vremea cu oameni | Dragusanul.ro

Cumsecădenia securităţii ceauşiste (I)

coperta Camasile de dupa trucaj foto

*

În 1979 şi 1980, concursurile de debut ale Editurii „Albatros” nu s-au mai soldat cu apariţia unor plachete de autor, ci cu o antologie, în care apăreau, masiv cenzurate, grupaje cu versuri semnate de Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu, Ion Drăguşanul şi, dacă nu mă înşeală memoria, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Gelu Dorian şi aşa mai departe (nu mai am antologia, ca să o consult), dar şi cu promisiunea, prevăzută în contractul colectiv al drepturilor de autor, de a ni se publica, în anii următori, câte o carte de poezie. Eu concurasem cu o plachetă, „Cornul de vânătoare”, în care îndemnam discret generaţiile la „Vânare de urşi” – titlu de poem, care avea să dea numele plachetei.

*

Mă obişnuisem: scriam ce aveam de scris, iar cenzura ziarelor, revistelor şi editurilor modifica titluri, ca să poată publica poemele; foarte puţine texte erau distruse, ca să nu încapă „pe mâna cui nu trebuie”, deşi securitatea avea grijă să le ia, din vreme, să le fotocopieze şi, apoi, să ni le înapoieze la fel de discret. Mormanele mele cu poezii dispăruseră din sertarul cu… pâine, slănină şi ceapă al prietenului meu de la „Zori noi” Gheorghe Parascan, pe când băteam la maşina de scris a redacţiei, din folosinţa lui, ceea ce urma să fie cartea mea de debut, „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”. După vreo săptămână, manuscrisele au reapărut în sertarul cu delicatese parascaniene, în schimb cartea a rămas, bine încuiată, în sertarul redactorului de carte Rusalim Mureşan, de la „Albatros”, până în 24 ianuarie 1990, când, mergând după aprobare pentru un ziar particular la Ministerul Culturii, am trecut şi pe la editură, despovărându-l pe bietul Rusalim de temeri, mai ales că lovitura de stat bolşevică din Rusia se apropia cu paşi repezi şi vremurile erau încă nesigure.

*

Dar nu asta vreau să povestesc, pentru că nu însemna mare vitejie să-ţi disimulezi gândurile şi năzuinţele în texte lirice, care, de cele mai multe ori, se publicau, dar cu titlul modificat. De pildă, un poem cu titlul premeditat cacofonic (va va), „Cineva va răspunde odată”, a apărut în „Flacăra” (alături de „Căminul de nefamilişti”, „Călătorie cu trenul” şi alte şapte poeme la fel de dibaci protestatare), dar cu titlul „Cât un pumn de cireşe”, mutând accentul de pe premoniţia revoltei tinerelor generaţii asupra vârstei în sine, pe atunci şi a mea:

*

1978, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

1978, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

cineva va răspunde odată

pentru păsări, pentru struguri necopţi,

s-aruncăm cu o piatră în grauri,

s-aruncăm cu un graur în nopţi

şi-apoi nopţile bete şi triste

să le bateţi în fire de iarbă,

cineva va răspunde odată,

parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!

*

cineva va răspunde odată,

e firesc, e util să se-ntâmple

şi cenuşa aceea şi doare

şi cenuşa aceea şi împle,

numai graurii, graurii negri

peste cerul din scame şi feşe

azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:

vârsta mea cât un pumn de cireşe!

 *

Un alt poem, „Presimt sosirea inorogului”, devenea „Purtătorul de feştilă” şi vedea lumina tiparului, deşi mie mi se părea periculos chiar şi titlul atribuit de cenzură. În anii aceia, nu mai existau securişti proşti, ascunşi după clăi de păpuşoi şi după stâlpi de telegraf, ca să urmărească ţăranii – cum falsifică realitatea filmele româneşti actuale, pentru recompense internaţionale, dar securitatea ceauşistă accepta poemele noastre, deşi cunoştea foarte bine că ele vor fecunda într-un public cititor şi el pricepător şi fecund în imaginaţie, pe atunci. Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu chemat la securitate (la partid nu aveam ce căuta, pentru că nu eram membru), ca să explic ce-am vrut să spun, atunci când „nu m-am confesat decât maşinii de scris”, pentru că securiştii înţelegeau perfect că eu aveam, în 1982, premoniţia revoluţiei din 1989, după ce „am umplut buncărele oraşului cu litere”, deci cu semnificaţii care „şapte ani vor pluti prin văzduh ca o pânză subţire”, înainte de a exploda:

*

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

*

după anume semne presimt sosirea inorogului,

deja am pus lacăt pe uşă aşteptând între somn şi trezire,

ieri noapte am umplut buncărele oraşului cu litere,

şapte ani vor pluti prin văzduh ca o pânză subţire;

sunt singurul care presimte sosirea inorogului,

deşi o recunosc numai în faţa maşinii de scris,

nu m-am confesat nici măcar purtătorului de feştilă,

i-am cântărit numai gesturile şi-am rămas într-o carte închis;

*

mi se pare ciudat că oraşul nu înţelege nimic

şi doar cuprinde pădurile şi le strânge în gheare,

stejarii calcefiaţi i-au sărutat tălpile cu un fel de evlavie

şi-a pierit în văzduh pasărea lui călătoare,

şapte ani o să-şi poarte cerul gol înspre păsări

într-un dans uriaş de făclii, într-o rugă,

va sosi inorogul, azi se-ncheagă cenuşile

şi oraşul începe dintr-odată să fugă!

*

Multă vreme, după revoluţie, iar revoluţie adevărată a însemnat moartea miilor de tineri români, care s-au jertfit pentru libertatea noastră, inclusiv a mea (ce a urmat e altceva, e „mare trădare de ţară”, cum, corect informat, a zis Ceauşescu, iar noi am râs de ne-am prăpădit… odată cu ţara), m-am întrebat ce ascundea această cumsecădenie a securităţii, în afară de educaţie şi de simţ estetic, şi nu am putut obţine decât un singur răspuns: probabil că şi securiştii îşi doreau vremurile prorocite de poemele noastre, dar nu şi de realitatea care a urmat.


„Fântâna Înţelepciunii”, de la „Luna Amară”

Maria Sofia Blidariu

*

La ediţia a treia „Bucovina Rock Castle”, fecioraşul meu de la „Luna Amară”, Mihnea Blidariu, mi-a mărturist că el şi Nora îşi doresc un copil, iar dacă se poate, o fetiţă. L-am binecuvântat şi i-am dat, tot atunci, de veste că împlinit îi va fi visul, pentru că asta e menirea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, să împlinească vise. Înainte de a patra ediţie „Bucovina Rock Castle”, în 26 iunie 2014, fetiţa ursită l-a cuprins cu ochii ei mari şi iscoditori, în vreme ce mânuţa dreaptă răsfoia caierul auriu al bărbii unice a tatălui ei. Iar Mihnea, cu inspiraţie de creator înnăscut, i-a zis miracolului din viaţa lui Maria-Sofia, adică, în traducere românească, „Fântâna Înţelepciunii”.

*

Astăzi, Maria-Sofia a împlinit doi anişori. E o mică prinţesă, dar şi o raţiune de a fi, în deplinătatea împlinirii şi a fericirii, şi pentru Nora, şi pentru Mihnea, şi pentru o bună parte din muzica trupei „Luna Amară”. Eu, ca bunic, Andi, ca unchi, mândri că din familia noastră face parte şi crăiasa „Lunii Amare”, le urăm Mariei-Sofia, Norei, lui Mihnea şi „Lunii Amare” ceea ce şi mie îmi doresc: La mulţi ani şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie! Fericire, copii ai sufletului meu!


