SATUL ZICĂLAŞULUI PETRU OLOIERU | Dragusanul.ro

„Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”

Poetul Alexandru-Horaţiu Frişcu – foto: pinterest.com

 

Singurul creator de literatură născut în Cotiujeni[1], poetul, exegetul şi „inspiratul scriitor satiric şi umorist” Alexandru-Horaţiu Frişcu (n. 13 august 1949), membru al Uniunii Jurnaliştilor, din 1996, şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 2003, autor al unei savuroase, rafinate şi înţeleaptă opere, care îl consacră drept un Alexei Mateevici modern şi incisiv, dar la fel de plenar dăruit adevăratei noastre identităţi, scrie o „literatură istorică şi filologică la tema românităţii poporului şi a limbii noastre”[2], prin care scoate în evidenţă şi o erudiţiei demnă de respect, şi un talent nativ al proprietăţii cuvintelor, recunoscut ca atare şi prin decernarea unor prestigioase premii, inclusiv cel al săptămânalului „Literatura şi Arta” (1995). În scrierile rare şi lapidare despre Cotiujeni, Alexandru-Horaţiu Frişcu, el însuşi splendid mărturisitor al unor întâmplări culturale petrecute pe baştină, este vizibil marginalizat, poate şi pentru faptul că el înseamnă o strălucitoare pecete cotiujeneană în spiritualitatea noastră naţională.

 

O inspirată bibliografie Alexandru-Horaţiu Frişcu, editată şi tipărită de Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, în anul 2014, narată printr-o interesantă cronologie a cronicilor de carte de care au avut parte operele creatorului din Cotiujeni (prin mamă, are rădăcini atestate de trei veacuri în satul de pe malurile râuşorului Vilia, descinzând din Grigore Ciobănaş, născut în 1715, tatăl lui Andrei, născut în 1745), portretizează o personalitate culturală inconfundabilă, care a împodobit rafturile memoriei şi cu lucrări exemplare, dar şi cu o bucurie a vieţii spumoasă, pe care obişnuim să o numim umor. În prefaţa semnată de Elena Caldare, se precizează că lucrarea „se dedică poetului satiric, publicistului, bibliotecarului – colegului nostru, Alexandru-Horaţiu Frişcu, la aniversarea de 65 de ani şi reflectă activitatea sa de poet satiric, publicist, precum şi materiale despre activitatea sa literară”, iar „criteriul de organizare a lucrării este strict cronologic”.

 

Studiul introductiv „Alexandru-Horaţiu Frişcu, omul de ziua a şasea”, semnat de Dr. Lidia Kulikovski, pornind de la parabola genezei, în care fiecare zi îşi avea importanţa ei, sugerează că „acest proces de dezvoltare în succesiune este acelaşi pentru tot ce ţine de viaţă şi, mai ales, de domeniul intelectual, la care se raportează şi Alexandru-Horaţiu Frişcu”, care, prin momentul său aniversar, „face vizibile lucrurile care s-au întâmplat în viaţa lui, lucrurile care adaugă dovezi că le-a făcut pe toate pe rând”, iar „prin capacităţile sale literare ne face să percepem realist viaţa literară, culturală, profesională”.

 

Un alt text introductiv, semnat de Valeriu Raţă, „Harnic asanator al societăţii noastre”, inventariază opera lui Frişcu, cărţile scriitorului din Cotiujeni fiind, în cronologia genezei lor: Descântecul Gorgonei (versuri satirice; 1999); Demitizarea nimicului: o scurtă istorie a repaosului bolşevic (versuri satirice, 2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova); Laboratorul lui Paracelsus (parodii şi epigrame, 2006); Greaua ieşire din simulacru (publicistică, 2007); Amuzament cu abonament (coautor, 2007); File negre de istorie roşie: scurtă antologie de obrăznicie, demagogie şi de prostie (publicistică, 2009); Ştiaţi că? Caleidoscop enciclopedic (coautor, 2009, Premiul Salonului Internaţional de Carte, la categoria Divertisment, Chişinău); Mic dicţionar de mari prostii: „moldovenesc”-român (Chişinău, 2012); „…Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân…”: două secole de ocupaţie rusească a Basarabiei, 1812-2012 (Chişinău 2012, Premiul Salonului Internaţional de Carte Comoara, Chişinău), Plăcerea umilinţei (2013, Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru publicistică, Chişinău); Ignoranţa ca virtute (parodii şi epigrame, 2014).

 

Despre opera poetului şi publicistului satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu a scris, cu elogii cuvenite, şi Ion Diviza (Măştile nimicului omniprezent), care sublinia că, „În noua sa carte, intitulată inspirat Demitizarea nimicului, poetul satiric Alexandru-Horaţiu Frişcu aruncă sfidător mănuşa acestui omniprezent „nimic” politic, care este bolşevismul cu toate derivatele şi nuanţele sale cameleonice. Maniera în care o face este inedită, sortită, din capul locului, la… succes. Autorul recurge inspirat la puterea de sugestie artistică a fotografiei şi desenului. Caricaturile, colajele fotografice insolite sunt deosebit de edificatoare. Însă mesajul este orientat în direcţia dorită de autorul cărţii prin versurile cu tentă epigramatică, plasate la subsol”. Iar aceste dimensiuni caracterizează viziunea unui creator erudit şi hăruit, care merită cunoaştere şi firească asumare şi în locul naşterii sale.

 

Viaţa unui scriitor remarcabil, precum Alexandru-Horaţiu Frişcu abundă în mărturii şi despre baştină, mărturii care cu greu ar putea fi aflate altundeva. De pildă, între anii 1958-1968, poetul i-a avut drept dascăli, la şcoala medie din Cotiujeni, pe „primul învăţător – Alexandru Lungu; limba şi literatura română i-au predat-o Clara Carcea şi Anatolie Tăutu; chimia – Teodora Suru­giu; matematica – Pavel Surachi şi Gheorghe Burlacu. Mama dorea ca fiul ei să devină medic, iar tata – inginer. Dar nu a îmbrăţişat nici una dintre acele profesii, deoa­rece pentru medic era „jelos”, iar pentru inginer – slab la matematică”.

 

O întâmplare singular relatată din viaţa culturală a Cotiujenilor, cea din 1965, când Alexandru-Horaţiu Frişcu, pe atunci şcolar, „participă la prima întâlnire cu scriitori în carne şi oase – Fiodor Ponomari, Ion Bolduma şi Petru Cărare, la şcoala din Cotiujeni. Fiodor Ponomari a citit poezii despre război, despre „eliberarea” noastră de sub jugul românesc, despre realizările socialismului…  Ion Bolduma s-a axat pe problemele satului şi pe viaţa de zi cu zi a ţăranului. Mai aproape de poezia adevărată a fost Petru Cărare. Prin verva ironică, verbul inspirat şi expresia simplă, a cucerit ascultătorii. Nu în zadar a vorbit ultimul, pentru a mai atenua puţin impactul somnoros şi lânced al poeziilor vorbitorilor anteriori…

 

Petru Cărare s-a remarcat şi în ca­drul recepţiei de la sfârşitul întâlnirii. Martorii povestesc că, după vreo câteva păhărele, i s-au aprins călcâiele după o învăţătoare tinerică şi frumuşică şi, brusc, a lăsat umorul şi a trecut la lucruri mai serioase, strângând-o în braţe ori de câte ori o prindea, chiar sub privirile în­cruntate ale soţului acesteia, care nu ştim cât simţ al umorului avea. În schimb, ştim, cu siguranţă, că avea un pumn greu ca piatra de moară… Până la urmă, conduce­rea şcolii a aplanat conflictul, care putea degenera într-un scandal din care, evident, pentru Cărare ieşea nu tocmai bine, ca să zic numai atât… Poate nu se reţinea în memorie acest incident, dacă învăţătoarea cu pricina nu era o rudă… a lui Alexandru-Horaţiu Frişcu”.

