Uncategorized | Dragusanul.ro - Part 18

O mare, mare artistă: Alina Ţăpar

De la Sofia Vicoveanca, încoace, nu există decât Alina Ţăpar

De la Sofia Vicoveanca, încoace, nu există decât Alina Ţăpar

*

Îmi plăcuse fetiţa asta de doar şapte anişori de cum am văzut-o şi când încă îmi închipuiam că va urca  pe scenă doar pentru a dansa, alături de alţi copii, aşa cum se întâmplă deobicei. O pozam, ca să-mi lumineze pagina site-ului, ori de câte ori aveam ocazia, deşi fetiţa intrase, zâmbitoare, într-un joc (nu de pomană sunt bunic de nepot şi de nepoată!), ferindu-se din cadru exact atunci când mă pregăteam să apăs pe bumbul recomandat cu căldură, pentru astfel de chestii, de către Victor Rusu.

*

Alina Ţăpar, împreună cu mama ei, în culise

Alina Ţăpar, împreună cu mama ei, în culise

*

Apoi i-am cunoscut părinţii, ambii ardeleni, din Gherla, stabiliţi la Rădăuţi, unde s-a născut Alina, şi am savurat umorul sănătos al tatălui ei, un clujean plin de farmec şi de spontaneitate. Şi am aflat că Alina cântă, dar nu m-am mirat, pentru că întreaga ei atitudine prin preajma scenei era dezinvoltă şi plină de naturaleţe.

*

Alina, privind din uşa cabinei de sunet spre pustietatea culturală a Sucevei

Alina, privind din uşa cabinei de sunet spre pustietatea culturală a Sucevei

*

Când a urcat pe scenă, alături de Ansamblul “Bilcuţa”, şi când a început să cânte, Alina Ţăpar, un boboc de fată, cu faţa numai zâmbet, devenise uriaşă, atât de impresionantă, încât, între ea şi Sofia Vicoveanca nu mai încăpea nimic altceva. Alina nu imită pe nimeni, este ea însăşi, o individualitate artistică tulburătoare, cu un glas de înger şi cu o curgere a gesturilor scenice pe firul viu al melodiei cum nu am mai întâlnit vreodată. Alina nu are o poză scenică, ea trăieşte fiecare ritm şi fiecare cuvânt, ea, ca şi Sofia Vicoveanca, este însăşi cântecul, în inspirata lui întrupare.

*

Alina Ţăpar, însăşi cântecul, în inspirata lui întrupare

Alina Ţăpar, însăşi cântecul, în inspirata lui întrupare

*

Alina Ţăpar, o individualitate artistică tulburătoare

Alina Ţăpar, o individualitate artistică tulburătoare

*

Alina Ţăpar, un glas de înger şi cu o curgere a gesturilor scenice pe firul viu al melodiei

Alina Ţăpar, un glas de înger şi cu o curgere a gesturilor scenice pe firul viu al melodiei

*

Alina Ţăpar, trăind fiecare ritm şi fiecare cuvânt

Alina Ţăpar, trăind fiecare ritm şi fiecare cuvânt

*

Alina Ţăpar, un boboc de fată, cu faţa numai zâmbet

Alina Ţăpar, un boboc de fată, cu faţa numai zâmbet

*

O certitudine: Alina Ţăpar

O certitudine: Alina Ţăpar

*

Am făcut multe fotografii cu fetiţa aceasta de geniu, inclusiv atunci când, retrasă lângă celelalte soliste ale Ansamblului “Bilcuţa”, în spatele dansatorilor – grup vocal, dansa cuminte şi se bucura, luminată de zâmbet, în faţa fiecărei clipe de izbândă a grupului, grupul părând să însemne pentru ea o dumnezeiască bucurie. Am făcut multe fotografii, dar pe celelalte le voi include în povestea Ansamblului “Bilcuţa”.


Comorile munţilor şi serviciile de spovedalnici

Descoperitorii comorii Domniţei Ruxandra

Descoperitorii comorii Domniţei Ruxandra

*

Astăzi (sâmbătă, 13 septembrie 2014), am fost să văd “Comorile Muntelui” şi am rămas plăcut surprins de concepţia de spectacol, exprimată în scenă de Călin Brăteanu. Dar pe el lăsaţi că îl laud mâine!

