Uncategorized | Dragusanul.ro

Marte şi centaurii carpatici, sub colbul uitării

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (V)

*

Mărturia lui Dimitrie Cantemir[1] despre „jocul cu eres… în care jucăuşii se cheamă căluşei”[2], cumulată „zidirea muntelui în munte” de la Densuş (Haţeg) şi de la Lespedea (Dâmboviţa) şi cu tradiţiile populare de până mai ieri, pot înlesni descifrarea căii primordiale a populaţiilor din Carpaţi, pe care o numim Datină. Ca mister desprins din ceremoniile totemice iniţiale, „căluşeii” moldovenilor şi „căluşarii” muntenilor şi ai ardelenilor (includ, aici, şi piţărăii), reprezintă acelaşi mesaj mitic ancestral. „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[3], iar elementele purificatoare ale „jocului de eres”, deci de credinţă solară străveche, „Căluşeii-Căluşarii”, diferă doar prin etimologie şi prin costume, în Moldova, ca şi în Polonia, păstrându-se simbolistica centaurului, iar în Muntenia, ca şi în Bulgaria şi în Serbia, portul arnăuţesc, cu etimologie legată de practicile magice în care se folosea alunul (Simion Florea Marian spunea că sinonim pentru „căluşer” ar fi „pumn de alune”, referindu-se, de fapt, la „ciorchinii” de alune, adunaţi ca atare din crengi – definiţiile din DEX sunt absolut dezastruoase).

*

Cantemir spune că jucăuşii „se îmbracă în haine femeiești”, indus în eroare de valtrapul care continuă de la gâtul căluţului, în intenţia de a sugera configuraţia de centaur, pe care şi-o însuşeau cetaşii. În Polonia, un singur personaj, purtând sceptru în mână şi sabie la brâu, are această costumaţie, cetaşii purtând costume de ostaşi, cu steaguri şi cu săbii, ba chiar şi cu suliţe. În Moldova, doar căpetenia nu poartă căluţ, pe când cetaşii, toţi, în unanimitate. S-ar putea crede, la caz de pripeală, că moldovenii au luat „Căluşeii” de la poloni sau invers, dar există nişte mărturii care explică mai mult decât credibil ce înseamnă misterul „Căluşei-Căluşari”:

*

În templul ancestral de la Densuş, „figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic”[4], dar, deşi „există fragmente ale câtorva altele, niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație asupra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron”[5]. Deci, după simbolurile din interiorul ziguratelor carpatice, „figura calului” este sugestia lui Marte, planetă care patronează, după cum ştie toată lumea, luna martie, lună în care calul, sugestia lui Marte, deşi „încreştinat” masiv sub aura Sfântului Toader, păstrează elemente, deşi alterate, ale misterului „Căluşei-Căluşari”. Începând din 14 martie, se sărbătoreau „Caii lui Sân Toader”, prin nopţi şi zile de purificare, precum „Marţea Sântoaderului”, „Vinerea Sântoaderului”, „Joia Iepelor” şi „Sâmbăta Sântoaderului”, sărbătorite prin aprinderea focurilor ritualice, inclusiv a „roţii de foc”; opt feciori, îmbrăcaţi în straie frumoase, cu copite în opinci şi cu cozi de cal în nădragi, conduşi de un al nouălea fecior, numit „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, închipuiau o „herghelie divină”, care loveau cu „copitele” fetele dornice de joc. În „Vinerea Sântoaderului”, încă din zori, fetele neprihănite scotea rădăcina Omanului, bună pentru leacuri, vrăji, descântece şi frumuseţe. „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, adică Marte, se sărbătorea în 18 martie, iar conducătorul cetaşilor mima propria lui sărbătoare. Şi i se cuvenea, el fiind „stareţul” lui Marte, după cum zice, indirect, Cantemir.

*

De ce era sărbătorit Marte, în templul Temeliei Cerului și a Pământului (Temple of the foundation of Heaven and Earth)? Pentru că atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159), dar puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), cum se zice în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[6], unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, cu Venus preoteasă (steaua în şase colţuri, de pe bisericile creştine) şi cu Marte paznic al templului (steaua în cinci colţuri, de pe aceleaşi biserici).

*

În toate jocurile căluşereşti din Moldova, din Muntenia, din Ardeal, din Polonia, din Bulgaria sau din Serbia (în ţările slave căluşarii se numesc rusali), „stareţul”, fie călare, fie pedestru, dar individualizat ca şef al cetaşilor, îl simbolizează şamanic pe Marte, care, împreună cu ostaşii săi, păzeşte muntele şi „zidirea muntelui în munte”, adică templul zigurat. Iar toate ritualurile de purificare, patronate de Marte, erau închinate Sfântului Soare prin aprinderea focurilor şi a „roţii de foc” – ca în „sărbătoarea candelelor aprinse” a felahilor egipteni[7], inclusiv în veacurile de eresuri creştine de genul „Caii lui Sântoader”, prin care s-a izbutit îmbrâncirea lui Marte şi a centaurilor sub colbul uitării, bine bătucit de Sfântul Teodor. În aparenţă, căluşarii moldoveni au dispărut fără urmă, în afara celei din cartea lui Cantemir; dar ei trăiesc, transformaţi într-o „tradiţie de Anul Nou”, pe care o practică doar copii, „Căiuţii”.