 

Sacrul statut de poet a fost primit de tânărul autor din Cotiujeni în octombrie 1971, din partea inegalabilului Grigore Vieru (acum înţeleg de ce drumul meu spre Cotiujeni, primul în Basarabia, a început, aşa cum îi promisesem lui Grigore Vieru, de la Pererita), în cadrul unei întâmplări pe care a relatat-o, încă sub impresia emoţiilor, însuşi Alexandru-Horaţiu Frişcu:

 

„Era luna octombrie (1971), pri­mul an de studii la Universitate. În ospeţie la studenţii de la Filologie au venit scriitorii Vasile Vasilache, Grigore Vieru şi Ion Vatamanu, toţi, Dumnezeu să-i ierte, ple­caţi în lumea umbrelor. Ascultând luările de cuvânt şi recitalurile de poezie ale oaspeţilor, brusc mi-a venit ideea de a scrie ceva hazliu în adresa lor. Dar în adresa cui? Aşa cum la primii doi n-am prea găsit ceva care ar putea fi un subiect umoristic, m-am oprit la Ion Vata­manu, ştiind că dumnealui era şi un reputat chimist. În scurt timp, pe un bileţel, am improvizat un catren:

 

Cunoaşteţi, cred, multe formule –

Dacă-i trag pe înţeles,

Dar să ştiţi că-n astă seară

H2O ne-aţi spus-o des.

 

Am trimis bileţelul în „prezidiu”, urmărind curios traseul şi efectul lui. Ajuns la destinatar, acesta l-a citit, a zâm­bit uşor şi l-a pus în buzunarul de la piept. La sfârşitul întâlnirii, la capitolul „întrebări şi răspunsuri”, Ion Vatama­nu scoate bileţelul şi îl citeşte tare, expresiv şi cu dicţia care-l caracteriza. Toate bune, aplauze, numai că, după aceea, Grigore Vieru, adresându-se celor din sală cu „rog să se ridice în picioare autorul acestor versuri!”, mi-a re­dus simţitor gradul de exaltare sufletească. Deprins cu umilinţa şi stricteţea bolşevică de a „nu prea deschide gura în faţa celor mari”, mai cu seamă, Doamne fereşte, să-i critici, mi-am zis: „gata, am păţit-o, cu câtă greutate am intrat la Universitate (după două tentative nereuşite) şi o pot termina doar într-o lună”. După puţină ezitare, m-am ridicat şi… s-a întâmplat ceea la ce mai puţin mă aşteptam. În loc să fiu criticat, am fost lăudat şi încurajat de Grigore Vieru: „Iată, aşa se scriu versurile. Inspirat. Felicitări!”. M-am bucurat nevoie mare. Numai că şi bucuria îi poate dăuna omului. După acest succes „literar”, m-am lăsat de scris. Am revenit foarte târziu”[3].

 

Poezia lirică, desprinsă din pana poetului din Cotiujeni, înainte de a se fi „lăsat de scris”, după întâlnirea fericită cu Grigore Vieru, cuprinde poemele: Ceasul (Viaţa nouă, 1969, 15 noiembrie, p. 4), Dorinţa (Viaţa nouă, 1969, 20 decembrie, p. 4), Iarna aşteptând (Viaţa nouă, 29 noiembrie, p. 4), Adâncul visului (Viaţa nouă, 1970, ie iulie, p. 4), Drum şerpuit (Viaţa nouă, 1970, 23 mai, p. 3), Noaptea (Viaţa nouă, 1970, 18 aprilie, p. 3), Somnul şomerului (Viaţa nouă, 1970, p. 4).

 

Fiecare aşezare omenească din lume are două categorii distincte de reprezentativitate:  cea interioară, plină de patimă, dar care nu oglindeşte aşezarea respectivă în ochii lumii mari; cea a făptuirilor culturale reale, care dau renume şi localităţii în care au văzut lumina zilei creatorii. Din această categorie a fericiţilor fac parte, dintre cotiujeneni, muzicienii Dan Iulian Druţac, Dorin Druţac, Ion Oloieru, Petru Oloieru şi scriitorul Alexandru-Horaţiu Frişcu. Am înţeles că ar exista la Chişinău şi un pictor, cu rădăcini în Cotiujeni, în căutarea cărui va trebui să purced, pentru că ei, creatorii, au propriul lor postament în spiritualitatea românească, postament pe care încrustează nostalgia şi pecetea Cotiujenilor, fără să le pese că dragostei lor pentru baştină nu i se răspunde cu aceeaşi dragoste.

 

 

[1] Mama: Lidia, născută Ciobănaş (1922-1985; tata: Vasile Frişcu (1912-1974); familia a mai avut patru fete: Daria (n. 1942), Irina (1946-1953), Nina (1953) şi Emilia (1955) – cf. Bibliografie, p. 18

[2] Ciocanu, Ion, Un necesar florilegiu de argumente, în Limba Română, Anul XXII, Nr. 9-10, Chişinău 2012

[3] Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, Alexandru-Horaţiu Frişcu / Bibliografie, Chişinău 2014, p. 20


Coloana celestă a cântecului nostru secular

 

„Religioşi, dar nu bigoţi”, cum îi caracteriza Zamfir C. Arbure, pe la 1898, locuitorii din Cotiujeni petreceau rar, dar aşezat şi temeinic, mai ales la nunţi, care odinioară durau de vineri până miercuri seara, reducându-se, în ultimul veac la patru zile, şi cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pe care le numeau „de-a hăi-ul” sau „cu hăiul”. Marca sărbătorilor, pentru o populaţie obişnuită cu munca şi cu negoţul, prin care valorifica produsele muncii de peste ani, era portul de sărbătoare, luminos şi impresionant, „strălucind de albeaţă şi podoabele straielor naţionale” şi, tocmai de aceea, descris de mulţi martori ai vremii, mai mult sau mai puţin întâmplători. Pe lângă curtea boierească existau lăutari iscusiţi, ai căror descendenţi încă mai păstrează cântarea „ca de demult, cum am apucat noi“, dar la nunţi erau tocmite tarafurile lui Gheorghi Lomiş din Blţi, al lui Dinicu din cutul Ciolacu, de lângă Ungheni, al lui Angheluţă şi Barbu Lăutaru din Iaşi, al lui Năstase din Botoşani sau al lui Sava Pădureanu, precum şi alte vestite bande, care băteau malurile Prutului, şi de o parte, şi de cealaltă, pentru a semăna bucurie şi dragoste de viaţă.

 

Din Cotiujeni încă nu se individualizaseră lăutari, care să ducă faima melosului lor, în cele patru zări, dar sămânţa exista şi avea să rodească viguros în anii noştri, când singurul bursier român al Reginei Angliei pentru muzică şi beneficiar, deocamdată pe durata studiilor londoneze, al unei viori „Stradivarius” a ajuns să fie tânărul Dan Iulian Druţac, nepotul gospodarilor Dumitru şi Olga Druţac din Cotiujeni. Admirabilă este şi statura artistică a lui Dorin Druţac, tatăl bursierului şi fiul Cotiujenilor, iscusit violonist în orhestra „Lăutarii” a lui Nicolae Botgros. Odată şi odată, Dorin şi Dan Iulian Druţac vor mărturisi, poate, câte dintre melodiile lor vin de pe malurile râuşorului Vilia, pentru a se revărsa în marea cea mare a melosului universal, deşi se ştie că mai toate cântecele doar poposesc, pentru odihnă, ba ici, ba acolo, în neastâmpărul cosmic şi, oarecum, omenesc al dezlănţuirii de aripi. Prin vremile în care cântecul însemna cea mai importantă efigie a spiritului moldovenesc, armoniile muzicale primiseră cuvintele boierului Costache Conachi, Arde-mă, frige-mă sau Te iubesc peste măsură, Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine reproducând, după cum erau ţinute minte, versurile deschizătorului de drum Conachi, iar mai apoi şi al peceţii Alecsandri.

 

Cântecele vechi şi mai toate cântecele pierdute ale neamului, inclusiv cele care, în secolul al XIX-lea, defineau românismul basarabean, au fost descifrate, armonizate şi retrezite la viaţă de un alt muzician cu baştina în Cotiujeni, profesorul Petru Oloieru, de la Centru Cultural „Bucovina”,  fratele profesorului Ioan Oloieru, de la „Rapsozii Botoşanilor”, feciorii inginerului Vasile al lui Ion Oloieru din Cotiujeni, şi al profesoarei în Cotiujeni Maria Oloieru, născută Cebanu, undeva, în Transnistria.

