„Două iubiri au făcut două cetăţi”

Manuscris al Sfântului Augustin

*

Traducând şi publicând, în franceză şi latină, opera primului filosof al culturii din istoria omenirii, Sfântul Augustin, L. Moreau folosea ca moto un fragment din Cartea XIV, exponenţial nu doar pentru opera lui Augustin, ci şi pentru însăşi concepţia  care fundamentează religiile lumii, „cetatea pământească” (Paradesha), simbolizată de pătrat, şi „cetatea cerească” sau „sfântă”, simbolizată de romb: „Două iubiri au făcut două cetăți; pământească, iubirea de sine, până la disprețul de Dumnezeu; cerească, iubirea de Dumnezeu, chiar şi până la disprețul de sine”[1] („Fecerunt itaque Civitates duas amores duo; terrenam scilicet amor sui usque ad contemptum Dei: coelestem vero amor Dei usque ad contemptum sui”). Dacă vreţi, aceste două cetăţi marchează şi două lumi paralele, pe care Augustin, cu inteligenţa lui rafinată, deşi părtinitoare, încerca să le armonizeze şi chiar să le suprapună: platonicismul şi creştinismul. Cetate este un fel de a spune, pentru că, definind locaţii spirituale, cuvântul se referă la comunităţi, inclusiv la întreaga comunitate pământească, cu extensie cerească în inefabil (existent în fiecare făptură) şi, mai ales, în manevrarea naivităţii temătorilor de timp, scop etern şi justificator al tuturor religiilor lumii. Şi mai există o dublă semnificaţie semantică, despre care v-am mai vorbit: cetatea „pământească” reprezintă religiile istorice, care se bazau pe „cultul unor oameni morţi”, iar cetatea „cerească” face trimitere spre Spiritul Universal, legătura cu Dumnezeu fiind asigurată de dubla natură a Fiului, pământească, dar şi cerească. Despre Fiul Cerului se legendase mult în religiile orientale, dar Iisus nu este Fiul legitimat de Confucius, ci mult mai mult, martiriul, ca asumare a păcatelor omenirii, conferiindu-i Fiului şi atributele Tatălui – iar de aici, iconografia ulterioară, în care chipul lui Iisus, copil în braţele Fecioarei sau matur, se suprapune peste suprapunerea de romb şi pătrat, care, unind cele două „cetăţi”, concretizează simbolistica „stea în opt colţuri” ca simbol al sfinţeniei cerului, multimilenară şi pe vremea începuturilor creştinismului. Iar primul templu solar, muntele, simbolizat ca templu de o stea în şapte colţuri, prin suprapunerea triunghiului (iniţierea în munte) peste pătrat (cetatea pământească, Paradesha) avea să devină simbolul bisericii creştine, toate profeţiile anterioare pronunţându-se, cică pentru a „înţelege numărul şapte ca semnificaţie a desăvârşirii Bisericii universale” („agnoscentibus numerum septenarium, quo est universae Ecclesia significata perfectio”)[2].

*

Ca să poată explica, în modul cel mai persuasiv cu putinţă, superioritatea creştinismului faţă de toate religiile anterioare, pe care, de altfel, creştinismul le şi absoarbe, încetul cu încetul, Augustin face prima istorie religioasă a omenirii, doldora de mărturii despre „datul” iniţial, pe care noi îl numim Datină, dar şi despre degenerescenţele acelui dat într-o autocraţie sacră pământească, în care „oameni morţi” din patrimoniul fiecărui neam confiscau atribute ale lui Unu, deci ale Sinelui Universal, iar religiile în care populaţii diferite practicau cultul propriilor lor străbuni nu puteau fi reunite într-o mare religie universală („apostolus”) şi singura adevărată (ortodoxă), fără deposedarea populaţiilor de memoria şi cultul străbunilor proprii, chiar dacă „oameni morţi” diferiţi simbolizau aceleaşi atribute ale lui Unu. Biserica „universală şi adevărată” avea nevoie de contopirea străbunilor diferiţi ai neamurilor diferite într-un panteon de străbuni comuni, ai tuturor şi ai niciunuia, iar cultul străbunilor, pe care evreii i-au păstrat şi încă îi mai păstrează în memorie cu atâta înţelepciune, putea deveni şi trebuia să devină, datorită originii lui Iisus, singurul cult al „unor oameni morţi” impus şi acceptat „universal şi cu adevărat” (catolic şi ortodox), în detrimentul celorlalte depozite de memorie, păstrate de cultul străbunilor celorlalte neamuri. Aşa se face faptul că Odin (Tatăl Nostru, pentru civilizaţia polară), identic cu Anu-Yahve (Tatăl Nostru, la semiţi), vestit drept „Tatăl Nostru” de către însuşi Iisus Hristos, avea să fie transformat în „Stăpânul Zeilor” (în „Ave Maria” încă i se mai zice Fecioarei „mama tuturor zeilor”!), Dumnezeu („Domini Dei”), în vreme ce fiii Tatălui Ceresc aveau să fie îmbrânciţi, şi faptic şi în plan figurativ, spre statutul de „robi”, inclusiv ai „Stăpânului Zeilor”, proaspăt prădat de identitatea astrală de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”.