*

Habar n-am ce minte îngustă de utecist a conceput tolomăceala numită “Comoara Domniţei Ruxandra”, care părea să înceapă fain, cu doi copilaşi, care înşfăcau, de lângă budele ecologice de sub scenă, lădoiul cu comoara.

*

Doi copii nevinovaţi, într-o tolomăceală utecistă

Doi copii nevinovaţi, într-o tolomăceală utecistă

*

Copilaşii, în cuminţenia lor exemplară, au dus lădoiul pe scenă, unde cele două servicii speciale de spovedanie, popimea şi ministerul de interne, duhneau de pohta cântatului înalt prea sfânt patriotic.

*

Copiii, aşezând "comoara" pe scenă

Copiii, aşezând “comoara” pe scenă

*

În treacăt fie spus, Domniţa Ruxandra a trăit până spre anul 1590 (n-am chef să caut şi să aflu exact când), şi ce vă închipuiţi că aveau să descopere în lada ei de zestre copilaşii pe care-i spală pe creiere Nechifor şi Sinescu, via Burgheaua? Nu ştiţi, aşa cum nu ştiţi nici măcar cine-i Burgheaua? Staţi să vi-l arăt!

*

Scula lui Nechifor (în sensul de "obiect de preţ"), mahărul tocării banilor "turistici"

Scula lui Nechifor (în sensul de “obiect de preţ”), mahărul tocării banilor “turistici”

*

Bineînţeles că nu am trucat fotografia. În fond, slugărnicia nici nu se poate truca. Te naşti cu ea sau nu şi gata.

*

Lădoiul cu “comoara” a zăcut pe scenă, în faţa pompierimeo-popimii, până s-a dumirit cineva că trebuie deschisă, iar o neghiobie, dacă e săvârşită de copii, puşi la cale de javrele politruce, pare doar o poznă nevinovată.

*

"Comoara", în faţa soborului de spovedalnici

“Comoara”, în faţa soborului de spovedalnici

*

Copilaşii, scoţând din lada de zestre a Domniţei Ruxandra... Tricolorul (s-o fi prăsit în creieraşul contemporan al răs-răs-străbunului lui Nechifor)

Copilaşii, scoţând din lada de zestre a Domniţei Ruxandra… Tricolorul (s-o fi prăsit în creieraşul contemporan al răs-răs-străbunului lui Nechifor)

*

Imediat după, Tricolorul a fost preluat de pompieri, că doar, în 13 septembrie, îşi sărbătoresc ziua. După care, pentru că a fost dihai pângărit în zilele noastre, flamura sfântă a câtorva generaţii de români, care au murit pentru Tricolor (nu pentru ţară, căci ţara a aparţinut, pururea, politrucilor, nu celor care au tot murit pentru ea), a fost… sfinţită!

*

Sfinţirea Tricolorului

Sfinţirea Tricolorului

*

"Comoara", cu spovedalnici şi tălănci dhoro-bucovinene

“Comoara”, cu spovedalnici şi tălănci dhoro-bucovinene

*

Între timp, puhoi de politruci judeţeni făceau cruce. Veniseră să-i vadă peisajul şi nicidecum viceversa, apoi aveau să şi evolueze scenic ca drâmbaci (vi-i arăt, îndată).

*

Halal de bietul Tricolor!

Halal de bietul Tricolor!

*

Apoi, unde nu s-au pus pompierii şi popii de cântat (inclusiv “Drum bun, toba bate”, al lui Ştefan Nosievici, al cărui mormânt, de la “Sfântul Ioan”, a fost spulberat de popimea mai veche, dar la fel de patriotică. Halal să le fie!


BUCOVINA ROCK CASTLE, americanii te salută!