 

Petru Oloieru, instrumentist de marcă (ţambal) al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” şi profesor al Şcolii de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, a conceput şi format trupa „Zicălaşii”, menită săvârşirii unei ample arheologii spirituale, soldată cu scoaterea în lumina zilei a unor cântece din vremea lui Ştefan cel Mare şi a voievozilor de după el, interpretate exact aşa cum au fost notate, iniţial în „tabularia”, ulterior în notaţiile drepte consacrate, de către diverşi cărturari ai Europei şi de publicaţii culturale vechi, precum Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris, Codex Cajoni, Allgemeine musikalische Zeitung  etc. Taraful lăutăresc al starostelui Petru Oloieru, cu Răzvan Mitoceanu la braci, cu violoniştii Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă primaşi, cu Ionuţ Chitic – contrabas, şi cu Mihai Hrincescu şi Constantin Irimia (voce, deci „zicale”, şi cobză), Viorel Kirilov, de la „Rapsozii Botoşanilor”, braci, a fonotecat audio şi/sau video peste o mie dintre cântecele pierdute ale neamului, iar prin cele două volume cu „Cântecele pierdute ale Basarabiei” a săvârşit şi o reparaţie istorică, în sensul probării că vechiul melos basarabean înseamnă o temelie a întreg melosului românesc, şi nicidecum o adaptare a „folclorului” oltenesc şi… bucureştean.

 

Despre „fiinţa naţională a moldovanului de la Hotin” s-a scris puţin şi în pripă, culegerile de texte populare şi de melodii fiind făcute, prin fonografiere, doar de Gustav Weigand, iar transcrierile liniare ulterioare, după fonograf, încercate de un muzician vienez, şi cu măsuri şi tacte neromâneşti, sunt imposibil de descifrat, chestie de care s-au convins „zicălaşii” Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, de data asta la vioară. Exista posibilitatea confruntării cu notaţiile muzicale ale lui Alexandru Voievidca pentru cântecele Frunză verde de mătasă, Frunză verde solz de peşte, Foaie verde de cicoară, Frunză verde pui de nuc şi aşa mai departe, dar procedeul nu ar fi condus la variante suficient de individualizate. Textele cu poezie populară basarabeană, incluse de Vasile Alecsandri în celebra-i carte pariziană, din 1854, iarăşi nu puteau lămuri mare lucru, pentru că se bucurau de circulaţie intensă pe ambele maluri ale Prutului, aşa că „Zicălaşii” lui Petru Oloieru s-au văzut obligaţi să identifice repertoriile marilor neamuri lăutăreşti din Basarabia, moştenite din tată în fiu şi ritmicizate de urmaşi în raport cu cerinţele vremilor în schimbare, ocazie cu care au constatat că melosul românesc, începând cu Lado, Lado nu mai plânge, „eres dacic dispărut”, după cum scria Dimitrie Cantemir despre acest cântec de „nuntă cosmică”, în care mireasa Lado însemna planeta Venus (Dimitrie Cantemir nu aflase de diferenţierea de calităţi dumnezeieşti între Lună şi Venus), nu doar că nu dispăruse, ci exista în Basarabia, fiind cules, în 1943, de Constantin Brăiloiu. Şi pentru noi a fost o surpriză să aflăm că străvechile cântece ceremoniale ale neamului au supravieţuit intacte nu în munţi, cum era de aşteptat şi de presupus, ci în ţinutul mereu vânturat de copitele cailor al Basarabiei.

 

Nu a fost greu pentru „Zicălaşi” să alcătuiască o colecţie cu 120 de cântece din Basarabia secolului al XIX-lea şi să cânte, în cinstea Basarabiei, fără trimiteri la politică, ci doar la inimă şi minte, armoniile pierdute, pe care le vom aduce acasă, în Cotiujenii Hotinului, odată cu această carte şi cu o expoziţie de imagini basarabene, de hramul bisericii şi al satului. În fond, fiecare om are nevoie de o împărtăşanie, iar noi, „Zicălaşii”, o facem mereu doar după cum ne îndeamnă inima.

 

Cu trimitere spre obiceiurile satelor româneşti de pe malul stâng al Prutului am găsit sugestii interesante, pe care, după obiceiul meu, vi le voi expune în integralitatea lor, pentru că notele grăbite, pe care vi le aduc în faţă, confirmă ceea ce „Zicălaşii” lui Petru Oloieru fac de vreo cinci ani de zile:

 

„Când te uiţi la o adunare de gospodari, în zile de sărbătoare, şi-i vezi pe toţi în sumane lungi, de un negru curat, ori albe ca omătul, cu cizme bune, căciulă lungă, plete retezate, parcă vezi tot boieri şi răzeşi la un sfat domnesc din vechime. Dar limba moldovenilor noştri hotineni? E împestriţată, în unele sate cu adăugiri ruseşti, dar în general are expresii aşa de curat moldoveneşti, unele aşa de rare şi de frumoase, aşa de vechi şi de plăcute, că îmi închipui că au rămas numai datorită unor întâmplări istorice, care au făcut să se păstreze și portul, şi alte elemente rare din trecutul bogat în amintiri al moldovenilor hotineni. Un „pluguşor” sau „cu hăiul”, publicat de subsemnatul şi în „Şcoala Basarabiei”, are elemente folcloristice de o importanţă deosebită. La fel, cântecele, descântecele şi celelalte forme ale literaturii populare.

 

Dar obiceiurile!… Nunta, începută de vineri seara şi terminată miercuri seara, a fost un şir bogat de obiceiuri din cele mai vechi şi mai frumoase, trăite şi săvârşite cu sfinţenie. Începând cu portul sutelor de nuntaşi, strălucind de albeaţă şi podoabele straielor naţionale, şi terminând cu cele mai mici amănunte, în care bătrânii şi bătrânele aveau grijă să se facă totul „ca de demult, cum am apucat noi“, a fost un prilej de petrecere sufletească rară aşa cum se cuvine la nişte gospodari fruntaşi; acesta putea fi cel mai fericit prilej de studiu pentru etnograful ori folcloristul cercetător, şi iubitor de momente scumpe şi alese… Fiinţa naţională a moldovanului de la Hotin e mai întreagă şi mai caracteristică decât a celorlalţi basarabeni”[1].

 

„Începuturile muzicii în Basarabia trebuiesc căutate în bogatul folclor al acestei provincii, în cântecele voiniceşti şi haiduceşti, ce le executa încă, la Chişinău, ultimul poet al codrului, Tobultoc[2], pierit în condiţiuni jalnice, la 1833.

 

Acum o sută şi ceva de ani, la Chişinău era renumită orchestra ţigănească a boierului Iordache Varfolomeu, care executa cu foc cântecele moldoveneşti: Arde-mă, frige-mă şi Te iubesc peste măsură[3]. Melodiile sălbatice impresionau mult pe vizitatorii străini.

 

Venind la Chişinău, în aprilie 1818, împăratul Ale­xandru I a ţinut să vadă dansurile naţionale locale, printre care era şi Mititica. Cu această ocazie, au sosit din Iaşi, ca să-l salute, din partea Domnitorului Moldovei, boierii Plaghino şi Pantazoglu, aducând cu ei pe vestiţii lăutari moldoveni: Barbu Lăutarul şi Năstase din Botoşani[4]. Şi mai târziu, lăutarii moldoveni colindau pe amândouă malurile Prutului, mai cu seamă renumitul Lemiş[5], amintit în roma­nele lui Cruşevan şi Stere.

 

În Basarabia, pe timpul războiului din 1877, era vestit conducătorul unei orchestre întregi, Iancu, care executa cu multă însufleţire: Doina, Copiliţa, Doi ochi şi Să mor cu tine. Despre un alt renumit lăutar, Sava Pădureanu[6], ne povestea „Moş Pavalache” Kuzminski. Chiar şi orches­trele oficiale cântau vechea horă moldovenească. Aşa s-a întâmplat în decembrie 1862, când, la plecarea sa, neuitatul guvernator generalul Fanthon de Verrayon, căsătorit cu Cleopatra Filipescu, a ţinut să-şi manifeste dragostea românească, jucând cu boierii basarabeni o horă străbună. De altfel, dirijorul orchestrei Diviziei a XIV-a din Chişinău, Bankevici, era apreciat pentru excelentul său potpuriu moldovenesc: Suvenire din Basarabia[7].