Zicălaşii, pe urmele lui Johann Andreas Wachmann

Repetitii 7

*

Astăzi, la orele 12, intram în sala de repetiţii a orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu”. În uşă, l-am întâlnit cu violonistul Adrian Pulpă şi mi s-a părut că m-a privit cu reproş, pentru că nu l-am convocat şi pe el. Mi-a fost ruşine să-l chem, aşa cum mi-a fost ruşine să-i chem şi pe violonistul Narcis Rotaru şi pe contrabasistul Ionuţ Chitic. Recuperarea melosului românesc a devenit o indisciplină, o chestiune privată, în viziunea diriguitorilor de azi ai culturii. Nu doar că facem totul pe gratis şi, în general, în timpul liber, nu doar că ni se interzice participarea la festivaluri sau fonotecările celor vreo cinci mii de partituri ale cântecelor vechi româneşti, pe care am izbutit să le adun într-o viaţă, ba îmi mai şi reproşează, câteodată, cetăţeanul instituţie: „Domnu’ Ionică, Zicălaşii sunt o chestiune de glorie privată şi nu interesele instituţiei!”. Şi nu mă enervez. Şi nu mai enervez în faţa nătângului-instituţie.

*

Odinioară, un neamţ inimos, Johann Andreas Wachmann, a alcătuit patru culegeri cu cântece valahe, pe care le-a publicat bilingv, în franceză şi în germană. Şi, astfel, melosul românesc a pătruns în „Istoria muzicii universale”, şi prin cartea lui Carl Engel, şi prin cele care au urmat, pentru că studiile muzicale occidentale luau ca repere muzica românilor şi pe cea a maghiarilor în tentativele de a scoate la lumină relicvele armonice ale altor neamuri. Muzica valahă, pe care ne-a încredinţat-o Wachmann, neamţul care avea să ctitorească şi primul conservator din ţinuturile româneşti, este cea de pe la anii 1800, o muzică frazată modern, datorită folosirii arcuşului în toată lungimea sa. Toate armoniile de atunci, care îi încântau pe străbunii pe care nici măcar după nume nu-i mai ştiţi, s-au pierdut, iar Zicălaşii, adică fecioraşii mei Narcis Rotaru (primaş), Răzvan Mitoceanu (braci), Petrică Oloieru (ţambal) şi Ionuţ Chitic (gordună, contrabas), m-au fascinat încă de la prima lectură instrumentală cu saltul în timp, pe care l-au săvârşit cu o luciditate a visului tulburătoare. Şi era doar o repetiţie, în care se fixau pasagiile în memorie şi în suflet. În mod egal, şi în memorie, şi în suflet. Şi tocmai de asta i-am înfiat cu sufletul şi cu mintea.

*

Narcis ROTARU:

Repetitii Narcis Rotaru 2

Repetitii Narcis Rotaru 1

*

Ionuţ CHITIC:

Repetitii Ionut Chitic 2

Repetitii Ionut Chitic 1

*

Zicălaşii Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Răzvan Mitoceanu şi Petru Oloieru:

Repetitii 2

Repetitii 3

Repetitii 4

Repetitii 5

Repetitii Adrian Ionut Petrica

*


Nici o nostalgie faţă de „Bastilia” Sucevei

Cu Traian Huluţă, la ieşirea din Bastilia "Ştefan cel Mare"

Cu Traian Huluţă, la ieşirea din Bastilia „Ştefan cel Mare”

*

Nu m-am prefăcut niciodată, nu are rost să mă prefac nici acum, când Nelu Marcean, pentru că aşa-l mână sufletul, legendează inutil nu doar Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, ci întregul învăţământ românesc (care, pe vremea tinereţii mele, era cu adevărat bun).

*

Liceul a fost şi a rămas o „Bastilie” a tinereţii tuturor. Profesori slugarnici cu potentaţii zilei şi, deci, cu odraslele lor, dar duri şi arţăgoşi cu viitorul celorlalţi, a adolescenţilor anonimi, care se aflau la cheremul lor. Existenţa, printre profesori, a unor oameni de superbă amintire, precum Ioan Nemeş, Rodica Alexandru, Valerian Căldare, Iulia Leo Miza, domnul Rimer (straşnic intelectual de modă veche), domnul Ott sau doamna dirigintă Şeşurschi, nu compensează bădărănismul dictatorial al celorlaţi. Dar asta nu contează. În fond, nu dau doi bani pe tinereţea mea.