Dog Eat Dog va cânta, la Suceava, joi, 21 august 2014

Dog Eat Dog va cânta, la Suceava, joi, 21 august 2014

*

Considerată NAZARETH-ul Statelor Unite ale Americii, trupa DOG EAT DOG soseşte la Suceava de la Copenhaga, urmând să plece la Londra, după ce va oficia întru ale muzicii adevărate, într-un mod inconfundabil şi extrem de spectaculos, de pe scena BUCOVINA ROCK CASTLE, joi, 21 august 2014, fie de la ora 21,00, fie de la 22,00, funcţie de nevoia de odihnă, după un drum atât de lung. Muzicienii americani se află pentru a doua oară în România (în martie, au concertat la Bucureşti) şi ne-au transmis, de la Sankt Petersburg, un promo, prin care vă salută entuziaşti. Ca să puteţi viziona salutul lor, faceţi click pe DOG EAT DOG!


Istoricul Festivalului BUCOVINA ROCK CASTLE

Prima ştire despe festival, în jupânu', nr. 14 (497), din 08-11.04.2011, p. 11

Prima ştire despe festival, în jupânu’, nr. 14 (497), din 08-11.04.2011, p. 11

*

Vineri, 25 martie 2011, în Clubul VOX din Suceava, trupele RELATIVE, din Cluj-Napoca, MATT, din Iaşi, şi TOY MACHINES, din Suceava, începeau o “trilaterală rock”, continuată la Iaşi şi încheiată la Cluj-Napoca. Pentru că nu eram încă sigur de valoarea trupei sucevene (mă suspectam de subiectivism faţă de fiul meu, Andi), l-am rugat pe Doru Popovici să vină, să vadă spectacolul şi să exprime o părere avizată. Iată reportajul lui Doru Popovici, deci prima ştire despre BUCOVINA ROCK CASTLE, într-un format care poate fi citit:

*

Reportaj Doru 1

*

Reportaj Doru 2

*

În vreme ce TOY MACHINES cânta piesa “I” (adică “Eu”), iar Doru urcase pe o masă, ca să-i poată şi vedea pe proaspeţii muzicieni, peste tinerii dezlănţuiţi, eu nu-mi puteam dezlipi ochii de la captivii în bastiliile liceale sucevene, parcă disperaţi în a trăi clipa, şi din pricina viitorului românesc, prin care îi “transformăm în nişte criminali în serie, care îşi ucid numai visele“, cum spunea Andi, în finalul cântecului său, cântat în limba lor, engleza. Şi i-am zis lui Doru: “Ce crezi, tinerii ăştia nu ar merita un festival al vârstei şi al culturii lor?”. “Dar poţi să-l faci?”, m-a întrebat Popovici cu neîncredere. “Pot. Merg la Flutur şi-i spun că nu mai fac festivalul de folk, la care vin doar 40 de spectatori, ci unul de rock, pentru că fiul meu cântă rock!”. “Cum să-i spui aşa-ceva?!”. “Păi da, că dacă nu o spun eu, şi-o va închipui el!”.

*

Nu avea rost să explic cuiva că din respect pentru publicul VOX – viitorimea – intenţionam eu un festival de muzică rock. Doru Popovici a fost, astfel, primul ziarist, care a putut scrie despre “festivalul de rock de la Cetate, pe care Ion îl va organiza în august, în locul celui de folk, iniţiativă care nu poate fi decât salutată cu entuziasm“.

*

TOY MACHINES, sărbătorind, în aprilie 2011, doi ani de muzică proprie

TOY MACHINES, sărbătorind, în aprilie 2011, doi ani de muzică proprie

*

Gheorghe Flutur, când i-am vorbit de intenţie, precizând şi falsa motivaţie (“pentru că fiul meu cântă rock”), a rămas pe gânduri, vreme în care Nicu Barbă a întrebat: “Dar nu-i prea satanist rockul pentru Suceava?”. “Prostii! Satanist e folclorul contemporan, care numai la băut şi la viol îndeamnă, nu rockul!”, am izbucnit eu, continuând cu recitări de versuri ale muzicii fiului meu şi ale trupei LUNA AMARĂ – ştiam binişor “Roşu aprins”. Flutur a cerut un răgaz de o noapte şi, ajuns acasă – aşa cum avea să-mi povestească, i-a spus fetei sale că ar vrea să facem un festival de muzică rock. “În şfârşit, tată, vei face şi tu un eveniment cu adevărat cultural!”, s-a entuziasmat fata lui Gheorghe Flutur, iar entuziasmul ei încă stă temelie la construcţia acestui festival, care doar un nume nu-şi găsise.