 

Istoriografia, inclusiv cea muzicală, ignoră, în mod premeditat, că, vreme de peste un veac, până la Tratatul de la Paris din 1856, şi celelalte provincii româneşti, Moldova din dreapta Prutului şi Ţara Românească, s-au aflat mai mult sub ocupaţie rusească, decât turcească, dar niciodată, în acest îndelungat răstimp, sub stăpânire cu adevărat românească. Boierii care au fost obligaţi să opteze sau pentru moşiile lor din Basarabia, sau pentru cele din Moldova, au făcut schimb de moşii cu rubedeniile, menţinând o legătură temeinică cu baştina, pe care o regăseau mai ales cu ocazia hramurile, dar şi cu prilejul sosirii unor înalţi demnitari ruşi, inclusiv, a Ţarului Alexandru[8]. Iar astfel de întâlniri nu se puteau face fără lăutari, care evoluau uneori în tarafuri reunite, precum cu ocazia vizitei Ţarului, când Gheorghe Lomiş[9] din Bălţi, Ion Angheluţă din Suceava, Barbu Lăutarul din Iaşi şi Năstase Angheluţă „Ochi-Albi” din Botoşani au alcătuit un uriaş taraf, „horele” alese fiind preferate, de către toţi, dintre cele mai mişcate, aproape sârbe, prin ritm – după mărturia lui Otto Wagner. Şi au mai existat prilejuri, precum cel din 1809, când haiducul Ştefan Bujor convocase la Iaşi pe toţi lăutarii Moldovei, care să-i compună cântecul, sau cu ocazia nunţilor copiilor boierilor celor mari, la nunţi fiind chemate măcar câte două bande, ca să crească volumul sunetelor. De fiecare dată, lăutarii îşi reaminteau cântece vechi, pe care le adaptau la vremuri şi le răspândeau în lungul şi în latul întregii Moldove, cântecul, ca şi limba, fiind o individualizare distinctă a sufletului neamului nostru. „Nu se poate face o idee corectă a stării de muzică în Moldova, fără a fi făcut, în prealabil, o privire asupra face o privire asupra culturii din această ţară. Moldovenii sunt, în general, ospitalieri, altruişti şi plini de viaţă, şi, deşi sub presiunea stăpânirii turceşti, relaţiile lor civile sunt foarte restrânse”, iar melodiile lor „de mici dimensiuni, interpretate curajos, sunt aproape întotdeauna într-o cheie minoră, limitate la cântece şi dansuri, cu excepţia unor cântece de nuntă sau ale datinilor de sărbători, când timbrul acestor instrumente impune o stare de spirit liniştită şi serioasă”[10].

 

Nimeni nu a mai încercat să afle şi să retrezească la viaţă respiraţia veacurilor, adică sfânta chemare a străbunilor, care au atâtea să ne împărtăşească. A făcut-o doar un tânăr din Cotiujenii Hotinului, părintele preafericit al unei adevărate prinţese, numită, după cele două bunice, Annamaria, şi care înseamnă pentru Petru Oloieru mai mult şi decât muzica. În această vară, a anului 2019, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic au mai adus, din veacurile vechi, alte vreo 300 de cântece, sufocate de ignoranţa generaţiilor şi de colbul gros al uitătoarei istorii. Şi, astfel, coloana celestă a cântecului nostru secular trece sau poate că este doar un arbore cosmic din valea luminoasă a râuleţului Vilia, care împrospătează zilnic cerul Cotiujenilor.

 

 

[1] Istrati, Calinic, Hotinul adevărat, în România Nouă, Anul III, No. 71 (294), joi 26 august 1926, p. 2

[2] La 1833, a pierit în aceleaşi condiţii ca şi Ursul, în piaţa oborului din Chişinău, cel mai important haiduc-poet, Tobultoc, care alcătuia şi cânta versurile sale stând chiar în lanţuri – I. Kohl, Reisen in Sudrussland, Lipsca 1841, pp. 39, 40; T. Poboda, Haiducul basarabean Tobultoc, Chişinău 1909 – apud Bezviconi, Gheorghe; Callimachi, Scarlat, Puşkin în exil , Vol. I, Bucureşti 1947, p. 118

[3] Piese din repertoriul lui Barbu Lăutarul n. n.

[4] Fiul lui Ion Angheluţă din Suceava, care, în 1818, cânta în taraful lui Barbu Lăutarul – n. n.

[5] Gheorghe Lemiş din Bălţi (confuzia lui Posluşnicu, care îl localiza în Iaşi, se explică prin necunoaşterea numelui vechi al târgului Bălţi, anume… Eşi), muzician evreu, cu studii muzicale la Krakowia, care a cântat, toată viaţa sa, numai muzică românească, pe care o considera sacră, datorită rădăcinilor ei în horirile primordiale; refuzând să cânte şi muzică rusească, guvernatorul rus l-a aruncat în Prut, în 1852, dar bătrânul lăutar a supravieţuit şi a ajuns, cu o căruţă, la Alecsandri, care îl preţuia nespus de mult – n. n.

[6] A uimit Parisul, în 1898, cântând la nai, în taraful lui Ioan Dinicu, în care cânta şi tânărul violonist, pe atunci, Cristache Ciolacu – toţi din cătunul Ciolacu, de lângă Ungheni – n. n.

[7] Bezviconi, Gheorghe, Profiluri de ieri şi de azi, Editura Librăriei Universitare „I. Cărăbaş” 1943, pp. 144, 145

[8] Unii autori datează evenimentul în 1814, alţii în 1818.

[9] În unele scrieri, Lemiş, dar numele nepoatei lui, Emilia Lomiş de Reus, poetesă cu o carte publicată în 1920, mă face să optez pentru această variantă de nume.

[10] Wagner, Otto, Zustand der Musik in der Moldau (Muzica din ţara Moldovei), în Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30, din 25 iulie 1821, pp. 523 şi 524.


Cronica străbunilor din catagrafia Cotiujenilor

 

Corect interpretate şi drept ceea ce sunt, adică drept condici bisericeşte mai bine sau mai rău realizate, şi nicidecum ca recensăminte, în care morţii mai vechi sau mai noi, precum şi minorii nu figurează, precum în catagrafii, înscrisurile bisericeşti ale Cotiujenilor sunt părţi de adevăr, incomplete şi zdrenţuite – ce-i drept, dar părţi de adevăr, care ni se dezvăluie ca atare. Iar când cosmetizările adevărului se fac sub autoritatea ştiinţifică a unor personalităţi universitare, de talia domnului Vasile Gajos, acestea capătă nu doar răspândire, ci şi notorietate, alţi cărturari preluând, drept teze de necontestat, neadevăruri de genul: În cele 211 gospodării din Cotiujeni trăiau 950 de suflete (476 de bărbaţi şi 474 de femei… Se înregistrează numele de familie Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rudencu, Rusu, Ursu”[1].

 

Printr-o simplă redare cronologie a naşterilor, care se petrec, de regulă, atunci când părinţii au minim 30 de ani, alteori chiar 40, se constată că locuitorii Cotiujenilor, pe care condicile parohiale îi atestă drept cei mai vechi, sunt cele care explică şi justifică prezenţa oamenilor în această comunitate prin meserii: Vasile Ciobotari (născut circa prin anul  1712, fiul său, Vasele, născându-se în 1742), Miftodi Bârsan, caligrafiat de preotul vremii Bersan (circa 1715, fiul său, Todosii, născându-se în 1745), Grigore Ciobănaş (la fel, în 1715, cu fiu, Andrei, născut tot în 1745), Matvei Macar (circa 1719, fiul Luchian născându-se în 1749), Grigore Cocîrla (circa 1720, tatăl lui Nichifor, născut în 1750), Vasile Ticalos (tot 1720, fiul Alexandru născându-se în 1750), Vasile Rudenco (circa 1722, cu fiu, Timofei, născut în 1752), Andrei Rudenco (circa 1724, cu fată, Irina, născută în 1754), Ştefan Jieru sau Vieru (circa 1725, cu fiu, Grigorii, născut în 1755), Ion Munteanu (circa 1725, cu fiu, Pascal, născut în 1855), Petru Oloinic sau Oleinic, drept rădăcină etimologică pentru neamurile Oloieru şi Olinici (circa 1755, fiul Ion născându-se în 1755), Pantelei Ursu (circa 1725, cu fiu, Gheorghii, născut în 1855).

 

Deci, cu două excepţii care ţin de realitate, Rudenco şi Ursu, numele „Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rusu” nu reprezintă întâistătătorii atestaţi ai Cotiujenilor, ci rădăcinile genealogice atestate ale neamurilor: Ciobotari, Bârsan, Ciobănaş, Macar, Cocîrla, Ticalos, Vieru, Oloieru şi, desigur, Rudenco şi Ursu. Mai târziu, apar în condica de naşteri, amestecată cu cea de căsătorii şi de înmormântări, şi alte neamuri, cu vechime de cel puţin 30 de ani înainte de înregistrarea naşterilor, în valea Viliei, cronologia corectă fiind, în acel încrâncenat secol al XVIII-lea, următoarea:

 

 

1760: Rudenco Ivan a lui Vasilii.

1763: Cojocari Procopii a lui Ion, Gascu Nichifor a lui Ilie.

