V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (II)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt

Sfântul Ioan Cel Nou

Se numeşte astfel numai pentru că în această biserică sunt depuse moaştele sfântului cu asemenea numire. Hramul adevărat al ei este Sfântul Gheorghe, patronul Moldovei, şi a fost Mitropolia Nouă a Sucevei.

Intrarea în mănăstire se face pe sub turnul-clopotniţă, ce vine spre răsărit-miazănoapte. Turnul este pătrat, cu un acoperământ înalt foarte ascuţit. În partea din afară a turnului, deasupra arcadei porticului, se vede o piatră-marcă, purtând săpat în ea, capul de zimbru cu steaua între coarne. Sub această piatră se vede locul unei alteia, care a putut cuprinde o inscripţiune.

Intrând în curtea Mănăstirii, vezi îndată, la stânga, un rând de chilii, ce se întind până în fund; la dreapta, cam de pe la jumătatea zidului, încep alte chilii; şi în fundul, între aceste două rânduri de chilii, se vede un al treilea rând de chilii, în care, în capătul mai de la dreapta, sunt şi chiliile egumenului. În mijlocul acestor trei rânduri de chilii se află biserica, cu altarul cam înspre dreapta şi în linie cu capătul dinspre poartă al chiliilor din dreapta.

Intrarea în biserică se face prin trei uşi, două faţă în faţă, pentru bărbaţi, în capătul din dreapta (cea din fund răspunde drept la uşa de intrare în casele egumeneşti); şi o a treia (în partea din fund) dă în pridvor, pe unde este intrarea pentru femei.

În capătul dinspre turn al chiliilor din stânga, se află o clădire veche ca şi biserica, com­pusă din trei compartimente, ce comunică între ele una din alta, clădire în care se intră din curte, prin o singură intrare, lucrată în stâncă cioplită, cu două rânduri paralele de bete decorative, care, împleticindu-se deasupra, determină o în­cununare în trei compartimente: cel din mijloc, un dreptunghi; celelalte două, deasupra usciorilor, în formă de trapeze. Această piatră îşi are importanţa sa, prin iden­titatea ei cu o alta, ce se găseşte în biserica Sf. Acsenti (Sf. Paraschiva, după tradiţiunea românească) din Zamca, despre care vom vorbi la locul său.

Clădirea aceasta de la Sf. Ioan cel Nou, des­crisă mai sus, a fost, din vechi, vestmântaria bisericii şi locul de păstrare a odoarelor ei. Astăzi ea are, pe o scară din nenorocire necom­parabilă, o destinaţiune cam analogă.

Biserica se compune din altar, după care urmează imediat compartimentul pentru bărbaţi, apoi compartimentul pentru femei (ce stă în comunicaţiune cu compartimentul pentru băr­baţi prin o arcadă), şi, în fine, pridvorul.

În alcovul din dreapta (privind spre altar) se află aşezat sicriulu cu moaştele Sf. Ioan cel Nou, sub unu baldachin, care ascunde, în dosul său, trei sau patru portrete al ctitorilor, restaura­te mai din vechi, portrete care abia se zăresc şi care se cred a fi: al Doamnei lui Bogdan Vodă, al lui Bogdan Vodă şi al lui Ştefăniţă Vodă.

În partea opusă, pe zidul arcadei despărţitoare compartimentelor pentru bărbaţi şi femei, se găseşte portretul mitropolitului Dositei, cu o inscripţiune în jos, arătând pe scurt biografia sfântului, muncile sale, locurile pe unde au nemernicit moaştele sale şi anul aducerii lor în Suceava.

Din zugrăveala de dinafară a bisericii a mai rămas numai pe partea de jos, dinspre chiliile egumeneşti; iar pe dinăuntru, zugrăveala este conservată mai cu totul. Guvernul austriacu ar fi dat ordin pentru conservarea res­tului din zugrăviturele din afară.