*

TOY MACHINES, într-un concert la Cluj-Napoca

TOY MACHINES, într-un concert la Cluj-Napoca

*

Când i-am povestit lui Andi despre ce vreau să fac (şi i-am zis abia după ce am obţinut aprobarea de la Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Domnul Gheorghe Flutur – merită pe deplin acel “D” pentru istoricul festivalului), băiatul meu nu s-a entuziasmat deloc. “Ştii la ce trebuie să ne înhămăm?”, m-a întrebat el. “Ştii câte riscuri avem de înfruntat şi câte invidii şi duşmănii vom aţâţa?”. Ştiam, aşa cum ştiam că Andi, care începuse să conteze, împreună cu trupa lui, pe scena clujeană a muzicii rock, îmi putea mijloci participări valoroase, în cadrul unui buget stupid de sărăcăcios, an după an. Între timp, pentru că Andi şi Doru nu-mi sugerau un titlu, l-am născocit eu pe cel deja consacrat, cu dublă sugestie (“Cetatea de piatră a Bucovinei”, pe lângă “Cetatea Rockului în Bucovina”), şi doar l-am întrebat pe Doru Popovici dacă am formulat corect, în engleză – ooo, dacă m-aţi fi auzit cu ce pronuncţie moldovenească de Mereni am zis eu BUCOVINA ROCK CASTLE!

*

Cătălina Panciuc şi Andi Drăguşanul, la BIZZ CAFE

Cătălina Panciuc şi Andi Drăguşanul, la BIZZ CAFE

*

Între timp, viaţa noastră decurgea normal, ca şi până atunci. Doar că începusem să-l vizitez mai des pe prietenul Constantin-Emil Ursu, cu care trebuia să rezolv problema locaţiei festivalului. Am mers amândoi la Cetate, am măsurat cu pasul fiecare locaţie din interior, dar nici una nu se potrivea – başca riscurile de a se urca unii tineri pe ziduri. În cele din urmă, ne-am oprit pe pod, încercând să ghicim alte posibile locaţii în oraş, când Emil, care deja făcea Festivalul Medieval, mi-a propus şanţul Cetăţii. Am coborât în şanţ, am măsurat cu pasul, am socotit în minte, apoi am acceptat. Aş fi vrut o locaţie mult mai largă (trupele mari solicită hectare de scenă), dar am acceptat, pentru că locaţia însemna mult, prin ea însăşi, în peisajul european al festivalelor rock.

*

Emil Ursu nu suporta rockul, considerându-l mult prea zgomotos, dar încă din vremea primei ediţii avea să se transforme într-un rocker împătimit, care-i povestea, în a treia seară de festival, lui Doru Popovici: “Dacă mi-ar fi spus cineva, cu un an în urmă, că voi face un festival de rock şi încă o să-mi şi placă, l-aş fi trimis la plimbare!”.

*

Îmi făcusem o echipă, în care intrau Mihnea Blidariu (Luna Amară), Lucian Francisc Csibi (Relative) şi Vlad Băra (Astero) – drept colaboratori ai lui Andi, şi Constantin-Emil Ursu, Doru Popovici, Cristi Rangu, Relu Calcea şi Tiberiu Cosovan – drept colaboratori ai mei. Popovici a rămas surprins şi mi-a mulţumit pentru generozitate, dar am ţinut să precizez că nu din generozitate, ci din egoism am apelat eu şi la el, şi la ceilalţi. “Fă-mă să pricep!”, m-a rugat Doru. Eram, amândoi, în microbuzul lui, în seara în care ziarista Oana Slemco avea prima întâlnire cu actualul ei soţ, undeva, în Areni. “Măi Dorule, eu vreau să fac un festival cât mai bun şi, ca să izbutesc, trebuie să apelez la oamenii cei mai buni”. Doru a continuat cu o logică încetăţenită: “Dacă tu, care mă inviţi să-mi împlinesc un vis, eşti egoist, atunci cei care-mi dau brânciuri ce sunt?”. “Idioţi!”, i-am răspuns, pe nerăsuflate şi fără de premeditare.