1770: Cojocari Vasile a lui Fiodor, Ciobanu Mihail a lui Fiodor.

1772: Moroşan Constantin a lui Ion.

1774: Onciu (Oncea) Ioan a lui Iordachii.

1775: Barbacari Simion a lui Vasile, Banaru Feodosii a lui Gheorghe, Cureb Nicolai a lui Feodosii, Cuflic Procopu a lui Ion, Druţă Nicolae a lui Toader, Lungu Andrei a lui Nicolae, Lungu Nicolae a lui Anatolie (în 1856: Lungu Nicolae „a lui” Ananie), Mîndru Ivan a lui Nichita, Palamaru Andrei a lui Ivan, Rusu Xenia a lui Gavril, Stoica Ivan a lui Gheorghe, Tocila Ivan a lui Ivan, Ţurcan Ioan a lui Simion.

1777: Cocîrla Anastasia a lui Ion.

1779: Delu Vasilii a lui Axente, Sbregun Piotr a lui Ion, Tigu (Tihu) Lupu a lui Avxentii.

1780: Gaideu Nicolai a lui Pavel, Ganu Alexei a lui Pantelei (în 1856, trecut: Banu Alexei „a lui” Pantelei), Ganu Pintilei a lui Alexei, Ursu Maxim a lui Iacob.

1784: Bandalac Dumitru a lui Chirian (la naştere, iar în catagrafia din 1858: Bandalac Dmitrii „a lui” Chiriac) , Cojocari Vasile a lui Constantin, Tumbu Ioan a lui Alexandru.

1785: Bodnari Nicolai a lui Petrea, Bobu Gheorghii a lui Fiodor, Banaru Mihail a lui Gheorghii, Ciobănaş Nicolai a lui Mihail (în 1856: Ciobanaş Nichita „a lui” Mihail). Ciobanu Vasile a lui Nichifor, Ciobanu Gheorghe a lui Feodor, Druţă Vasilii a lui Calistrat, Jieru (Vieru) Alexii a lui Ştefan, Lungu Sava a lui Nicolae, Moroşan Iordachi a lui Chiriac, Perju Nichita a lui Gavril, Rusu Onofrei a lui Vasile (el e şi Moroşan), Rusu Semion a lui Ion, Rusnac Gheorghii a lui Alexei, Stoica Ştefan a lui Gheorghe, Tur Onofrii a lui Procopii, Ursu Gavril a lui Sandul, Cozac Ostafie „a lui” Ivan.

1789: Bortă Vasilii a lui Ion (în 1856: Borta Vasile „a lui” Ivan), Ciobotari Ivan a lui Grigorii (în 1856: Cebotari  Ivan „a lui” Grigore), Ursu Eftim a lui Iacob.

1790: Apavaloi (Pavaloi) Andronic a lui Pavel, Cazac Evstapie a lui Ion, Criţac Vasile a lui Alexei, Rusu Mihail a lui Samson, Rudencu Feodor a lui Gheorghe, Rudenco Constantin a lui Iacob, Skripnic Toader a lui Andrei, Tocila Fiodor a lui Evstratii, Ursatev Ştefan a lui Fiodor, Vizitiu Ioan a lui Ioan.

1792: Revenco Dimitrii a lui Alexei, Achelina Constantin „a lui“ Pavel.

1793: Capaţina Pavel a lui Alexei, Lutu Moisei a lui Nicolae, Ursu Andrei a lui Iacob.

1794: Birlan Fiodor a lui Ion, Jelesneac Timofei a lui Daniil.

1795: Achimii Ion a lui Fiodor, Bejenari Pantelemon a lui Ion, Basarab Ilia a lui Nicolai, Băbuţa Sava a lui Fomov, Balan Ion a lui Iacob (în 1856: Balan Ivan „a lui” Iacob), Capaţina Ion a lui Alexandru,  Chereliuc Fiodor a lui Alexei, Ciobanu Feodor a lui Nichifor, Framozatii Ivan a lui Simion, Gutium Fiodor a lui Vasile, Gaşcul Parascovia a lui Semion, Lungul (Lungu) Ion a lui Anatii, Mîndru Ion a lui Ion, Rudencu Ştefan a lui Gheorghe, Rusu Vasile a lui Ştefan, Tuchilatu Ivan a lui Alexandru, Vertedi Nicolai a lui Alexei.

1796: Andrieş Andrei a lui Grigore, Oloeru (Oloeri) Arsenii a lui Ion.

1797: Druţă Prodopie a lui Grigore, Grosu Simeon a lui Vasile.

1799: Cocîrla Petru a lui Nichifor (în 1856: Cocîrlă  Piotr „a lui” Nichifor), Cojocari Petru a lui Constantin, Marcu Toader a lui Nichita (în 1856: Marcu Todor „a lui” Nicolae), Negoiţă Florea a lui Miron, Ticalos Vasile a lui Alexandru, Ţurcan Petru a lui Simion.

 

 

Cum celelalte neamuri ale Cotiujenilor, care nu îşi regăsesc rădăcinile în această listă nu se trag din păpădie, ci din oameni răspândiţi pe alte moşii ale descendenţilor Sturzeştilor, nu pricep de ce se falsifică întâietăţi, nu în funcţie de documentele vechi, ci de rangul persoanelor contemporane din administraţia discretă a Cotiujenilor.

 

Explozia demografică a localităţii Cotiujeni, după anul 1700, se datorează şi curţii boiereşti, care era, prin anii 1750, când înalţă şi prima biserică moldovenească din lemn, „başia lui Coste, pârcălab”[2] de Hotin, cu autoritate, de-a lungul veacurilor, ale instituţiei „pârcălabului de Hotin”, provenit, mereu şi mereu, din acelaşi neam boieresc, şi exercitată prin administrarea moşiei şi a conacului de către rudele sale, care îşi dobândeau veniturile, ca şi ţăranii, ca şi răzeşii mai mici, şi pe piaţa Hotinului, dar şi pe cele din Kolomeea, Cernăuţi şi Boian. În jurul „başiei” se întemeiază satul, iar cazurile de „primit/primită la curte” sunt multe în istoria satului, beneficiarii fiind ori meseriaşi, ori membri ai dascălilor stabiliţi în sat pentru a se ocupa de educaţia coconilor: „Tur Anastasia, primită la curte (1761)”, „Lupuşneac Florin, primit la curte (1799)”, „Ticălosu Maria „a lui” Andrei, primită la curte (1800)”, „Ursu Maria, primită la curte (1820)”, „Ganu Dumitru „a lui”Ion, primit la curte (1825)”.

 

„Primite la curte”, deci cu activitate educaţională în favoarea copiilor boierului, nu şi în cea a copiilor de ţărani, sunt şi „educatoarele” şi „educatorii”, care primeau loturi, îşi ridicau case şi se mutau cu întreaga familie în Cotiujeni. Câteva exemple, preluate tot din cele două catagrafii menţionate: „Ticu Vasile „a lui” Axentii, soţ decedat în 1853, Fiodora, soţie (1828), Fiodor, educator (1823), Ivan, fiu decedat în 1853, Cozma, fiu (1855), Maria, fiică (1853)”, „Lupuşneac  Fiodor „a lui” Nicolae, soţ (1805), Maria, soţie (1815), Florin, primit la curte (1799), Anastasia, educatoare (1843)”.

 

În ciuda faptului că în catagrafii nu sunt trecute numele de familie ale mireselor, unele dintre ele se pot identifica, după anul naşterii, prin desluşirea de legături de rudenie de care nimeni nu mai ştie. Şi am să dau, iarăşi, câteva exemple de miri: Balan Ivan „a lui” Vasile, născut în 1827, s-a însurat cu Domnica, fata lui Ciobotari Vasele a lui Vasilii, născută în 1833; Bejenari Nicolai „a lui” Pantilei, născut în 1825, s-a însurat a doua oară cu Ecaterina,  fata lui Cojocari Fiodor a lui Vasile, născută în 1828; Bejenari Alexandru „a lui” Pentelei, născut în 1820, s-a însurat cu Elena, fata lui Perju Nichita a lui Gavril, născută în 1824; Botnari Vasile „a lui” Nicolai, născut în 1825, s-a însurat cu Parascovia, fata lui Bandalac Dumitru a lui Chirian, născută în 1827; Babuţa Nicolai „a lui” Ivan, născut în 1837, s-a căsătorit cu Ana, fata lui Ceacir Toader a lui Gheorghe, născută în 1838, şi aşa mai departe, în a doua catagrafie trecând în notele de subsol numele părinţilor mireselor pe care am izbutit să le identific.