În curte, între intrarea dinspre altar şi între intrarea în chiliile egumeneşti, se află o cruce, dinaintea căreia stă aşezată o piatră de mar­mură, ca piatră mormântală, dar care, în realitate, trebuie să fie piatră monumentală, căci în jurulu ei şi în mijlocul ei am văzut o inscripţiune slavonă, în care, între altele, am cetit cuvin­tele Io … Voevod. Îmi promisesem a imita scriptura puţin ştearsă a acestei pietre mai pe urmă, dar îmi lipsi timpul.

De această biserică se leagă cele mai plăcute şi edificatoare suvenire istorice şi religioase ale românilor. Ea a fost anume zidită pentru a conţine moaşele Sf. Ioan cel Nou, (care, aduse de Alexandru cel Bun, până la terminarea acesteia, stătură în biserica Mirăuţi) şi fu înzestrată domneşte de către iluştrii săi fundatori şi ctitori, cu moşii, odoare şi vestminte bogate. După mutarea capitalei în Iaşi, moaştele Sf. Ioan se aşezară în vechea Mitropolie a Iaşilor (Sf. Neculai cel Bogat, biserică zidită de Ştefan cel Mare).

În timpul domniei a doua a lui Dimitrie Cantacuzin şi a domniei lui Constantin Cantemir ţara era necontenit bântuită de leşi, căci ne-amiciţiile între ei şi turci nu încetaseră de la asediul Vienei (1683), şi Sobieski era supărat pe moldoveni, că nu-l ajutaseră în contra turcilor. Ţara de Sus mai că se golise de omeni, din cauza acestor prădători. Bravul hatman al oştirilor româneşti, Velicico, fratele lui Miron Costin, în zadar căută să pună capăt acestei invaziuni, care acuma începuse a ameninţa chiar şi Iaşul scaunelor Domniei. El avea prea puţine oştiri, spre a putea ţine piept armatei per­manente polone. A trebuit să vină în ajutorul românilor Soliman Paşa, Seraschieriul, care, împreună cu domnii români (Şerban Cantacuzin şi Costantin Cantemir), alungă pe poloni. Războiul frumos, cum îi zice Neculce, avu loc la satul Boian, în care Cantemir făcu minuni de vitejie şi unde gloria armelor rămase pe partea românilor.

Dar în anul următor, 1687, polonii căutară a-şi răzbuna învingerea suferită şi Sobieski intră în ţară cu toată puterea sa. El ajunse, prădând în toate părţile, până la Iaşi, de acolo se îndreptă spre Prut până la satul Pagul, dar în vedere cu mulţimea oştilor turceşti, ce se îndreptau în contra-i, se retrase spre Iaşi, de unde, după ce prădă Mitropolia de odoarele şi documentele ţării, ridică pe mitropolitul Dositei, care luă cu sine, de la Mitropolie, moaştele Sf. Ioan, „fiind vremile turburate şi temându-se nu cumva să se pricinuiască pieirea desăvârşită a Moldovei, şi să se risipească acele lucruri la nemuri străine” (Jalba părţii bisericeşti şi politiceşti din 5 decembrie 1769, către Ecaterina Alexievici, Arhiva Românească, Iaşi 1860, p. 159 şi următoarele).

Sobieski, ducându-se în Polonia, moaştele, odoarele şi toate documentele le aşeză în o mănăstire din oraşul său Jalkfa (Joltva), cum spune Neculce. Aicea, la Jalkfa, regele Sobieski puse pe mitropolitul Dositei să se îmbrace în vestmintele şi odoarele Mitropoliei, de făcu serviciul divin în zilele mari, după ceremonialul ţării noastre, în admiraţiunea tuturor polonilor.

Moaştele ni se reînturnară mai pe urmă, în puterea unui tratat survenit între turci şi poloni, după jalba boierilor moldoveni, citată mai sus, dar polonii, cu toate provocările românilor la împlinirea fidelă a tratatului, care-i obliga şi la înapoierea în totul a odoarelor şi hrisoavelor răpite în 1687, odată cu ridicarea moaşelor, nu le înapoiară, pretextând că sau s-au pierdut, sau că le-au încredinţat, spre aducere, unora sau altora.