*

Contează, însă, că modelele Nemeş, Alexandru, Căldare şi ceilalţi au dispărut, majoritatea profesorilor de astăzi, din toate şcolile din România, fiind, de fapt, nişte amărăşteni de arendaşi ai catalogului, care calcă în picioare suflete, demintăţi, viitoare personalităţi ale ţării.

*

Elevul de astăzi, ca şi cel de ieri, nu înseamnă, pentru profesor, un potenţial, ci o supapă pentru echilibrul autorităţii sale de neica-nimeni cu putere şi cherem. Şi sunt mulţi, mulţi de nenorocesc naţiunea, aceşti neica-nimeni care au viitorul neamului la cheremul bicisniciei lor.


O dragoste phoenix a clădit un destin

Ion Drăguşanul şi Dinu Ianculescu, în vremea cu oameni

Ion Drăguşanul şi Dinu Ianculescu, în vremea cu oameni

*

Fără actorul Val Lefescu şi fără artistul fotograf Vasile Blendea, care mi-au intermediat cunoaşterea unor personalităţi ale culturii române, rătăcite, ca şi mine, în Bucureştii anilor ’80, nu ştiu dacă aş fi rezistat, mai mult de o lună, în pustietatea dâmboviţeană. E drept că ucenicia pe lângă revistele literare ale vremii îmi asigura accesul prin vecinătatea unor uriaşi, precum Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Ioanichie Olteanu, George Arion sau George Chirilă, dar şi în tinereţe eu eram o fire năvalnică şi neliniştită, gata să se ia la trântă cu viaţa, şi-mi doream, din răsputeri, să cunosc cât mai mult şi cât mai divers.

Nepotul lui Brâncuşi: Vasile Blendea

Nepotul lui Brâncuşi: Vasile Blendea

*

Vasile Blendea, nepot, după mamă, lui Constantin Brâncuşi şi, după tată, sculptorului… Vasile Blendea (specializat în busturi şi statui ale lui Tudor Vladimirescu) era ambasadorul nedezminţit al boemei bucureştene. Lucra, împreună cu Eugen Jebeleanu, o istotie în imagini a literaturii române (pe Geo Bogza îl pusese să se caţere într-un copac, fotografiindu-l, cu părul vâlvoi, ca personaj mitic al spaţiului carpatic; pe Marin Preda îl portretizase amănunţit, cu gândul la documentarea viitoarelor statui ale uriaşului prozator), o istorie despre care nu am auzit să mai fi apărut vreodată.

*

Eugen Jebeleanu, un aristocrat adevărat şi recunoscut ca atare, avea masă rezervată la terasa restaurantului Uniunii Scriitorilor, imediat, la intrare, pe stânga, întotdeauna drapată cu o faţă de masă din mătase albă. Sosea primul, iar peste vreun ceas, venea şi Carolina Ilica; uneori, venea şi fata lui Eugen Jebeleanu, o brunetă simpatică, dar cu un nas acvilin foarte ferm. Pentru că eram nedespărţit de Vasile Blendea, am stat, de două ori, la masa lui Eugen Jebeleanu (aveau de discutat despre istoria în imagini), iar prezenţa noastră a şocat asistenţa, „Ahoe” (poetul Tudor George) năpustindu-se să imortalizeze momentul „cu film nemţesc şi aparat rusesc”, dar habar nu am dacă a şi fotografiat ceva. E drept că, după aceea, aveam oricând loc la masa „urâţilor” (Pâcă, Pucă, Rauţchi, Pan Isverna etc.), iar pentru o foarte singură dată, am bătut Bucureştii, împreună cu Tudor George, din cârciumă în cârciumă, de la nord, spre sud, într-un răsfăţ al sufletului irepertabil.