 

Nu m-am aventurat în a sublinia cazurile căsniciilor din interes, nu prea multe, dar existente, ca peste tot, cu „mireasă hâdă şi bătrână”, cum zice folclorul, din convingerile din părinţi moştenite: 1). Fiecare om din veacurile risipite şi din cele care stau să se prăvale merită consideraţie, pentru că are identitate dumnezeiască de om; 2). „Să trăiţi şi să-i pomeniţi!” – cum se zice la câte o dureroasă despărţire; 3). Antecesorii sunt sfânta noastră moştenire, indiferent de cum s-au priceput să trăiască.

 

 

[1] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), p. 150

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I şi II, Chişinău 1975


Cotiujenii şi mirajul sovietismului

 

Mirajul unei lumi mai bune, în care dreptatea socială să se înfăptuiască, în sfârşit, chiar şi prin violente forme de manifestare, mocnea şi în Basarabia, iar atitudinile teribiliste şi ofensatoare au izbucnit odată cu retragerea armatelor române din nordul Bucovinei şi din Basarabia, în iunie 1940, atunci când unii moldoveni, şi ruşi, dar şi mai mulţi români, în mare majoritate învăţători, „au făcut, la adunări publice, apologia comunismului, au adus injurii Statului Român şi funcţionarilor români şi au îndemnat pe locuitori să se înscrie în colhoz”[1], „au manifestat în public sentimente ostile neamului şi ţării”, ba chiar „au săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române” şi „au devastat averea celor refugiaţi, au denunţat pe toţi acei care nu voiau să execute ordinele lor şi au ţinut cuvântări în public, prin care aduceau injurii neamului şi Statului Român”[2]. Aceste atitudini aveau să fie sancţionate, în baza „dispoziţiunilor art. 3 din legea Nr. 793, publicată în Monitorul Oficial Nr. 209, din 4 Septemvrie 1941, care stabilesc că naţionalitatea româna poate fi retrasă oricărui cetăţean român care, în timpul evacuării Basarabiei ori Bucovinei de Nord sau după această dată, a săvârşit în acest teritoriu acte de duşmănie împotriva armatei sau populaţiunii române sau care a vătămat prin fapta lui interese româneşti sau a manifestat în public sentimente ostile neamului”, cu „retragerea naţionalităţii române”, prin pronunţări în lipsa acuzaţilor, care deja luptau în Armata Roşie, pentru un ideal care avea să se dovedească, în cele din urmă, o tragică utopie.

 

Pe fondul cauzelor, probatoriile stipulau, peste tot, cam aceleaşi tipuri de abuzuri, comise, ca şi în anii 1918-1919, de moldoveni colaboraţionişti, de data asta filo-sovietici, în dauna propriilor comunităţi, în duşmănia obştilor din rândurile cărora s-au născut, după cum rezulta din declaraţiile martorilor, care consemnau că, sub regimul sovietic, cutare şi cutărică, fiind numiţi preşedinte şi, respectiv, secretar în comitetul sătesc, „ameninţau cu deportarea pe locuitorii care nu se conformau ordinelor lor şi au obligat pe oameni să semneze declaraţiuni de renunţare la recoltele lor, pe care le-au împărţit după bunul lor plac, persecutând pe preotul comunei şi pe marii proprietari, pe care i-au silit să-şi părăsească căminurile”[3].  Au fost şi cazuri mai grave, care parcă prevesteau soarta românilor basarabeni, în anii care aveau să vină, de pildă ferocitatea unui oarecare Afanase Harcovei,  „a luat eu forţa efectele militare din căruţa condusă de un soldat român şi a distrus portretele Familiei Regale, care se aflau în această, căruţă, iar după această dată, fiind preşedinte al selsovietului, a împărţit averile marilor gospodari şi a contribuit la împuşcarea şi deportarea mai multor români”[4].

 

În comuna Cotiujeni, un astfel de caz de pro-sovietism agresiv l-a avut ca protagonist pe Emilian Pelepeţ, din Săncăuţi, care, „sub regimul sovietic a fost secretar al consiliului comunal, în care calitate făcea propagandă comunistă, îndemnând în acelaşi timp pe locuitori să se înscrie în colhoz, iar pe sătenii care nu executau în totul ordinele autorităţilor sovietice îi trimitea în judecată”[5].

 

De regulă, oriunde în lume, la astfel de schimbări radicale de administraţii politice, abuzurile sunt condiţionate de răzbunări, de un şir de reciprocităţi ale urii care însângerează neguros istoria locurilor, dar şi a statalităţilor. Am mai scris, în paginile acestea monografice, cum că, din ce am putut eu constata, obştenii din Cotiujeni au fost, întotdeauna, datorită bunăstării pe care au ştiut să şi-o asigure singuri, oameni aşezaţi, cuminţi şi cumpătaţi, care şi-au văzut de universul lor comunitar şi în cele mai cumplite vremi. Din nefericire, odată cu împlinirea viselor lui Emilian Pelepeţ din Săncăuţi, şi încă într-o jumătate de Europă, victimele au mărşăluit din suferinţă în suferinţă, memoria reţinând, totuşi numele celor duşi departe, în convoaiele monstruoase ale deportărilor.

 

În 6 iulie 1949, au fost deportate în Kurgan, următoarele familii din Cotiujeni: „Dumitru Balan cu 5 suflete, Vasile Balan cu 7 suflete, Serafim Botnaru cu 6 suflete, Vasile Botnaru cu 2 suflete, Varvara Bujor cu 2 suflete, Pantelei Ciobănaş cu 2 su­flete, Gheorghe Cojocaru cu 5 su­flete, Ion Frişcu, Alexandru Frişcu cu 5 suflete, Elena Lungu cu 2 suflete, Fenea Lungu, Maria Maniţa cu 4 su­flete, Axenia Moroşanu cu 6 suflete, Petru Moroşanu cu 2 suflete, Daria Oloieru, Grigore Ţurcanu cu 5 su­flete, Dionis Ursu cu 5 suflete, Se­rafim Ursu cu 7 suflete, Ilie Gaşcu cu 5 suflete”[6].

 

În aprilie 1951, au fost deportate la Tomsk, familiile: „Petru Bujor cu 2 suflete, Nicolae Ceachir cu 3 suflete, Alexandru Frişcu cu 5 suflete, Macarie Frişcu cu 4 su­flete, Parascovia Gaşcu cu 2 suflete Ştefan Mocanu cu 2 suflete, Dumitru Pavaloi cu 4 suflete, Alexandra Rusnac cu 3 suflete, Serghei Rusnac, Savelie Turea cu 3 suflete, Grigore Ţurcanu cu 5 suflete, Gavril Ursu cu 2 suflete, Ilie Ursu cu 3 suflete, Nicolae Ursu cu 2 suflete, Serafim Ursu cu 7 suflete, Sergiu Ursu cu 5 suflete, Elena Vacarciuc cu 2 suflete”[7].

 

Cumplită pecete de sânge, zămislită de utopia monstruoasă a unei omeniri în derivă.

 

 

[1] Monitorul Oficial, Nr. 116, 21 mai 1942, p. 4196

[2] Ibidem, p. 4197

[3] Ibidem, pp. 4197, 4198

[4] Monitorul Oficial, Nr. 171, 25 iulie 1942, p. 6235

[5] Monitorul Oficial, nr. 92, 21 aprilie 1942, p. 3108

[6] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), p. 153

[7] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), p. 153


Cotiujenii, sub administraţie românească

 

Administraţia românească în Basarabia a început atât de nefericit, datorită uriaşului credit oferit colaboraţioniştilor, încât, în vara anului 1920, o comisie parlamentară, condusă de senatorul de Bihor Eugen Baţaria, s-a deplasat, pe subcomisii, formate din deputaţi şi autorităţi, în fiecare judeţ al Basarabiei, pentru a cerceta fiecare reclamaţie în parte.

 

La Cotiujeni, moşiile mari erau stăpânite, în afară de germanul Nemetz (Nemiţii – cum erau numiţi în documentele vremii, o parte dintre urmaşii lor numindu-se, acum, Neamţu, care deţineau peste 1.000 de hectare), de bisericile din Cotiujeni şi din Cotelna, de Elca Dunaevici, Brana Dumer, Sara Berștein și Esfiri Perper, de Iulian Dzicovschi, de Boris Bernştein şi de urmaşii săi – proprietari şi ai celebrei mori moderne „a lui Bariz”, care exporta produse agro-alimentare chiar şi în America. Moşiile acestea au fost expropriate, prin răscumpărare de către stat, mai ales în anul 1921, prin intermediul instituţiei pentru reforma agrară, numită „Casa Noastră”, la preţuri stabilite de experţi şi definitivate de instanţe, apoi au fost vândute locuitorilor din Cotiugeni, în mod individual, sau prin intermediului asociaţiilor cooperatiste, pe care ei le întemeiaseră, după moda şi după modelele cooperatiste ale vremii, în toată Europa.