*

*

[1] Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256-258

[2] „Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa oripecine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer, care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh.

Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea.

Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit de duhuri rele și de strigoaice.

Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece”

[3] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[4] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes, p. 370

[5] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855

[6] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[7] Herodot, Istorii, II, LIX


Paştele în Bucovina lui Î. P. S. Oul kitschiat!

Ce mai pompă şi alai,

Ce mai chef şi ce mai trai

Banda face pe-ntâi mai!

Nu e colţ, nu e grădină

Să nu fie bute plină

Şi bandiţi care închină.

*

De cu seară se strâng cete

Cu stomacuri de burete

Şi cu gâtul fript de sete;

Una trece, alta vine,

Tot voinici care sug bine

Şi trag danţul tot pe vine.

*

În tot locul chef să fie,

Chef, zurbale şi beţie,

Programa-i de la Agie:

În tot locul ţuicăială,

În tot locul păruială

Mestecată cu trânteală.

*

Popa Tache, se-nţelege,

Ca unul ce-i cap de lege,

Cată masa s-o dezlege

Şi molifta să citească

Ca vreun cerc să nu plesnească,

Vinul să se risipească.

*

Iată-l, dar, numai-n papuci,

Cu-un haitic de dalcuci

Croind-o la şapte nuci,

Iar în statul lui major

Este primul procuror

Şi Buzicu, ajutor.

*

În grădină-i masă mare,

Numai sticle şi pahare

Şi puţină demâncare,

Căci de toţi bine se ştie

Că mâncarea-i fudulie

Când e vorba de beţie.

*

Iată popa, volintirul,

Cum îşi pune patrahirul

Şi-nhaţă-n braţe clondirul

Şi începe să citească

O moliftă beţivească

După regula popească

*

Şi citeşte, cât citeşte,

Şi de-odată se opreşte,

Din clondir mai ţuicuieşte,

Iar bandiţii, toţi, în cor,

Ţin isonul din urcior

Gâlgâind încetişor.

*

Ici vestitul Pitpalac

Joacă-n loc, că e turlac

Şi în cap cu basamac,

Iar Purcică, lângă uşă,

Sare-n sus ca o păpuşă

Gâlgâind mereu din guşă.

*

Epistaţii, pe la mese,

Toţi cu mânece sumese

Grămădesc ocale dese

Şi un domn sub-comisar

E de jurnă la grătar

Jucând rol de bucătar.

*

Comisarul, ca mai mare,

Îi tot cată-n buzunare

Să nu piară din pahare,

Iar Bizicu ca un chior

Şi cu primul procuror

Se ceară pentr-un urcior.

*

Lăutarii în neştire

Trag de coarda cea subţire

„Hai, du-i, du-i la Mănăstire!”

Şi părintele, vâlvoi,

Blagoslovind un butoi,

S-o pornit pe torontoi.

Cam aşa arată Bucovina, în zilele pascale de astăzi, când bietul Consiliu Judeţean Suceava pare transfigurat în cea mai mare ospătărie din Europa, iar toţi slujitorii culturii în lăutari lăieţi, care cântă doar la fleţi, care plătesc la o pensiune bucovineană, pentru o noapte, cât la Viena sau Paris pe o săptămână. Stoarce vlaga din salariaţi Crâşma Judeţeană Suceava, condusă de birtaşul  ocoş de mândru, câtă vreme nici un lăutar nu-i cântă de dus la mănăstirea Cernica, acolo unde şi incultura nebunească îşi are locul ei. Numai că povestea rimată de mai sus a fost publicată, ca să afle bucovinenii din ce tradiţie descind cu adevărat, sub titlul „Maiul bandelor”, în „Telegraful” din 1 mai stil vechi 1871 (anul I, No. 25).


Ritualul maial de la Crucea, în Ţara Dornelor

Deşi, în faţa avalanşei de prost-gust şi de contrafaceri „centenare”, nu prea îmi mai vine să vorbesc în pustie despre ritualurile ancestrale, pe care le-a avut întreaga Europă, dar pe care numai noi, românii, le-am păstrat cu mai multă fidelitate, am să vă spun, totuşi, că imaginea de mai sus prezintă o degenerescenţă a ritualurilor maiale, din care au descins şi Misterele Eleusine. Şi asta pentru că omenirea, după cum spunea Polybios, şi-a serbat primul an nou la începutul lunii mai, odată cu răsăritul pleiadelor. Datorită mărturiilor lui Hecateu Abderida şi ale lui Diodor Sicul, reluate de Strabon, ştiu cum se desfăşurau acele ceremonii, în care toate neamurile europene şi-ar putea regăsi rădăcinile. Pe fondul rămăşiţelor de tradiţii de care le mai avem (şi sâmbra oilor, dar şi recent pierduta sâmbra plugului), am putea reface tradiţia primordială, la care să invităm europenii dornici să-şi redescopere străbunii. Dar cu cine s-o faci, când cârmacii au alergie la autentic şi, drept consecinţă, la eficienţă, sporovăind atât de satisfăcuţi centenaristic sub primurile lor de dihor?

