Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor | Dragusanul.ro

Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Podul moldovenesc de peste Prut

 

Cele mai vechi acuarele cu panorama Cernăuţilor păreau să aparţină lui I. Schubirsz, fiind cu mult anterioare litografierii lor, în 1832, şi reproducerii, ca ilustraţii, în monografia Bucovinei, publicată de Teofil Bendella, în 1848, la Viena; dar iată că există în arhivele „Bildarchiv Austria” ale „Ȍsterreichische Nationalbibliothek” şi o altă acuarelă, cu autor necunoscut şi fără datare, dar litografiată de Anton Lange, în 1823, sub titlul „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina” („Priveliștea orașului Cernăuți din Bucovina”), care este anterioară „priveliştii” lui Schubirz şi ca litografie (1823, faţă de 1832), dar şi ca panoramă în sine. Pentru că panorama litografiată de Lange prezintă Cernăuţii moldoveneşti, de înainte de 1774, cu pod moldovenesc de lemn, cu boieri în vechiul port moldav şi cu şarete ruseşti deja moldovenizate, cu câţiva ţărani şi… nici un post de pază şi control, la capetele podului, după cum era nu doar moda, ci şi disciplina la austrieci.

Copiind câteva elemente care fac diferenţa între Cernăuţii de sub stăpânirea moldovenească ba a turcilor, ba a ruşilor, şi Cernăuţii de sub autoritatea şi protecţia austriacă, nu pot să nu-mi amintesc observaţia lui Ion Grămadă (unul dintre puţinii bucovineni care au săvârşit jertfa supremă pentru istoricizarea României Mari): „Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap. Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[1].

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Reproduc şi a doua acuarelă a lui Schubirsz (cândva o să apară şi cea color) pentru că ea probează că, şi în condiţiile în care acuarela cu autor necunoscut, litografiată de Anton Lange, ar fi fost făcută după 1774, ea ilustra intenţionat Cernăuţii moldoveneşti, deci Cernăuţii din anii „cumplitului rapt austriac” – cum obişnuiesc să spună istoricii şi patrioţii buzincurişti. Şi zău că au dreptate: în fond, civilizarea este atât de cumplită!

*

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196


Comments are closed