentală.

Urcuşul ritualic pe munte şi celelalte „alte forme ale ritului de înălțare”[4] pe „locuri sacre de contact cu divinitatea”[5] însemnând şi desemnând „Imanentul care urcă”[6] prin „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți, care marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[7]. În vremea moşilor, anul avea doar două anotimpuri, vara şi iarna, despărţite, în Berbec şi, respectiv, în Balanţă, de „lanţurile îngheţului”, cum aveau creştinii să numească sărbătorile ancestrale „intrarea” şi, respectiv, „ieşirea şarpelui în/din pământ”, „şarpele” (îngheţul) fiind reprezentat ca spirit de Constelaţia Dragonului, care indică nordul, prin triunghiul „cap de lup”. Ieşirea „şarpelui” (îngheţului) din pământ, săvârşită în timpul „Argimpasa” (trecerea zăpezii în păşuni sau trecerea iernii în primăvară”), se făceau pe măguri sau coline, deci pe înălţimi nu prea mari, nivelate manual în vârf. De la locaţia desfăşurării acestei ceremonii („drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[8]), au apărut, în diverse limbi, definirea toponimelor, „gora” sau „hora” însemnând în limbile slave deal, muncel, şi colina, care provine din akkadianul „kalynda”, ceea ce înseamnă şi astăzi, în toate limbile semitice, colină. Dar cuvântul sumero-akkadian „kalinda” s-a răspândit în multe limbi europene, cu înţelesul de ceremonii sau de festivaluri solstiţiale de iarnă. „Provensalele Calendas sau Calenos, Kolenda poloneză, Kolyada rusă, Koleda cehă și Kalledos lituanian, ca să nu vorbim despre Calenig-ul galez, pentru sărbătorile Crăciunului și galicul Calluinn, pentru Revelion, sunt toate derivate din latinescul Kalendae și sugerează conectarea Crăciunului cu Ziua Anului Nou roman, Kalendele sau prima zi a lui ianuarie, timp sărbătorit cu multe obiceiuri festive”[9].

Acesta e marele păcat al istoriei culturii, veşnica raportare etimologică la vocabularul limbilor sanscrită, elină şi latină, prin totala ignorare a limbii totemice monosilabice, „Luga suryana”, pe care Guenon o numise plastic „limba iluminării”, deşi „Lu Ga s’Ur Ya Na” înseamnă, în limbajul monosilabic al începuturilor omenirii „Limba (lu) Zidită (ga) pe Roata Cerului (ur) de Calea (ya) lui Venus (Na)”. În acelaşi limbaj totemic, „Kalynda” înseamnă ritualul ceremonial al „Naşterii Luminii Întărite” (la acest „lyn” se referă superbul colind românesc „Linu-i lin şi iarăşi lin”, care este un fel de „crez”, de asumare a principiului „lumina-i lumină şi iarăşi lumină”), la echinocţiul de primăvară, desigur, pentru că, la solstiţiul de iarnă, se sărbătorea „Kali”, adică „Naşterea Luminii”, din negura nopţii, cuvânt păstrat în limbile scandinave doar cu înţelesul de „negru” şi cu identificarea numelui primului iniţiator şamanic, Kali Calusar ca fiind „Marte cel Negru” sau „Centaurul Negru”, deşi „Ka (naştere) Li (Lyn, lumină) Ka (Ca, naştere) Lu (limbă) s’Ar (a credinţei)” s-ar putea traduce prin expresia „Naşterea Luminii prin Naşterea Limbii Credinţei” (iniţierea, deci).

La ruşi, unde există, ca denumire a ceremoniilor de Crăciun, „Kolyada”, adică „Calea Muntelui”, nu se dă o definiţie completă, mult mai economicosul „Koleda” al polonezilor sau „Kolada”, la ucraineni, vorbind despre „Muntele lui Venus”, „Lada” fiind, în cadrul „eresului dacilor” despre „Lado şi Mado” (vocative) nu, aşa cum îşi închipuia Cantemir, „Venus şi Cupido, ca păzitori ai dragostei de nuntă”[10], ci „Întărita Venus” şi „Întărita Primăvara”, iar nuntirea fiind cea pelasgă, preluată de egipteni, dintre spirit (Venus) şi materie[11] (Primăvara, numită în toate limbile „Ma”, adică Luna Mai, dansurile cu măşti legate de această ceremonie numindu-se, cu un termen aparent slav, categoric celtic, „Malănci”). În 1943, Constantin Brăiloiu descoperea, în Basarabia, cântecul miresei cosmice „Lado, Lado, nu mai plânge”, „plânsul” Fecioarei Cereşti fiind întâlnit în mai multe colinde româneşti, într-una dintre acestea spunându-se: „De la noi, a treia casă, / şade fata cea frumoasă, / şade la gherghef şi coasă; / nu ştiu, coasă, ori descoasă, /dar la lacrimi ştiu că varsă”. Există, în acest text, „casele” (cerurile), „de la noi” – Pământul, apoi Cerul Zilei, Deaus, din care elinii l-au „extras” pe Zeus, şi „a treia casă”, Ur Anu (Roata Cerului), pe care grecii au transformat-o în Uranus, pe cerul înstelat cosând „pe ghergheful primăverii”, Venus, Fecioara Cerească[12], spiritul fertilităţii şi al dragostei, inclusiv a sexualităţii, şi tocmai datorită acestor caracteristici, numită de sumerieni NaNa (pentru că există Venus drept „steaua strălucitoare a dimineţii”, dar şi ca „steaua serii” sau „a ciobanului”, în înţelesul de Păstor, adică de conducător religios). În limba română, mai ales în Ardeal şi în Muntenia, dar şi în multe părţi de prin Moldova, „nana” înseamnă „iubită” şi, mai rar, „nănaşă”, deci… spirit cosmic al materiei.

Invocaţiile adresate principiului feminin al planetei Venus şi, implicit, Primăverii, se numeau „cântece de Stea”, care nu trebuie confundate cu cele din alegoriile născocite de catolicism, şi răspândite în spaţiul românesc prin Germania şi Ungaria, precum „Cu Steaua, Împăraţii, Magii sau Irozii, și care se găsesc, sub diferite forme, la Limoges, Rouen, Laon, Compiègne, Strasburg, Le Mans, Freising, în Bavaria, și alte locuri”[13]. În compilaţiile acestea bisericeşti se păstrează doar primele două versuri vechi, „Steaua sus răsare / Ca o Taină mare”, încreştinarea lui Venus (simbolul vechilor altare de sinagogi, dar şi a Bisericii lui Hristos), făcându-se şubred de către protopopii Caransebeşului Ioan Tincovici (1794), Ioan Tomici (1805), apoi cu talent, în variante pe care o ştim şi astăzi, de către Anton Pann (1830).