„Toţi serbăm ziua de întâi Mai, şi serbarea constă astăzi mai mult într-o petrecere rurală, fără însă să ştim pentru ce şi de ce sărbătorim această zi. Serbarea zilei de Mai se găseşte, ca obicei, pe vremuri, la toate popoarele Europei. Ea celebrează deşteptarea vieţii vegetale. Se deosebeau două părţi: Cea dintâi sărbătorea sfârşitul iernii. Iarna, simbolizată printr-un manechin, reprezentând un bătrân, care era, la urmă înecat, spânzurat sau ars. Această ceremonie lua uneori titlul de gonirea morţii, fiindcă iarna simbolizează tristeţea, boala şi moartea.

*

Adesea, după ce s-a omorât iarna, s-aducea geniul Primăverii. Partea principală a sărbătorii de primăvara era plantarea arborelui de Mai, acoperit cu primele sale foi, împodobite cu panglici, ghirlande şi coroane, care, după ce a fost plimbat din casă în casă, se planta pe piaţa satului şi se juca împrejuru-i.

Aiurea, Mai era reprezentat printr-un manechin sau chiar printr-un tânăr, acoperit în întregime cu ramuri verzi. Jocurile cele mai gustate, la această zi, erau alergările de cai: învingătorul, proclamat regele lunii Mai, îşi alegea o regină, cu care prezida serbările.

*

Un alt obicei foarte răspândit era procesiunea muzicală, străbătând câmpurile. O băutură spirtoasă, parfumată cu flori, avea reputaţia că da celor care o gustau în ziua de întâi Mai, vigoarea şi sănătatea.

Astăzi, aceste serbări istorice au degenerat. Nu ştim dacă undeva, în Europa, se mai sărbătoreşte în modul mai sus citat. Astăzi, lumea celebrează reîntoarcerea primăverii ieşind la câmp, bând şi mâncând.

*

De câţiva ani, socialiştii din Europa au adoptat sărbătoarea zilei de întâi Mai şi o celebrează prin încetarea generală a lucrului, contra voinţei patronilor. S-a văzut în această încetare universală de lucru un mijloc de a manifesta forţa socialismului şi organizaţiunea lucrătorilor; în multe state, însă, ca şi la noi, spre pildă, unde socialismul n-a prins rădăcini puternice, socialiştii amână serbarea de întâi Mai pentru Duminica imediat ce urmează”. / HELDEL (Originea petrecerii de 1 Mai, în Foaia populară, II, No. 17, 28 aprilie 1899, p. 3).


Tenebres: Pain Eternal


Brehueşti – Botoşani, la 1774

Ținutul Botoșani

10 iunie 1774

Ocolul Siretului

*

Berehoeştii

*

Toată suma caselor: 62

Scădere rufeturile, însă: 62

3 popi

2 diaconi

57 panţiri

*

Panţirii:

*

Dumitru sin (fiu) popa Vasile

Ursul Radul

Pintelei Crihan

Grigori sin Dumitru Crihan

Andrei sin Crihan

Ion sin Tudosi

Ion zet (al) Tudosi

Maftei Crihan

Toader Robul

Toader, pescar

Ursul Robul

Petre, pescar

George Crihan

Ion sin ungurian

Vasile Crihan

Toader Ţiţeiu

Toader zet tutunarului

Andrei zet Băbuţii

Loghin sin Mănoiu

Ignat brat (frate) Loghin

Dumitraşcu brat Andrieş

Andrei brat Dumitraşcu

Costandin zet Bubuţeiu

Sava, ungurian

Costandin, rotar

Pavel, salahor

Ion zet Roşca

Ilie, salahor

Simion Roşca

Luchoan, şelar

Vasile, şelar

Luchian sin Ilie

Gavril Clae

Ursul Găinuşcă

Vasile sin Ilincăi

Costandin Ghiuţă

Sandul Ghiuţă

Antohi sin Costandin

Lazor, salahor

Ion al Ştefanei

Vasile Strachină

Ursul sin Tălabă

Tudosi sin Tălabă

Chiriac sin Mihăilă

Vasile sin Mihăilă

Leonti sin Mihăilă

Darie sin Mihăilă

Pintelei nepot Mihăilă

Ion sin Mihăilă

Toader al Rodoaei

Ion al Rodoaei

Ion, morariul

Andronic

*

Rufeturi:

*

Popa George

Popa Ion

Popa Vasile

Diaconul Gavril

Diaconul Sandul

*

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 193 şi 194


Pagina 1 din 1712345...10...Ultima »