*

Dinu Ianculescu, actor şi poet (scria superbe rondeluri), venea, întotdeauna, odată cu înserarea, împreună cu soţia, şi desfăşura, în faţa ochilor noştri, un adevărat ritual al manierelor înnăscute. Uneori, venea şi ginerele său, fotbalistul Sandu Boc, dar, deşi eram foarte apropiat de Dinu Ianculescu, niciodată nu am îndrăznit să mă apropii de masa familiei sale, pentru că mă simţeam stingherit, cu firea mea de ţăran grobian şi neîndemânatec.

*

Autograf Dinu Ianculescu

Autograf Dinu Ianculescu

Purtam, în tinereţe, întotdeauna cu mine un carneţel, în care, când îmi aduceam aminte, îmi rugam prietenii să scrie ceva. Ce? Orice. Un gând oarecare, care să-mi aducă aminte de ei. Peste o vreme, întorcându-mă la Suceava, am uitat, cu totul, de acel carneţel, şi-abia târziu, în 25 octombrie 1998, când căutam altceva, a căzut, din raftul de bibliotecă în care îmi ţin manuscrisele, deschis la pagina care urmează:

*

Autograf Silviu Stănculescu

Autograf Silviu Stănculescu

*

În clipa aceea, mi-am şi amintit, dar am şi ştiut că Silviu Stănculescu a murit. Venise doar ca să-şi ia la revedere, pentru că n-ar fi plecat niciodată undeva, fără să-şi ia la revedere de la toţi prietenii.

Silviu Stănculescu

Silviu Stănculescu

*

În 30 mai 1982, făcusem, împreună cu Ionică Asaftei (proprietarul „Hanului Răzeşilor”, de lângă „Hanul Ancuţei”), un uriaş spectacol pe stadionul „Vulcan”, şi pentru că nu aveam voie să semnez singur regia, l-am trecut regizor şi pe Silviu Stănculescu, care, oricum, făcea parte din spectacol. Eram cunoştinţe vechi, îl divinizam din copilărie, şi aveam să încheiem ziua într-o cârciumă veche, în care cânta Gil Dobrică.

*

Cu câteva zile în urmă, dacă nu mă înşeală memoria, fusesem la premiera spectacolului „Concurs de frumuseţe”, de Tudor Popescu, cu Silviu Stănculescu, directorul Teatrului de Comedie, în rolul Şefului, cu Cornel Vulpe şi Candid Stoica în rolurile cadriştilor, şi cu Aurel Giurumia, în rolul arbitrului-pensionar incoruptibil (pentru că era pensionar; butelie, casă şi maşină avea).

*

Tudor Popescu

Tudor Popescu

Am văzut spumoasa satiră a lui Tudor Popescu, la adresa slugărniciei comuniste, împreună cu premierul de atunci, Constantin Dăscălescu (ne cunoşteam de la Teatrul „Ion Creangă”, unde venea cu nepoţelele, şi nu putea ocoli, din pricina lor, cabina lui Val Lefescu), iar premierul s-a plecat, în toiul „haiului”, spre mine, şoptindu-mi: „Ăştia fac băşcălie de şefu’!”. „Şi de dumneavoastră!”, i-am răspuns, apoi, pentru că rămăsese total nedumerit, am adăugat: „Şi de toţi şefii, mai mici decât dumneavoastră!”.

*

În pauză, când am mers la cabina lui Silviu Stănculescu, ca să îi mulţumesc pentru invitaţie, i-am întâlnit, pe hol, aşezaţi pe scaune de lemn, pe Cornel Vulpe şi pe Candid Stoica. Erau leoarcă de sudoare şi respirau greu, sacadat. În cabina lui, şi Silviu Stănculescu era epuizat, deşi nu trecuse decât un act. Până atunci, îmi închipuisem că meseria de actor înseamnă un nesfârşit drum triumfal. Abia în seara aceea, veselă şi frumoasă, aveam să înţeleg că şi actoria, precum toate celelalte „meşteşuguri” artistice creatoare înseamnă muncă de ocnaş. Vorba lui Marin Preda: „Trebuie să rezişti şi să uiţi de tine, măcar zece ore pe zi!”. Marin Preda a spus-o mai direct şi mai dur, dar prefer să-l parafrazez.

