Sub semnul Soarelui VIII

Creaţia – foto Mihai Ignat

*

„Adorarea universală a globului solar… a fost, probabil cel mai vechi dintre toate superstiţiile” [1], iar răspândirea iniţială a acestui cult şi a simbolisticii sale totemice la toate populaţiile străvechi planetare constituie, prin relicvele care încă mai supravieţuiesc în Datină, reperele fundamentale şi pentru înţelegere, şi pentru reconstituire. „Privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[2] („Anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[3]), starea aceasta de ecumen primordial, ulterior adaptată la formule naive de manipulare religioasă, consacră totemismul drept „primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[4].

*

Există, totuşi, şi formule totemice denaturate şi condensate într-o simbolistică unică în chiar vremurile acelea imaginative, de la începuturile conştientizării Timpului ca un ceva distinct („Tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii”[5]) şi care, aparent, crea relaţii în univers, dovadă fiind faptul că, direct sau indirect, Timpul reprezenta măcar o specificitate a Creaţiei, dacă nu a Spiritului enigmatic şi imprecizat, de dincolo de Ceruri, care nu pretinde „nimic din ceea ce-i aparţine”[6], deşi el „trăieşte în toate inimile”[7].

*

“Cerbul” din Corlata lui Viorel Piersic

* 

Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[8]. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”), care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării cu spiritele benefice ale străbunilor.

*

Ursa Mare, Mama tuturor ciclurilor de vreme

*

Tot atunci, a mai apărut o Datină, cea a omagierii Ursei Mari, care marca anotimpurile (deşi „Timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul”[9], „chinezii spun: Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă”[10]), căci „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”[11], dar şi „prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[12].

*

Cu siguranţă că svastica, privită de milenii drept simbol solar, iniţial era un totem al Ursei Mari, în rotaţia ei firească în jurul Stelei Polare (Axis Mundi), ulterior fiind imaginat, „în mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[13].

În Bucovina, încă mai supravieţuieşte această datină (dat primordial), mai ales sub denumirea de „malancă”, deci ca sărbătoare de primăvară, în jurul „şamanului” dansând şapte urşi. „Malanca” descinde din vremurile acelea, când primul an nou al omenirii începea în prima decadă a lunii mai, odată cu răsăritul Pleiadelor şi cu orientarea cozii Ursei Mari spre sud. În mitologia slavă se spune că Pământul avea o fată, Primăvara, căreia i se spunea Maia (luna Mai) şi care, datorită unei iubiri incestuoase, a fost întemniţată într-o peşteră, apoi salvată de fratele ei, Soarele, şi urcată sus, pe cer. Mitul acesta îl regăsim, cu alt personaj („Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale”), şi la sumerieni: „Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[14].

*

O naraţiune existenţială

* 

Poveştile acestea („De la ceremonii totemice s-a ajuns la Mistere”[15]), încă păstrate, în folclorul românilor bucovineni, ca ceremonii totemice, sunt „narate” amplu şi în simbolistica Oului Cosmic (oul încondeiat), dar şi în colindele lunar-solare ale tuturor românilor.

Elita culturală a Sucevei

Publicul: elita culturală a Sucevei

*

Publicul manifestărilor culturale de excepţie ale Sucevei este format din elita culturală (slujitori ai culturii şi creatori), din domnii Vasile Ilie, care vine, întotdeauna, “de drag”, refuzând politicos să ţină cuvântări, şi din domnul vicepreşedinte Ilie Niţă. Politicienii îşi aduc aminte de cultură doar în vreme de prosteală electorală, dar nimeni nu le simte lipsa. În fond, ei nici nu fac parte dintr-o elită, ei sunt doar o mlaştină fetidă, care se revarsă, o dată la patru ani, peste lume.

*

Am zărit, în public, nume grele ale culturii contemporane: poeţii Constantin Severin, Roman Istrati, Dan Bodnar şi Ion Paranici, umoristul Constantin Horbovanu, pictoriţa Lucia Puşcaşu, interpreţii de folclor Gabriela Teişanu şi Călin Brăteanu, publiciştii Sorin Avram şi Cezar Straton, am zărit profesori, de talia lui I. C. Cojin sau Emanuela David, directorii de instituţii de cultură Constantin-Emil Ursu şi Ionică Băiţan,  “ştefaniştii” Florin “Maghi” Pascal, mare inventator român, şi Adrian Tabarcea, generalul Moţoc, Carmen Marcea, cei mai mulţi dintre colegii noştri de la Centrul Cultural “Bucovina”,  am zărit mulţi, mulţi tineri şi, printre ei, pe Maria, superba fată a lui Victor Rusu.

*

Poetul şi pictorul Constantin Severin

Păzea: expune o mare pictoriţă a Sucevei!

Afişul Zilei Artelor Plastice Bucovinene – Anul 83

*

În 31 ianuarie 2015, se împlinesc 83 de ani de la înfiinţarea Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina (SAAAPB), formulă de organizare a breslei pe care noi, cei din instituţiile de cultură a Consiliului Judeţean Suceava, ne-am asumat-o, de câţiva ani buni.

*

În acest an, în incinta Centrului pentru Susţinerea Tradiţiilor Bucovinene din Suceava, dar vineri, 30 ianuarie (31 pică în week-end!), începând cu ora 14, sărbătorile memoriei vor debuta cu vernisarea unei splendide expoziţii de pictură a înnăscutei artist plastic Doina Catargiu, care, întâmplător, în acea zi va împlini şo o vârstă rotundă (după estimarea mea, cam vreo 35 de ani!).

*

Vom expune, desigur, şi lucrări din expoziţia celulalt laureat “OPERA OMNIA“, domnul Dimitrie Savu, pentru a argumenta, încă o dată, că, atunci când e vorba de creaţie artistică, doar dacă te naşti înhăruit poţi creşte.

*

Doina Catargiu nu pictează ci retrăieşte, cu armonioase risipe de lumină (şi de sunet, şi de inefabil), elementele dumnezeieşti ale lumii în care trăim. Pictura ei şi cântă, şi vibrează liric până dincolo de liturgic, pictura ei este scapărul de desăvârşire a naturii, pe care numai un ochi hărăzit îl poate culege, pictura ei este o fărâmă de dumnezeire pe care doar palmele neprihănite ne-o poate înfăţişa. Şi iată câteva dovezi:

*