Cu mutarea capitalei Moldovei, de către Lăpuşneanu Vodă, din Suceava, în Iaşi, şi Mitropolia ţării din „Mitropolia Sucevei si Moldovei şi Exarhat al Plaiurilor”, trecu în Mitropolia Moldovei şi Sucevei şi Exarhat al Plaiurilor. Tot atunci, biserica Sf. Ioan cel Nou, Mitropolia Sucevei, se declară mitoc al Mitropoliei din Iaşi, iar proprietăţile ei se declarară averi ale Mitropoliei de Iaşi.

Trecerea Bucovinei la nemţi nu putu să sur­pe Mitropoliei de Iaşi acest drept de proprie­tate, şi tocmai pentru aceea mănăstirea Sf. Ioan cel Nou este singura biserică a Bucovinei care a mai rămas sub patronatul direct al Mitro­poliei din Iaşi, iar după secularizarea averilor chinovieşti, sub patronatul guvernului român.

Cu toate împotrivirile ce, câteodată, guvernul austriac le-a făcut pentru recunoaşterea de egumeni ai Sf. Ioan cel Nou pe cei numiţi de Mitropolia de Iaşi, se poate totuşi zice că, de la 1777 şi până astăzi, această biserică a fost mai tot timpul sub îngrijirea egumenilor numiţi de Mitropolia ţării; chiar actualul egumen, prea cuviosul şi prea venerabilul Arhimandrit Darie, care de 30 ani este îngrijitorul mănăstirii, are numirea sa de la Mitropolia Iaşilor.

Însă, în perioada deşteptării noastre naţionale, atât mitropoliţii, cât şi guvernul ţării, neglijaseră cu desăvârşire îngrijirea acestei biserici, aşa încât ea ajunse mai a ameninţa complecta ruinare.

Guvernele din 1869 şi 1870, sub pretextul unor promisiuni de modestă reparaţiune, prin comisiunile lor la faţa locului şi prin corespondenţele lor, făcură atâta vuiet, încât deşteptară în cel mai înalt grad susceptibilita­tea guvernului local şi acesta caută, acum, mai mult decât oricând, înlesnind o păcătoasă reparaţiune, să ridice guvernului român cu desăvârşire acest drept de patronat. Spiritul de birocraţie şi zgârcenie în chestiunile cele mari se vede că e ursit a ne fi în toate fatal.

(Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871)

N.N.: Deşi mi-ar fi mai simplu să răspândesc lucrarea lui V. I. Palade în format electronic, aceasta nu ar folosi la nimic, pentru că e scrisă în grafia latinistă, extrem de greoaie la lectură şi la înţelegere. Aşa că nu-mi rămâne decât să o retranscriu în grafie fonetică, dacă vreau să o retrezesc la viaţă.

V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (I)

O cărticică senzaţională, scrisă de directorul şi redactorul „Dreptăţii”, V. I. Palade, în 1871, după participarea Serbărilor de la Putna, organizate de Slavici şi Eminescu, mi-a ieşit astăzi în cale şi m-a uluit prin valoarea ei documentară, datorată şi fineţii ochiului, dar şi ascuţimii minţii. Palade a scris o adevărată istorie a Sucevei, în detaliile ei cele mai semnificative şi mai adevărate, aşa că am trecut fără ezitare la cules, ca să vă fac părtaşi la bucuria descoperirii Sucevei vechi, celei de înainte de Franz cav. Des Loges şi de Romstorfer, Suceava bătrâneţii lui Wilhelm Schmidt, neamul care a iubit-o atât de mult, încât şi-a căutat veşnicia aici, doar ca să ne poată încredinţa o istorie a Sucevei, pe care abia acum o traduce Dr. Ion Barbu. E minunată această carte a lui Palade, care zugrăveşte şi gazetăreşte, şi istoriceşte o lume pierdută, spre care ne mai mână nostalgiile, dacă nu ne ţin rădăcinile strâns ataşaţi de ea. O voi publica în foileton, înainte de a încerca s-o ofer tiparului, pentru că prietenii mei sunt pe deplin îndreptăţiţi să afle totul odată cu mine.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Poziţiunea topografică

De stă careva pe peronul de contra miazăzi al gării Iţcani-Suceava, vede, foarte aproape şi puţin la stânga, podul acoperit de peste râul Suceava, pe sub care trece şoseaua ce duce, suind pe deasupra suburbiei Iţcani, drept în oraş. Ieşind din acest pod acoperit, dai de un podeţ ordinar, pe sub care curge un pârâu, ce se varsă, mai încolo, în râul Suceava.