Mihaela Bustuchină

Mihaela Bustuchină

*

Şi Mihaela Bustuchină, cant-autor sensibil, care, în acea zi, îşi încheia studiile universitare de medicină, notase ceva în notesul meu (o cunoşteam din emisiunile regretatelor realizatoare de emisiuni de televiziune Betis Mondanos şi Jeana Gheorghiu, la care participam, adesea, împreună) şi-mi aduc aminte că o şantajasem.

*

Purtam, în ziua aceea de mai, mocasini mov, pantaloni mov şi o cămaşă din pânză topită, de un mov străveziu. Mihaela era atât de fascinată de „aranjamentul floral” al subsemnatului, încât ţinea morţiş să afle de unde mi-am „luat” hainele, ca să-i dăruiască tânărului ei soţ ceva asemănător.

*

Autograful Mihaelei Bustuchină-Vlaicu

Autograful Mihaelei Bustuchină-Vlaicu

*

– Costă mult?, m-a întrebat Mihaela, după ce mi-a înmânat notesul.

– Un fleac: o sticlă de vodcă!

– E de contrabandă…

– Nu. Dar o jumătate de vodcă le-am promis colegilor de la căminul de nefamilişti, când am văzut cât de ocoş m-au costumat.

*

În ultima vreme, mai şi răsfoiesc notesul din perioada mea bucureşteană şi, uneori, izbutesc să-mi amintesc de întâmplări atât de îndepărtate, încât parcă ar fi ale altuia. Văd, de pildă, schiţa de scenariu pentru sărbătorirea actorului Gheorghe Cozorici:

*

Schiţa de scenariu pentru sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici

Schiţa de scenariu pentru sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici

*

Nu-mi mai aminteam cu ce ocazie au fost la Clubul „Vulcan” fraţii Doina şi Cornel Angelescu, soţii Ion şi Tania Cozmei, şi nici nu sunt sigur că sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici s-a făcut în prezenţa lor. Nici de Vasile Mentzel nu-mi aduc aminte să fi cântat atunci. Oricum, povestea a început la Altarele Neamului.

*

Radu Beligan

Radu Beligan

Aflasem, de la fosta glorie a fotbalului românesc, Titus Ozon (cu care eram coleg, la Clubul „Vulcan”), că Gheorghe Cozorici, fiul unui maistru de la sculerie, a fost, cândva, ucenic la marea întreprindere bucureşteană şi că plănuia să devină inginer. Am vorbit cu directorul general al „Vulcanului”, care se numea… Flutur (am, undeva, o fotografie cu domnia sa; era prieten cu minştrii Avram şi Dincă, pe care i-am cunoscut şi nu mi s-au părut deloc fioroşi şi inumai, cum i-au înfăţişat post-revoluţionarii media) şi care mi-a recomandat să solicit colaborarea Teatrului Naţional, unde Gheorghe Cozorici era angajat.

*

M-am dus la directorul economic, de atunci, Val Plătăreanu, i-am spus că vrem să-i înmânăm lui Gheorghe Cozorici Cheia de Aur a „Vulcanului” şi o plachetă omagială, solicitând şi participarea altor actori (au mai venit Adela Mărculescu, Florina Cercel, George Motoi şi Eugen Cristea), iar Val, pragmatic şi inspirat, m-a dus la Radu Beligan.

*

Radu Beligan nu este un meastru, ci un Mare Preot al Culturii Române, poate că mai compleşitor şi decât Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu sau Cezar Baltag. Radu Beligan s-a născut Sfânt şi Spirit, şi doar amintindu-mi de acea unică întrevedere, mă simt microscopic şi fără de nici un rost.

