Cezar Bolliac: Liszt la Bucureşti | Dragusanul.ro

Cezar Bolliac: Liszt la Bucureşti

 

Bucureşti, luni, 9 decembrie. Zeul pianului se află, de câteva zile, în capitala noastră. Astă seară şi-a dat cel dintâi concert, în sala domnului Momolo, şi îşi propune a mai da încă două. Bucăţile ce a jucat au fost „Andante”, de Lucia de Lamermoor, „Fatasie”, pe motive de la „Norma”, „Tarantela”, de Rossini, „Mazurca”, de Chopin, „Poloneza” de Puritani, „Invitaţie la vals”, de Weber, şi „Melodii ungureşti”.

 

Franz Liszt, în WIKIPEDIA

 

Trei sute de persoane din societatea frumoasă a Capitalei au primit pe artist în aplauze şi fizionomia-i inspirată s-a animat în cercul admiratorilor; dacă este o adoraţie sinceră, este aceea ce o primesc artiştii. De la cel dintâi debut ar fi zis cineva că sufletul cel mare al artistului s-a vărsat în toată sala şi inimile auditorilor au devenit claviruri în care re-vibrau ca prin electrism sunetele clavirului ce se încorporase cu artistul. Artistul şi clavirul erau una, căutătura sa se stingea şi se anima într-un somnambulism prin regii mistice şi mâinile-i băteau mecanic ivoarurile ce aduceau toate glasurile creaţiei la melodii variate de ăst geniu creator, la concerte divine. Liszt nu bate piano ca cealaltă lume muzicală; el are o manieră a sa, o metodă cu totul a sa. Ziceam totdeauna că muzica este pentru glas numai şi mai mult sau mai puţin pentru cutare sau cutare instrument, dar nu auzisem pe Liszt, nu auzisem acest piano-forte ce cuprinde toate instrumentele inventate şi neinventate încă, şi note la care nu se poate nici coborî, nici înălţa glasul omenesc.

 

De a mai zice ceva despre acest colos ce-l admiră Europa întreagă, ar fi o pierdere de timp zadarnică. Vrei să ştii cine e Liszt? Trebuie să-l asculţi. El se joacă cu inima ta, ţi-o stoarce, ţi-o înalţă şi ţi-o înmoaie cum îi place. Dacă nu ştii ce va să zică amorul, dacă nu ştii ce este divinul şi infernul, ascultă pe Liszt. Ce este de spus, ce este de lăudat este că, în această Capitală, care, deşi cu numărul locuitorilor săi de o sută de mii, poate să amăgească a atrage băgarea de seamă a artiştilor, dar societatea înţelegătoare a ta eu, unul, nu o puteam întinde mai încolo de două sute de persoane, nu în stare de a da doi galbeni ca să asculte, un ceas, numai un artist, ci în stare de a da trei-patru sfanţi ca să-şi petreacă o seară întreagă de iarnă la Teatrul Naţional sau la ceea ce se zice aici Teatrul Italian. Progresul însă este fără tăgăduială foarte mare, dar îl simţim numai la ocazii. Toţi aceştia nu vorbesc decât de concertul viitor al lui Liszt; gândeşti, însă, Domnule Liszt, că toţi aceia ce te pot gusta sunt numai aste trei sute de persoane, ce pot plăti câte doi galbeni pentru o mulţumire de un ceas? Dacă-ţi plac aplauzele, dacă entuziasmul ce dai despăgubeşte cu ceva pe artist, dacă un triumf de tot ce e mai tânăr şi mai simţitor într-o naţie poate lăsa o suvenire mai plăcută în analele artistului decât câteva sute de galbeni, atunci nu suferi, Domnule Liszt, ca toată tinerimea română să zică: Liszt a trecut pe la noi, dar n-am avut mijloace să-l auzim! Talentul tău nu poate fi plătit niciodată în bani şi moneda curgătoare pentru asemenea marfă ca a ta vei afla-o abundând când vei da concerte ce se pot auzi pentru doi sfanţi numai. / C. BOLLIAC (Curierul Român, Anul XVIII, No. 94, Bucureşti, sâmbătă 14 decembrie 1846).


Comments are closed