Între cotitura dinspre apus a pârâului, între cursul acestuia, până la revărsarea sa în Suceava şi, de acolo, înainte, urmărind cursul Sucevei, se înalţă un podiş lungăreţ şi îngust, ce se întinde departe, spre răsărit, dar care caută a se lăţi spre miazăzi, luând forma unor coaste de dealuri trăgănate, îmbrăcate cu ierburi şi despărţite prin sinuozităţi ne-abrupte.

Podişul, în partea dinspre apus a sa, este mărginit de o muchie semicirculară, cu coborâş repede, dar plin de vegetaţie, până în şesul pârâului, pe care se află sătul Şcheia; deasupra podişului, în cornul cel mai dinspre nord al muchiei, se văd urmele unei întăriri de pământ; de aicea, muchia podişului începe a se îndrepta spre răsărit, dar în apropriere ne arată un colţ, deasupra căruia se văd urmele unei întăriri de piatră. Muchia, apropriindu-se de şosea, începe cu încetul a se pierde şi versantul nordic al podişului se face din ce în ce mai trăgănat, astfel că, trecând şoseaua, el prezintă o coastă trăgănată cu totul, pe care, din vechi, stau două suburbii ale Sucevei: Iţcanii, spre apus, şi Mirăuţii, la răsărit.

Ajuns la capătul oriental al Mirăuţilor, podişul suferă o înfundătură şi se desparte în două, prin cursul altui pârâu, Cacaina, ce curge dinspre suburbia de miazăzi a Sucevei, numită Tătăraşii, făcând o cotitură, de la apus, spre răsărit, pârâu care, îndată după trecerea prin vâlcica din înfundătura podişului, se varsă în Suceava.

În unghiul format de înfundătura sa şi de malul râpos al Cacainei, se află, pe podiş, Cetatea, despărţită de restul podişului prin un şanţ semicircular, peste care podişul se întinde mai departe, spre răsărit.

La mijlocul semicercului dinspre Şcheia, pe lun­ga muchie a podişului, este Zamca sau cetatea dinspre apus. Din vale, de la Şcheia, făcând o cotitură spre miazăzi şi apoi suind spre răsărit, cine­va poate ajunge curând şi cu înlesnire deasupra podişului, în dreptul Zamcei, şi, de acolo, a se coborî în oraş.

Şoseaua ce din Iţcani duce în oraş merge, încovoindu-se spre răsărit-miazăzi, pe deasupra suburbiei Iţcani; fiind drept deasupra acesteia, se face o mică cotitură spre dreapta, după care se poate da în strada principală, în stânga că­reia este Hotelul de Moldavia, iar în faţă cu acesta, Diregătoria Comunală; lăsând, de la acest ultim punct, la dreapta, această stradă, treci printr-o piaţă, printre două biserici (cea mai de la dreapta – armeană, şi cea mai de la stânga, rusească actualmente, dar din vechi românească), şi, puţin mai spre răsărit, dai de Mănăstirea Sf. Ion Cel Nou, cu hramul Sf. Glieorghe, biserică începută de Bogdan Vodă şi sfârşită de Ştefăniţă Vodă.

Din poarta turnului Monastirii Sf. Ion se ve­de: spre răsărit-miazănoapte, Sf. Ion Botezătoul, capela din vechea grădină a palatului domnesc; mai în depărtare, mai la vale şi mai spre răsărit, se vede biserica numită Mirăuţii sau Sf. Gheorghe, cea mai veche mitropolie a ţării; era în stânga, mai în centrul oraşului, se vede biserica Sf. Dimitrie, făcută de Ştefan cel Mare (1475-1478).