 

Până atunci, abuzurile siguranţei, ale jandarmeriei şi chiar ale unor reprezentanţi ai armatei române au fost incalificabile, în întreaga Basarabie, adversarii noilor autorităţi fiind schingiuiţi prin temniţe, inclusiv în cele din Hotin, şi era suficient să treci doar pe o străduţă din apropiere, ca ţipetele acelea disperate să te îngrozească şi să te oripileze. E drept că sătenii din Cotiugeni, fiind oameni aşezaţi şi ponderaţi de bunăstare, nu au avut reclamaţii de făcut, dar prin satele din megieşie s-au produs monstruozităţi din partea „unioniştilor” de circumstanţă, unşi în funcţii de către autorităţile româneşti.

 

Eugen Baţaria, senator de Bihor, în urma adresei No. 1.432 din 25 august 1920, a condus subcomisiile alcătuite în judeţele basarabene, în 27 septembrie, cea din judeţul Hotin având în componenţă pe deputaţii Dr. D. Roman, Duzinschi şi V. Tanin. Precum şi pe senatorul General Aslan, accentul investigării fiind pus pe administraţie (poliţie, siguranţă, jandarmerie), şcoli, împroprietărire, păduri, cooperative, finanţe (vămi, accize, impozite, pe conduita armatei, a bisericii, a naţionalităţilor şi a funcţionarilor puşi în disponibilitate[1].

 

Primele constatări, făcute de senatorii Alexandri şi Arbore, în judeţele Bălţi şi Hotin, vizau faptul că „atât la siguranţă (în beciurile ei), cât şi la închisori (civilă şi militară) se produc orori, că pentru a ne convinge ar fi de ajuns a trece pe una din străzile ce înconjoară aresturile, spre a auzi vaietele celor chinuiţi, că deţinuţii sunt lipsiţi de cele mai elementare îngrijiri igienice şi chiar umanitare”, dar „toate greşelile, abuzurile şi chiar ilegalităţile, săvârşite de către unele elemente ale armatei, ale jandarmeriei – care în multe împrejurări se foloseau de brutalitate ori bătaie – şi ale administraţiei, împotriva cărora au reclamat atât populaţia, cât şi reprezentanţii ei… s-au săvârşit în anii 1918-1919, adică în împrejurări anormale” [2].

 

Analizată pe domenii şi pe judeţe, realitatea basarabeană dezamăgitoare pentru localnici a primilor ani de după unire uluieşte pe cititorul de istorie, dar, în aceste pagini, îşi vor găsi loc doar întâmplările din raport care vizează Cotiujenii şi megieşiile sale.

 

Din raport aflăm că „Ignatie Burlac, din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că, pe vremea când era primar, dl Bălăcescu îi cerea alimente şi căruţe pentru trebuinţele lui personale, apoi mai reclamă că l-a văzut adesea bătând pe oameni şi că făcea multe nereguli.

Dumitru Vieru, din satul Largu, volostea Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că primarul din acea comună ia mită şi comite şi alte abuzuri.

 

Locuitorii plasei Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că subprefectul Bălicescu nu dă curs reclamaţiunilor cetăţenilor şi că îi bate, reclamând verbal, apoi mai comite multe abuzuri. Subcomisia de anchetă, cercetând amănunţit chestiunea acestui subprefect, a constatat că plângerea este întemeiată”[3].

 

„Negustorii din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că judecătorul de acolo lucrează împreună cu avocatul Botez, ambii umblă prin oraş şi dau în judecată pe comercianţi şi cine merge la avocatul Botez nu îi mai judecă procesul”[4].

 

„Burăh Veinstein, din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că a fost înjurat, ameninţat şi bătut de controlorul fiscal Popovici, apoi că acest controlor nu ţinea nici o rânduială la schimbul rublelor.

 

Moscu Spilerman, din comuna Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că a dat mită 1.500 ruble controlorului fiscal Popovici şi prin perceptorul Ghika, ca să libereze unei femei văduve două lăzi cu chibrituri, pe care le confiscase. Lăzile au fost date înapoi, mai reclamă că a ţinut cârciumă, pe care a închis-o din cauza acestui controlor, care îi face şicane, că i-a confiscat zece sticle de coniac şi i-a dat înapoi numai opt, că i-a mai făcut si ghete, reclamantul fiind cizmar de meserie, fără să primească, pentru aceasta, nici un ban.

 

Negustorii din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că controlorul Popovici şi perceptorul Ghika luau milă mită în timpul schimbului”[5].

 

 

Talmeş-balmeşul administrativ a avut efecte dezastruoase şi asupra vieţii economice, efecte analizate obiectiv în capitolul raportului, intitulat „Situaţiunea exploatării agricole a pământurilor, pe anul 1918-1919, în judeţul Hotin”, analiză care relevă un balcanism, şi din partea localnicilor, puternic îndătinat în firea românilor:

 

„a). În acest judeţ sunt 390 moşii expropriabile, care au fost luate în folosinţă de săteni prin comisiile săteşti. Câteva adrese, ce le vom reproduce în rezumat, ne vor arăta care a fost activitatea comisiunilor săteşti.

 

Cu adresa No. 4.684 din 16 Fevruarie 1920, comisiunea judeţeană comunică „Casei Noastre” că membrii comisiilor săteşti nu-şi îndeplinesc datoriile şi fac multe nedreptăţi: cere dezlegare pentru a realege alte comisiuni şi revocarea celor actuale (do­sarul No. 1).

 

Controlorul agronom Iochom Anastasenco, la 23 Iunie 1920, constată, în inspecţia ce a făcut regiunii 25, cum şi de la 27 Iu­lie 1920, în comuna Comorova, că starea bănească a moşiilor pe 1919 nu o ştie, deoarece, conform ordinului dat de prefectura judeţului, înainte de alegerea deputaţilor, s-a ridicat de la con­siliile săteşti, de subprefectură, toate dosarele şi actele ce aveau asupra lor, lucru care s-a executat pentru tot judeţul, ceea ce îm­piedică să se alcătuiască locurile de debit pe anul 1918, cele pe anul 1920 sunt întocmite (dosarul No. 19).

 

S-au văzut şi 27 dosare speciale, cu corespondenţă pentru comune;

 

b). „Banca Ţărănească” are cinci moşii mari: 1). Nezvoia, 50 desetini 754; 2). Costicene, 245 desetine; 3). Fiteşti, 912, 147; 4). Chincouţi, 1.170; 5). Dinoriţi, 102.

Loturi mici n-are.

Ipotecate sunt 427 bucăţi de pământ, cu o întindere de 16.972, 95 desetine, pentru suma de 3.546 464 ruble;

 

c). Moşii mănăstireşti nu sunt;

 

d). Statul nu se cunoaşte, la „Casa Noastră”, câte moşii are;

 

e). Bunurile sunt 28 iazuri, arendate prin licitaţie publică până la 1 Martie 1920. Parte din aceste licitaţiuni nu sunt încă rezol­vate de direcţia „Casei Noastre”. Nu s-au depus încă arenzile a 12 iazuri.

 

Licitaţiunile au fost semnate la 31 Octomvrie, 7, 13, 31 De­cemvrie 1919. Iazurile au produs 25.203 ruble, din care s-au în­casat 17.001 ruble, a mai rămas de încasat 8.251 ruble.

Situaţia exploatării pe anul 1918/1919 dată de secţia exploa­tării:

 

l). Din moşiile particulare au fost arendate 66.732 desetine, 1918. Se cuvine arenda lei 1.773.153,06; ce s-a încasat nu se cunoaşte; pârloagă: 46 desetine, 1.400;

2). Din moşiile „Băncii Ţărăneşti” au fost arendate 1.257 de­setine. Se cuvine ca arendă lei 33.676,21. Ce s-a încasat nu se ştie, pârloagă nu există;

3) Din moşiile mănăstireşti şi ale Statului s-au arendat 5.539 desetine, 1.082, se cuvine arendă lei 150.788,30, ce s-a încasat nu se cunoaşte, pârloagă 91 desetine, 1.729, datele sunt luate după raportul serviciului de exploatare; listele de debit nu sunt.

