Umor de un veac juma' | Dragusanul.ro

1885: Înger și demon

*

Lumea strigă că femeia e un înger pe pământ,

Iar bărbatul pui de diavol alungat de duhul sfânt.

Foarte bine; așa să fie, însă-ți vine cam ciudat

Când vezi câte-o îngeriță brațe-n brațe c-un bărbat.

*

Se știe că paradisul este loc de fericire,

Dar femeia e un înger ce trăiește din iubire

Și cum sfinții de prin ceruri nu prea știu să facă curte,

Pe pământ aleargă toate, și frumoase, și mai slute.

*

Aici lucrurile se schimbă, căci aripa s-a muiat;

Draci sunt mulți, iubire multă, paradisul e uitat

Și se-ntâmplă câteodată de-ntâlnești câte-o femeie

Mai drăcoasă ca toți dracii, dar e înger, e tot zee!

*

(Ciulinul, Anul III, No. 95, Duminică 4 august 1885).


1885: Răbdare!

*

Români, opriți strigarea că „roșii” ne fură,

Că țara pentru dânșii destule rele-ndură,

Lăsați-i să se scalde în jafuri și omor,

*

Să punem la-ncercare răbdarea, cât va ține,

și dacă ni-o vom pierde să știe orișicine

că-atunci pieri-vor hoții cu toată ceata lor!

*

Și-amar va fi de dânșii când țara-nverșunată

De-atâta suferință, durere îndurată

Va răzbuna tot răul ce-atât l-a suferit

*

Și mila, rugăciunea deoparte vor fi date

Căci ele nu se cade să fie acordate

Acelora ce țara mereu au asuprit!

*

(Ciulinul, Anul III, No. 95, Duminică 4 august 1885).

 


Ilustrația română: Niște profesori distrați

*

UN PROFESOR DISTRAT

*

Un profesor dintre cei distrați pleacă, într-o dimineață, la frizer. Afară, ploaie și vânt. Ieșind în stradă, după cațiva pași, vântul îi întoarce umbrela pe dos, rupându-i un arc. În trecere, intră la umbrelar și-i lasă umbrela, ca s-o repare, până la reîntoarcerea sa de la frizer. Aici, însă, mai avea trei umbrele în reparație: a doamnei, a fetei și a băiatului, care așteptau, mai de mult, ca să fie scoase. După ce termină la frizer, din obișinuință, se îndreptă spre cuier și puse mâna pe o umbrelă străină. Proprietarul umbrelei observă, prin oglindă, gestul, spunându-i:

– Domnu’… ați gresit adresa…

*

Profesorul, rușinat, se scuză și puse umbrela la locul ei. Ajuns la umbrelar, scoase cele patru umbrele și se urcă în tramvai. Întâmplarea făcu ca, în același vagon, pe banca din fața lui, să se afle clientul cu pricina de la frizer. Observându-l pe profesor, cu patru umbrele în brațe, îi zise ironic:

– Domnule v’a mers bine azi, nu-i așa?…

*

*

ALT PROFESOR DISTRAT

*

Un profesor se întâlnește, după vreo 15 ani, cu un fost elev al său. Între altele, îl întreabă:

– Dar bătrânul dumitale, ce mai face?

– Tata, răspunse tânărul, a murit, acum vreo zece ani.

– A, da, da, da…, replică profesorul: de aceia îl văd atât de rar…

*

 

 

(Ilustrațiunea română, Anul I, nr. 4, joi 18 iulie 1929).


Noi nu râdem, noi scrâşnim din dinţi

*

O neinspirată declaraţie a lui Ion Ghica, şeful guvernului român, care se visa un George Washington al României, a condus, la începutul anului 1867, la o risipă de satire scrise şi desenate, dar fără dram de umor, care să însenineze sufletele. De parcă noi, românii, în întreaga noastră istorie, nu am fi râs niciodată, ci doar am fi scrâşnit din dinţi, sau, cum formula Nicolae Labiş: „Eu nu zâmbesc, eu doar îmi arăt colţii!”.

*

Desene frumoase, dar texte plate, inexpresive. Cam aşa arăta „umorul” nostru de acum, un veac şi jumătate şi, din păcate, mai ales din ultimele decenii.