De te uiţi, din cetate, la oraş, vezi: biserica Mirăuţii aproape, spre stânga, drept în faţă, mai în fund, dar tot pe aceeaşi linie, Sf. Dimitrie, şi tocmai la stânga (mai departe decât întâia şi mai aproape decât a doua) se vede Sf. Ion cel Nou.

Mergând, cu calea ferată din Iaşi, la Iţcani, se vede: întâi Cetatea; apoi Mirăuţii şi Iţcanii, cu bisericile de aceleaşi numiri, şi, ridicându-se, deasupra acestora, se vede, în depărtare, acoperământul înalt şi ascuţit de la turnul Sf. Ion cel Nou; iar ca mai aproape se văd o parte din turnul Sf. Dimitrie şi creştetele altor biserici; şi numai cu totulu aproape de gară se vede Zamca, cu cele trei biserici ale sale.

Suceava decăderilor romantice de odinioară

Podul Acoperit

Aspectul lui de vechime ş originalitatea sa surprind pe călător de la cea dintâi privire, şi pe oricine vei întreba de când este, îţi va răspunde: „Picioarele lui sunt de la Ştefan; acoperământul mai de curându”.

Podul, ale cărui picioare în patru muchi sunt aşezate în distanţe egale unul de altul, paote să aibă o lungime de la 3-3 şi jumătate decametri, şi o lărgime suficientă ca, întâlnindu-se în el două trăsuri, să poată trece una lângă alta.

Deasupra picioarelor de piatră stau talpe manine, legate pe dedesubt cu picioarele podului, prin unu sistem de stinghii, a căror mulţime şi grosime nu lasă nimica de dorit, în privinţa solidităţii. Pe aceste talpe sunt aşezate orizontal podelele, iar în sus, cam oblic în partea interioară, căpriori deşi, legaţi între ei prin un alt sistem bogat de stinghii; pe laturile oblice ale acestor căpriori sunt bătute şindrilele care fac cei doi pereţi laterali ai podului; iar pe legăturile superioare ale căpriorilor este aşezată lemnăria cuvenită pentru a face învelişul său superior, tot de şindrilă, de formă rotund, şi ale cărui margini alunecă în formă de streaşină suprapusă părţilor superioare ale pereţilor oblici. Intrarea şi ieşirea din pod se fac prin două arcade înalte şi largi.

Tradiţiunea, care atribuie construcţiunea pri­mitivă a acestui pod lui Ştefan cel Mare, se pare cu totul nefundată. Părintele Grigorovici (parohul din Bosanci, tatăl procurorului-şef Vienei, care se va retrage, ulterior, la Cernăuţi şi, apoi, la Suceava, ca să-şi ajute tatăl la bătrâneţe – n. n.) m-a asigurat că, consultându-se, în aceasta, cu mai mulţi arhitecţi de merit, austrieci – se înţelege, unul din aceştia a fixat anul 1792 ca anul construcţiunii sale, şi, din contra, un inginer neamţ, care tot atuncea a construit două asemenea poduri, unul la Gratz, în Stiria, şi altul la Pschemisł, în Galiţia, poduri care astăzi nu mai subzistă, fiind dărâmate în adins, spre a da loc altora cu mult mai elegante.

Părintele Grigorovici mai are şi alt temei spre a crede că construcţiunea acestui pod nu trebuie atribuită epocei ştefaniene: Sfinţia Sa crede, după tradiţiune, că trecerea peste râul Suceava, pe timpul lui Ştefan şi chiar şi mult după aceea, nu se făcea pe unde este astăzi podulu acoperit, ci ceva mai în jos; şi apoi drumul către oraş mergea tocmai prin suburbia Iţcani, pe dinaintea bisericii cu aceeaşi numire, care există şi astăzi, şi de acolo mergea, tot pe coastă, prin suburbia Mirăuţi, de ieşea drept pe dinaintea pridvorului bisericii Mirăuţi, unde, suind iute la deal, dădea în calea domnească oraşului.

(Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871)