Cetatea Neamţului, însorită de memoria veacurilor | Dragusanul.ro

Cetatea Neamţului, însorită de memoria veacurilor

 

„Pe o stâncă-naltă”, „Sub o culme ce cetate”, cum zic două vechi cântecele moldoveneşti din repertoriul „Zicălaşilor”, se află Târgu Neamţ, o aşezare cochetă, cu privelişti tulburătoare, care deschide calea spre străvechea mitologie românească, inclusiv spre vechile întreceri cavalereşti de odinioară, care se soldau cu proclamarea unui „Viteaz”, ultima dispută a vredniciei, descrisă, pe bază de mărturii ale vremii, de către Constantin C. Giurescu, desfăşurându-se la mănăstirea Bistriţa, în vremea lui Alexandru cel Bun. Dar pe Giurescu nu-l interesau în mod deosebit întrecerile medievale, ci oraşele şi târgurile Moldovei; aproape întâmplător descrie jocurile vitejeşti, majoritatea preluate de la tătari, şi nicidecum de Occident, deşi Drăgoi Viteazul dobândise titlul de „Viteaz” la Viena, unde, cu ocazia unui turnir, dăduse de pământ cei mai vestiţi cavaleri din Europa, isprava lui fiind repetată doar de Vlad, părintele lui Vlad Ţepeş. Nu cred că ar fi dificil, pornind de la cartea lui Constantin C. Giurescu, să se documenteze cu adevărat mărturiile despre minunatele întreceri de arme moldoveneşti şi valahe, dar truda aceasta nu ar folosi la nimic, pentru că pe nimeni nu interesează trecutul, ci doar jocul de-a trecutul, cu îmbrâncirea în derizoriu a propriei noastre istorii. Nu am văzut festival medieval, de când mă târâie nepoţii pe la astfel de miracole, care le consolidează şi definesc imaginaţia, în care să se pornească de la o concepţie şi de la un scenariu, pus în scenă de o viziune regizorală, şi ea foarte bine documentată. Şi tocmai din astă pricină, peste tot se aruncă din furcă doar o imagistică repetată prin toate colţurile ţării, o imagistică prin care nu se desluşesc, conştizează şi glorifică faptele străbunilor, ci se promovează „patriotismul de profesie” al politicienilor, care au de deversat rumeguşul inculturii în auzul nimănui, fără să conştientizeze că „tăcerea nu spune prostii”. E drept, nici chestii inteligente.

 

 

La Târgu Neamţ, unde încă mai există o elită de suflet şi de minte post Daniel Corbu, se încearcă, prin „Zilele Cetăţii Neamţ”, o individualizare benefică a festivalului, inclusiv prin respectarea unor tipare reale ale trecutului românesc, pe care le-au relatat un secui, Dosza Daniil, şi un polonez, Jana z Lublina, care a lăsat posterităţii şi un cântec moldovenesc în şase părţi, „Haiducki”, şi el aflat în repertoriul „Zicălaşilor”, pe care l-au dansat, la Krakowia, în 1502, pe sunetele lăutarilor domneşti din Suceava, gărzile care însoţeau solia condusă de logofătul Ion Tăutu, participantă la încoronarea Regelui Poloniei. Tentativa de românizare bine documentată a festivalului nemţean aparţine unui preot inimos, părintele Filip, care şi-a înţeles bine rolul de „păstor”, fiind o prezenţă dinamică, inclusiv printr-un cor bun, a obştii pe care o slujeşte – adevărată cale a slujirii lui Dumnezeu. Dar, deocamdată, istoricizarea corectă rămâne doar o tentativă, pentru că în absenţa unui scenariu recuperator de istorie reală, doar „patriotismul de profesie” are câştig de cauză.

 

 

Până în Cetatea Neamţului este ceva cale pieptişă de urmat, vai de turcii, de ungurii, de polonii, de cazacii şi de tătarii care îndrăzneau asedii şi care, pe la jumătatea căii, cred că-i implorau pe străjerii din cetate să li se facă milă de ei şi să-i omoare. Ordinele cavalereşti de astăzi, însă, urcă pedestru muntele, în vreme ce eu abia mă târâi în urma lăutarilor cântecelor din alte veacuri, dar zidurile bătrânului leagăn al vitejiei moldoveneşti îmi răsplătesc stăruinţa cu nişte privelişti de vis, care îmi împrospătează sufletul şi îmi tămăduiesc ostenelile trupului meu târziu.

 

 

În cetate, pentru că sugestia curţii interioare este cea a unei săli de ceremonii domneşti, flancată de iatacurile domniţelor şi ale curtenilor, se desfăşoară, în funcţie de inspiraţia de „staroste” a poetului şi umoristului Sorin Poclitar, din Gura Humorului, un fel de sărbătoare ceremonială, la care participă, cu gărzi proprii, soli turci, tătari, maghiari şi cazaci. E drept, astfel de ceremonii se petreceau doar în Cetăţile de Scaun ale Moldovei şi nicidecum în Cetăţile de strajă, cu excepţia Hotinului, care avea o interesantă colaborare în timp cu Kamenitza, dar sugestia merită valorificată şi în continuare, pentru că nu există loc mai potrivit printre ruinele gloriei noastre anterioare decât curtea interioară a Cetăţii Neamţ. Am să închei aici, chiar dacă rânduiala defilării cavalereşti ar merita o descriere mai largă, fiind făcută cu chibzuinţă şi conform mărturiilor vechi. Ar mai fi de adăugat că lăutarii mergeau, imediat după steag, în alaiurile domneşti de odinioară, dar şi în alaiurile de nunţi obişnuite, dintr-un motiv foarte practic: iarna, deschideau căile prin omături, iar sunetele cântecelor atrăgeau atenţia mulţimii, care, şi atunci, ca şi astăzi, băteau temenele în faţa domnilor.

 

 

 


Comments are closed