*

Augustin, dorind să demonstreze inferioritatea religiilor anterioare, toate bazate pe acelaşi universal cult al strămoşilor, al „oamenilor morţi”, izbuteşte, în baza cărţilor vechi, multe dintre ele dispărute, să facă adevărate genealogii ale strămoşilor diverselor populaţii din arealul cunoscut al vremii lui Abraham, până în vremea sa, genealogii păstrate, de altfel, şi în mitologiile vechi, care nu sunt tot una cu Datina, ci degenerescenţe premeditate ale Datinii, folosite de regii-şamani, care, după moarte, vor deveni zei. Precum, de pildă, regişorul din Argos, Apis, care, încercând o cucerire, avea să moară în Egipt, fiind transformat în zeu, datorită totemului de pe corăbiile sale (capul de taur alb cu pete negre) şi datorită statutului de căpetenie biruitoare: „În aceste vremuri, Apis, regele din Argos, a trecut cu corăbiile în Egipt şi, după moarte, a fost făcut acolo Serapis, zeul principal al tuturor zeilor egipteni” („His temporibus rex Argivorum Apis navibus transvectus in Aegyptum, cum ibi mortuus fuisset, factus est Sérapis omnium maximus Aegyptorum deus”)[3]. Adică Soros-Apis, adică Sarcofagul lui Apis. Fiul lui a fost Argus.

*

Când Abraham părăsea ţinuturile chaldeenilor, rege al asirienilor devenea Ninus, fiul lui Belo (Bélus, în franceză) sau Bel, care era un alt nume al lui „Enlil al Muntelui”[4], numele real al lui Ninus fiind „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”[5] sau Nin-harsagga, fiul lui Enki (deci, nepotul lui Enlil), cum era numit  în cele şase tablete ale celei mai vechi scrieri pământene, „Locust Charm”. Acest Ningirsu, conform scrierilor lui Salustius, a ocupat o treime din Asia, cu excepţia Indiei, ajungând până în graniţele Libiei[6]. În acest timp s-a durat „prima Roma”, cum o numeşte Augustin, adică cetatea care înveşniceşte numele Marelui Păstor Enlil, numit şi Bel, cetatea Babylon, Ninus, conducător al „capetelor negre”, deci al pelasgilor migraţi spre răsărit, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”[7]. În traducere, Babylon înseamnă „zidit de Dumnezeu”[8], cu trimitere directă la BaBi, adică la cuplul inţial de strămoşi din Carpaţi ai „capetelor negre” (pelasgi), Ba-ul Anu şi Bi-ua Cula. Pentru că, aşa cum v-am mai spus, asirienii foloseau formulele BaBa pentru strămoşi, iar când făceau referire la Adam şi Eva ai seminţiei lor, foloseau formula Babi, căreia îi alăturau şi numele obştii lui Anu, Lu-Anu – legendara Luana din Carpaţi, BaBiLuAnu fiind noua ţară asiatică a pelasgilor, „durată de Dumnezeu”, adică Babilonia. Lui Ninus, i-au urmat la guvernare fiul său, Ninyas, apoi nepotul Ninus şi incestuoasa regină Semiramidis.

*

În vremea „fiului promis” Isaac, asirienii erau conduşi de Xerxes, supranumit Baleus, ca şi Enlil, în amintirea „strămoşului legiuitor” Anu, căruia i se prelua gloria stabilirii „dat-ului” iniţial de reguli, deci de Datină, trimiterile la întâiul legiuitor şi la întâiul conducător, făcându-se chiar şi de primul legiuitor adevărat al omenirii, „Hammurapi, puternic împărat, împăratul Babilonului, regele cele patru colţuri ale lumii, fondatorul ţării”[9], care scria, în preambulul codului său de legi, despre o altă glorie a sa, construirea canalelor de irigaţii: „Când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad”[10].