 

Total s-a dat în arendă 73.529 desetine, 602, cât s-a încasat din arendă nu se cunoaşte.

Cu adresa No. 44 din 20 August 1920, s-a cerut de la comisia judeţeană situaţia exploatării, care nu s-a trimis.

Secţia exploatării are: 2 registre de intrare, 2 registre de ieşire şi o condică de expediţie; toate registrele sunt nenumerotate, neşnuruite şi nesigilate”[6].

 

 

Odată cu aplicare măsurilor de expropriere, cu plată, şi a împroprietăririi cu plata aceluiaşi preţ pentru loturile de pământ, lucrurile intră în normal, iar cazurile de locuitori din Cotiujeni şi Săncăuţi, care au avut probleme cu legea, vizau, în primul rând, fabricarea şi contrabanda cu alcool, care se sancţionau cu 150-200 lei „amendă în folosul comunei Cotiugeni” sau, în cazul neplăţii, cu câte 3-4 zile de închisoare la Hotin, precum şi câteva furtişaguri mărunte, dar şi într-un caz, şi în celălalt, cei căutaţi de jandarmi nu mai puteau fi găsiţi, pentru că locuitorii din Cotiujeni şi Săncăuţi refuzau chiar şi aceste pedepse simbolice, dispărând din sate şi fugind peste Nistru sau chiar în satele României Mari, în care aveau rubedenii numai de ei ştiute şi, tocmai de aceea, nu-i putea afla nimeni. Am selectat, din paginile Monitorului Oficial, şi astfel de cazuri, reproduse amănunţit în Anexa documentelor Cotiujenilor, pentru că şi întâmplările acestea mărunte vehiculează mărturii despre nume de familii, care îşi duceau traiul în comună, când mai bine, când mai rău, când în situaţii cu adevărat tragice, dar cu acelaşi ataşament pentru baştină pe care l-am întâlnit după 1990, când mulţi oameni din Cotiujeni au cerut cetăţenia română, dar fără a renunţa la cetăţenia sacră a baştinei natale.

 

În hronicul numelor cotiujene, am întâlnit, în perioada interbelică, numele localnicilor „Chiruţa Alexandru şi Denic Ivan, din comuna Săncăuţi” (1926), „Andrei Alexandru Bălan, care a vândut lui Leizer Beniumen Lerner averea sa imobilă, situată în comuna Cotiujeni” (1928), „Joachim Vasile Salamandâc şi Nicolae Grigore Cozac” din Cotiujeni, care au cumpărat averea din hotarul Cotiujenilor a lui Petrea Iacob Martiniuc (1928), Gavril Lunga zis Brăhuța, aflat în proces cu Petrea Gheorghie Penteleiciuc (1928), „Vasile Ciobănaş din satul Cotiugeni”, jefuit de cei cărora le oferise ospitalitate (1929), „Dumitru A. Mariotan, plugar, cu ultimul domiciliu cunoscut în satul Cotiugeni” (1933), Toader S. Rusnac, Mocanu Z. Grigorie, Grigorie I. Lungu, Petrea Palamar, Nicolae Andriiciuc, Macarie Rudenco, Ianchel Veisberg, toţi în anul 1933, Anastasia Rusnac şi dispărutul Gheorghe S. Rusnac-Vacarciuc (1943), „Trifon Ciaglei, din satul Brăila, comuna Cotiugeni”, „Artemie Ciaglei, fiul susnumitului petiționar” (1944).

 

În toţi aceşti ani ai administraţiei româneşti, Cotiujenii au avut statutul de comună, ba şi pe cel de judecătorie rurală, pentru scurtă vreme, începând cu 18 decembrie 1918, când, „în temeiul art. IV al decretului No. 3.727.de la 18 Decemvrie 1918, publicat în Monitori Oficial No. 219 de la 21 Decemvrie 1918”, „Tabloul pentru determinarea numărului, întinderii ocoalelor și judecătoriilor de pace din Basarabia”, nominalizând, la pagina 898, punctul VIII al judecătoriilor județului Hotin, „Judecătoria rurală Cotiujeni, cu reședința în comuna Cotiujeni: / 1). Volostea Cotiujeni”. Statul de comună, cu sediul în Cotiujeni, este confirmat, în 1931, prin „Tabloul de regruparea comunelor rurale: 29. Județul Hotin”. Comuna Cotiugeni, cu reședința în Cotiugeni, se compune din satele Brăila, Cotiugeni, Lucaceni și Săncăuți Moară”. În documentele oficiale, ca şi în uricele vechi, Cotiujenii apar, adesea, drept Cotiugenii, dar statul proprietăţii, de-a lungul timpului, individualizează Cotiujenii din ţinutul Hotinului de cele din judeţul Bălţi, numit, până în 1811, „Eşi” sau „Iaşi”, ca şi capitala Moldovei, sau de Cotiujenii din ţinutul Botoşanilor (Săvenii de mai târziu) sau de prin alte părţi.

 

Anii cumpliţi ai istoriei europene, 1939-1944, au muşcat dureros şi din soarta Cotiujenilor, comunitate rurală care a trecut, de-a lungul vremii, de sub o stăpânire la alta, cerându-i-se tributul de sânge. Tocmai de asta îmi permit să opinez că, indiferent sub ce uniformă s-au jertfit, tinerii din Cotiujeni au intrat în sacralitatea sacrificiului suprem pentru brazda natală şi, drept consecinţă, şi eu îi consider pe toţi Eroi de necontestat, acum când le reproduc numele cu conştientă şi sinceră evlavie: Alexei Achelina, Gheorghe Achelina, Dumitru Alexeev, Ion Alexeev, Mihail Alexeev, Ion Balan, Vasile Basarab, Sergiu Bordeniuc, Alexandru Buga, Nicolae Buga, Simion Buga, Gheorghe Bujor, Simion Burlacişin, Dionis Ceacâr, Ion Ceacâr, Alexandru Ciobănaş, Dumitru Ciobănaş, Ilie Ciobănaş, Ion Ciobănaş, Toader Ciobănaş, Vladimir Ciobănaş, Ion Cojocaru, Ion Cojocaru, Nicolae Corpaci, Alexandru Griţac, Teodor Dochiţoi, Vladimir Duleba, Dumitru Frişcu, Ion Ganu, Zahar Ganu, Teodor Gaşcu, Vladimir Gaşcu, Alexandru Gaşcu, Ion Grosu, Serafim Grosu, Alexei Gorobeţ, Ilie Gutium, Hariton Lungu, Gheorghe Lungu, Ilarion Lungu, Ion Lungu, Ion A. Lungu, Pavel Lungu, Sava Lungu, Vasile Lungu, Vasile G. Lungu, Vladimir Lungu, Alexandru Lungu-Rangu, Macar Lupaşcu, Teodor Lupaşcu, Timofei Lupaşcu, Alexei Maniţa, Nicolae Maniţa, Timofei Maniţa, Petru Mârza, Leonte Mocanu, Andrei Moroşanu, Matei Moroşanu, Mihail Moroşanu, Teodor Moroşanu, Vasile Moroşanu, Nicolae Olaru, Grigore Panteleiciuc, Ion Pavaloi, Pantelei Pavaloi, Nicolae Pşeniţa, Iachim Radiţa, Ion Radovici, Ion Rudencu, Mihail Rudencu, Dionis Rusnac, Vladimir Rusnac, Filip Rusu, Vasile Rusu-Maniţa, Vasile Ru­su, Pantelei Scutelnic, Al­exei Tărâţă, Foma Tărâţă, Filip Tărâţă, Gherasim Tărâţă, Ilarion Tărâţă, Ion Tărâţă, Teodor Gh. Tărâţă, Teodor M. Tărâţă, Danil Ursu, Dumitru Ursu, Ilarion Ursu, Ion Ursu, Pavel Ursu, Vladimir Vacarciuc, Mihail Vieru, Petru Vieru, Vasile Vieru, Agapie I. Vornices, Filip Vornices[7].

 

 

[1] Baţaria, Eugen, Raportul Comisiunii Parlamentare asupra anchetei făcură în Basarabia, Bucureşti 1921, pp. 1, 2

[2] Ibidem, pp. 2, 3

[3] Ibidem, p. 62

[4] Ibidem, p. 22

[5] Ibidem, p. 27

[6] Ibidem, p. 62

[7] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), pp. 152, 153


Pagina 1 din 212