*

*


Ion Luca Caragiale: Gogoşi

*

Mai mult decât oricare, breasla bărbătească este foarte hazlie, şi de multă vreme pusesem de gând să-i fac apologia. Fiecare membru al acestei importante corporaţii merită osebită luare aminte, pentru particularităţi mai mult sat mai puţin ciudate. O pornire însă nevinovată către artele frumoase este caracteristică la toţi bărbaţii. Mulţi dintre dânşii, împinşi de patima lor pentru teatru, s-au făcut actori; mulţi, iar, scriu poezii, de obicei poezii galante; mai toţi trebuie să ştie a cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, în momentele lor pierdute, îşi traduc în melodii patimile nobilului lor suflet.

*

Toţi ca toţi, dar să-mi daţi voie să pun mai presus de toţi confraţii lui pe chir Năstase Ştirbu, bărbierul meu. În tinereţe a fost corist la teatru. Ştie să cânte cu ghitara, cu flautul şi cu ţambalul; are două pisici foarte bine educate: una învârteşte la o minaveta mică, ce cântă mazurca, cealaltă joacă. Toţi pereţii prăvăliei lui sunt garnisiţi cu colivii mulţime, în care ciripesc fel de fel de păsărele.

*

Pe sub colivii, se văd o sumă de cadre, care dovedesc un gust ales. Aci se vede planul Sevastopolului, cu luarea turnului Malacof, dincolo capitularea lui Napoleon, la Sedan, apoi chipul răposatului Sultan Abdul-Megid…. şi altele.

*

Între aceste cadre se află şi o operă originală a lui chir Năstase. Cadra înfăţişează un munte depărtat, în fund; pe vârful lui stă un călător şi, la poale, curge o apă mare. Dincoace de apă e un cioban, care păzeşte nişte dobitoace, ce nu se află trecute încă la istoria naturală; dacă n-ar părea că sunt porci, ar semăna că sunt oi. În sfârşit, călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara de la luleaua ciobanului.

Am admirat îndestul tăria lui chir Năstase în perspectivă, şi o admir de câte ori mă rade, căci mă pune cu faţa spre opera lui – ştie că-mi place.

*

Chir Năstase avea, odată, doi cocoşi , pe care-i învăţase la darul beţiei, şi încă beţie de rachiu, pentru că le dădea boabe de porumb zăcute în rom. Am văzut, de multe ori, pe desfrânaţii lui cocoşi beţi lulea, făcând mustru şi defilând soldăţeşte, pe două cărări, pe dinaintea unui căţel alb şi creţ, muiat în boia de băcan, care şedea sluj în două labe, foarte încântat de poziţie, chir Năstase, la comandă, cântându-le din ghitară marşul de la 1848.

*

Ca să aveţi însă o idee desăvârşită despre comediile bărbierului meu, trebuie să vă spun, în sfârşit, că, astăzi, în afară de un mierloi, care fluieră „Căzăceasca” ca un adevărat artist, se mai găseşte în prăvălia lui chir Năstase o gaiţă foarte diplomată. Cum intră muşteriul în prăvălie, pasărea îl întâmpină, ţipând:

*

– Zdraste!

După ce-ţi trage chir Năstase perdaful din urmă şi-ţi dă voie să te scoli, printr-un „Să-ţi fie de bine!”, gaiţa, schimbând tonul, strigă foarte desluşit:

– No, haraşo! Davai paruski!

***

O cucoană intră într-o prăvălie, să târguiască.

– Cum daţi zahărul?, întreabă.

– Trei franci ocaua.

– Cum se poate! Am citit, în „Claponul” că s-a ieftinit!

***

Iată un adevăr, care poate să treacă, de pe acum, în proverbe: Senatul, fără domnul Deşliu, e ca nunta fără lăutari.

***

O sumă de cocoane fac politică, în grădina Episcopiei. Una dintre ele, cocoana Tarsiţa, este muma unui ofiţer de călăraşi.

– Tare trebuie să fii mâhnită, cocoană Tarsiţo, cu bătaia asta!

– Dar pentru ce?, întreabă cocoana Tarsiţa.

– Pentru feciorul dumitale… Doamne-fereşte de vreo primejdie!

– Aşi, n-am habar. Nu ştii că băiatul meu este asigurat la „Dacia”? Numai mă tem să nu-i răpună calul, că ţine băiatul mult la el.

– Apoi, atunci, soro, pentru ce nu i-ai asigurat şi calul?

*


Pagina 1 din 212