*

Interesant este că în spaţiul chaldeic exista încă şi un „Tată Ceresc” („Anu-Yahve”, cum îi ziceau evreii, închinând cerul autorităţii primului legiuitor al omenirii), dar şi un Dumnezeu („Domini Dei”), deci un „stăpân al zeilor”, impus de ritualicul „festival de Anul Nou”, care a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”[11], respectiv „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”[12], această dublă substituire, prin care Marele Păstor ia locul lui Anu, iar regele-şaman Ninus se substituie Marelui Păstor, deci conducătorului unor generaţii, sintetizând, de fapt cultul zeilor strămoşi, care crea o genealogie „cerească”, prin care se legitima liderul pământesc, singurul care făcea legătura între cele două „cetăţi” din motoul ediţiei franceze a cărţii lui Augustin. Fără îndoială, pentru fiecare neam strămoşii acelui neam sunt de neînlocuit, nu doar importanţi. Ninus sau Ningirsu a durat cinci cetăţi, înclusiv pe cea a Babilonului (Babilonia, în textul latin şi în cele sanscrite) şi a creat un imperiu, întărit cu un ordin călugăresc cult şi convingător, cel al chaldeenilor, care avea să lase viitorimii şi primele texte scrise („Locust Charm” – prima carte a Creaţiei, inscripţiile de la Gudea, lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, „Crearea Soarelui şi a Lunii” etc.). Abraham a plecat din ţinutul „primei Roma”, cu familia şi cu oile lui, încercând să imagineze o credinţă a gintei lui, în care şi Ningirsu, stăpânul zeilor, dar şi „Anum, Zeul Soare”, cum formulau primele variante semitice[13], să sugereze „chipul şi înfăţişarea” noii zeităţi. Şi, printr-un interesant capriciu al istoriei, prin care Europa, care dăduse prima concepţie astrală a omenirii, avea să-şi defrişeze violent rădăcinile, satanizând strămoşii tuturor naţiunilor europene, iar Abraham, bietul păstor, avea să ducă pe tălpi colbul puternicei civilizaţii a vremii sale, adevărata năruire a Turnului din Babilon fiind asta, a spulberării de memorie, în favoarea miturilor care, vorba lui Polybios, transformă omul, din cea mai inteligentă vietate, în cea mai lesnicios şi manevrat spre plata benevolă a birului pe prostie, numit jertfă sau danie.

„Puzderia de legi o cântă înţeleptele datini”

*

Înainte de religii, au existat ritualurile, iar „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, pentru că toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[1]. Tocmai de aceea, identificarea datului inițial în obiceiurile românești de astăzi nu se poate face, în absența memoriei obștești, decât prin analogii cu fragmente de mărturisiri din istoricul popoarelor înzestrate cu memorie, subliniind, totuși, că, datorită conservatorismului încrâncenat al străbunilor noștri, rădăcinile datinii s-au păstrat cel mai bine pe pământul din care au și apărut, în arealul tulburător al munților Carpați. Rădăcina cântecului trebuie căutată în stabilirea „regulilor” inițiale, care erau mai mult decât legislație, pentru că deschideau și calea integrării ființui pământești în absolut. „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[2], mărturisea Hesiod, cu trimitere spre poeții cu vocație șamanică ai începutului spiritualității lumești. Nu am folosit termenul „omenești”, ca să evit confuzia cu un alt teritoriu de sacralitate, unul mult mai elaborat și destinat, în primul rând, inițiaților.

*

Despre moș-strămoșii care au întemeiat Datina, există mărturii timpurii, în maarea lor majoritate legendate, datorită curgerii timpului. Timpul când „neamul unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au fost într-o vreme”, „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici” [3]. Soluția aceasta străveche, de intrare în armonie cu divinitatea prin „veseliri în petreceri”, deci prin arte, ar trebui să ne dea de gândit, într-o epocă a golirii totale de metafizic, inclusiv prin „vana literatură” a decadențelor stilistice, pe care o sesiza René Guénon, drept dimensiune generală a artelor târzii, bântuite dde civilizație și înstrăinate total de metafizic, de inefabilul care trezește și în trăitorul de frumos capacități imaginative. Pentru că „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stagiu când sunt fericiţi”[4], dar ating fericirea și atunci când „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[5]. Soluția înseamnă prima revelație importantă a făpturilor care au început să comunice și, mai ales, să transmită.