*

În târg, începuse să fiarbă sfecla într-un dobitoc porcos, unul sfetcu, dintr-odată îngrijorat că “se cheltuie din bugetul judeţean pentru mofturile unui plod”. Ediţie după ediţie, saltimbancul ăsta inutil, care nu mai are ce obiecta despre valoarea festivalului, se tot dă la noi cu zoaiele minţişoarelor lui bolnave, dar şi cu o superioritate de-ţi vine să juri că el a compus “Rapsodia Română” şi a scris “Mortua est” şi “Cel mai iubit dintre pământeni”. L-am trimite la origini pe nevolnicul păduche, dar preferăm să facem festivalul din ce în ce mai bun (suntem de-abia la a patra ediţie), ca să auzim cum crapă rânza şi în pocitania asta porcină. Ducă-se!…

*

Muzicienii de la KUMM şi de la LUNA AMARĂ ne-au zis, în şanţurile primei ediţii (nu-ţi stoarce creieraşiul, că n-ai să pricepi nimic, sfetcule!), că deja suntem la nivelul celei de-a şaptea ediţie a unui festival cu tradiţie, iar la a doua, de pe scenă, cei de la KUMM v-au zis că, dacă o ţinem tot aşa, în câţiva ani vom conta drept unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa de Est. Cred că, în 2014, am şi ajuns la acest nivel.

*

JURNALUL DE DUMINICĂ, despre prima ediţie BUCOVINA ROCK CASTLE

JURNALUL DE DUMINICĂ, despre prima ediţie BUCOVINA ROCK CASTLE

*

Reportaj text

*

Reportaj 2

*

Fără îndoială, BUCOVINA ROCK CASTLE există pentru că fiul meu, Andi, s-a apucat de cântat şi de compus muzică rock, şi pentru că trupa TOY MACHINES mi s-a dezvăluit, încă de la începuturi, drept o vibraţie a sufletului meu şi dincolo de posteritate. De asta obişnuiesc să spun că feciori ai mei sunt, în afară de Andi Drăguşanul, şi Edy Ciornea, şi Alexandru “Teiu” Teişanu, şi Andrei “Buzu” Parascan (în ordinea intrării în trupă, nu în cea a sufletului, în care egalitatea este perfectă). Dar BUCOVINA ROCK CASTLE a însemnat şi înseamnă “împăcarea cu lumea”, adică împlinirea unei datorii pe care am simţit că noi (eu, Andi, Emil, Doru, Coso, Cristi, Relu, Buzu, Teiu, Edy şi prietenii noştri, Mihnea, Nick, Lucy, Vlad) o avem faţă de viitorimea Sucevei şi faţă de exponenţii unor generaţii care chiar există, ei nefiind doar simpli păşitori între naştere şi naştere.


Suceava mioritică, bună de muls

Zis-a Lungu către sine: În oraş sî mulgi ghini!

Zis-a Lungu către sine: În oraş sî mulgi ghini!

*

Aleile Parcului Central din Suceava au fost ocupate de fânarele lui Ion Lungu, din care pseudo-ţărani vor vinde pseudo-artă populară, de pseudo-zilele Sucevei (astea sunt în august, acum e ziua Sfântului Ioan cel Nou, care se sărbătorea, cândva, cu evlavie, nu cu opulenţa sfidătoare a ajunsului de primar de atunci).

*

Sărac şi rupt în fund mai dihai decât mine, atunci când l-a înscăunat naivitatea populară ţăran şef al Sucevei, Ion Lungu este, astăzi, unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai celor două Moldove, care se tot ruinează de-a stânga şi de-a dreapta Prutului. Mare om, mare caracter şi credincios de te apucă plânsul! De emoţie, desigur, copleşit de sacralitatea sarmalelor.


Pagina 18 din 23« Prima...10...1617181920...Ultima »