*

Ca şi Nichita Stănescu, Radu Beligan era de o modestie devoratoare, generos şi plin de curiozitate, de parcă ar tot fi cules, de-a lungul vieţii, cu aceeaşi fascinaţie, toate flecuşteţele care i s-au ivit în cale. Pe atunci, Teatrul Naţional punea în scenă „Ploşniţa”, de Vladimir Mayakovsky, într-o scenografie grandioasă, dar greu de realizat. Pentru că secretarul de partid al Uzinelor „Vulcan” era un om cum nu am mai întâlnit în viaţă, domnul Bunea, am ieşit în întâmpinarea premierei Teatrului Naţional cu cei mai buni meseriaşi din uzină şi cu toate materialelele şi uneltele de care realizarea scenografiei avea nevoie. Impresionat, Radu Beligan a oferit, cu acces gratuit, Uzinelor „Vulcan” premiera piesei „Ploşniţa”. Doar eu nu am fost nici la premieră, nici într-o vizită ulterioară la directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, deşi sunt singur că m-ar fi primit, cumsecădenia lui Radu Beligan fiind nepământească, de Sacerdot rătăcit printre oameni.

Gheorghe Cozorici

Gheorghe Cozorici

*

Gheorghe Cozorici a ajuns actor din… gelozie. Pe când era ucenic la „Vulcan”, se îndrăgostise de o fată, care cânta în corul clubului. A mers şi el la club, cu doar câteva zile înainte de a sosi Ştefan Ciubotăraşu, în căutare de figuranţi pentru un film. Fata s-a înscris la concurs, iar Gheorhe Cozorici a urmat-o. Fata nu avea talent, dar Cozorici a primit un rolişor (între timp, a dat examen la Facultatea de Inginerie Mecanică şi a reuşit), pe care l-a trăit atât de adevărat, încât Ştefan Ciubotăraşu l-a sunat, la „Vulcan”, şi i-a cerut să se prezinte, din toamnă, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde, de asemeni, fusese declarat admis, deşi nici nu candidase. Dar ce examen însemna un film cu Ştefan Ciubotăraşu!

*

Cu fata visurilor tinereţii sale, Gheorghe Cozorici nu s-a mai întâlnit vreodată. O dragoste phoenix a clădit un destin artistic. Li s-a mai întâmplat şi altora.

*

Parcurg, încet, paginile notesului de odinioară. În faţa ochilor, deasupra risipirii unui uriaş buchet de flori, Gheorghe Cozorici şi prietenul lui din tinereţe, Nea Costică, de la Sculerie, se îmbrăţişează tânguit, rotit ca într-o horă cosmică. Şi paginile…

*

Nota din carnet

*

Note din carnet 2

*

Note din carnet 3

*

Paginile notesului meu îşi trăiesc propria lor poveste, dar atât de îndepărtat de mine, încât nici nu le mai simt prospeţimea odihnitoare de odinioară.

*

Şi asta, probabil şi pentru faptul că văd cum se scufundă totul în nepăsarea vremuirilor unui neam fără memorie. Pentru că nu am păstrat fotografii (nu ştiam că o să am nevoie; eu îmi închipuiam că o să mor la 43 de ani, pentru că tata s-a dus la 44, bunicul Mihai, la 45, iar străbunicul Ion, la 46), văd că peste oameni care mi-au luminat tinereţea s-a aşternut, gros şi de neînlăturat, colbul pietrificat al uitării. Ultimul actor care a jucat Chiriţa, în travesti, Arcadie Donos, poet cu operă şi personaj cultural de primă mână, a rămas mărturisit doar de o placă de marmură, pusă pe zidul casei, de lângă Biserica Italiană, în care am poposit adesea, Arcaşa fiind un basarabean cu suflet de aur, care nu trăia mai clocotitor, decât atunci când îl vizita un moldovean de-al lui.

*

Prea puţin, pentru Arcadie Donos

Prea puţin, pentru Arcadie Donos

*

Alexandru Clenciu, printre picăturile propriei lui peniţe

Alexandru Clenciu, printre picăturile propriei lui peniţe

*

Prea puţin pentru memorie, prea puţin pentru vremea cu oameni. Prea puţin în alte locuri, iar la Suceava, nimic!

*

Ion Drăguşanul


Pagina 1 din 212