*

Hecateu Abderida, istoric din vremea lui Alexandru Macedon, Diodor Sicul şi Claudiu Aelian au lăsat prețioase mărturii, preluate, înainte de a se pierde definitiv, de către Strabon (cine știe câte alte mărturisiri, anterioare celor trei, nu moștenim datorită lui Strabon!). Diodor Sicul scria: „Acum, după ce am descris hărţile de miază-noapte ale Asiei, credem că este de interes să menţionăm aici şi cele ce se povestesc despre hyperborei. Anume, între scriitorii antici, Hecateu şi alţii relatează că în faţă de ţinutul celţilor, în părţile Oceanului (Dunării de jos şi a Mării Negre) se afla o insulă, care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică şi e locuită de hiperborei, numiţi astfel fiindcă sunt mai depărtaţi de vântul Borea („Vântul de miază-noapte”, „Crivăţul”, numit, târziu, în Bucovina, datorită locului de unde bate, şi „Rusul“). Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată, şi din această cauză fructele se produc, aici, de două ori pe an. Se povesteşte că Latona, mama lui Apollo, a fost născută aici şi din această cauză Apollo este venerat aici mai mult decât alţi zei; şi fiindcă hiperboreii din această insulă celebrează pe acest zeu în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi ai lui Apollo.

*

Se mai află în părţile acestei insule o pădure, sfânta magnifică a lui Apollo, de o întindere considerabilă (Teleorman, „pădurea nebună”?), şi un templu renumit, a cărui figură exterioară este în formă sferică şi care templu este decorat cu foarte multe daruri. Acest zeu, Apollo, mai are şi un oraş sfânt al său (Piroboridava), iar cei ce locuiesc în acest oraş sunt în mare parte cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudând faptele sale. Hiperboreii au un mod al lor propriu de vorbit şi sunt cu o prietenie foarte familiară faţă de greci, cu deosebire faţă de atenieni şi de locuitorii din Delos: această bunăvoinţă a lor fiind stabilită şi confirmată încă din timpurile cele mai vechi. Se spune chiar că unii greci au trecut la hiperborei şi au lăsat la ei daruri foarte preţioase, scrise cu litere greceşti; tot astfel, şi Abaris a plecat de aici în Grecia şi a reînnoit prietenia şi înrudirea cea veche cu delenii. Se mai spune, de asemenea, că din această insulă (Insula Şerpilor sau Albă sau Leuce) se poate vedea Selina (Sulina) întreagă, fiind foarte puţin depărtată de pământ şi se văd în ea oarecari înălţimi de pământ. Mai departe se relatează că zeul Apollo vine în acea insulă, tot la 19 ani, în care timp constelaţiunile de pe cer îşi împlinesc circuitul lor periodic. În tot timpul acestei apariţiuni a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac, întruna, la jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase. Domnia asupra oraşului şi administraţiunea supremă a templului o au aşa-numiţii boreazi, cari sunt descendenţii lui Boreas, şi ei succed la domnie după neam”.

*

Celălalt fragment, păstrat de Claudiu Aelian, precizează că „nu numai poeţii, dar şi alţi scriitori celebrează pe poporul hiperboreilor şi onorurile ce le fac dânşii lui Apollo. Între alţii, Hecateu Abderida, însă nu cel din Milet, relatează că preoţii lui Apollo sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni înalţi de câte 6 coţi. Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Ripae (Carpaţi) şi aceste lebede (fecioare, care imitau constelația Lebăda, dominant, în mai, asupra acestor locuri – n. n.), după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor (corect, dansul lor – n. n.), ca şi când ar voi să-i lustreze (purifice – n. n.), se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţă.

*

În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo cu un fel de melodii ale lor proprii (peanuri sau imne ale Titanilor, numite, astăzi, colinde – n. n.) şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor în cor melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună; şi este de notat că aceste lebede nu fac nici o greşeală ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dascăl corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodii sfinte. Terminându-se apoi imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătorirea zeului, ar fi ascultat şi ele toată ziua onorile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”[6].

*

Probabil că la această epocă hiperboreică se referea Strabon, atunci când scria că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[7], teritoriul „tracic” al contemporaneității lui incluzând și teritoriile „dacice”, deci întreaga Hiperboreea de odinioară (Pelasgia de mai târziu, numită, ulterior, „ţinutul celţilor, în părţile Oceanului” – grecii numind „celtice” toate teritoriile de la nord de orașul grecesc Keltoi, ddeci de dincoace de Dunăre și Mare). De atfel, numele reale ale teritoriilor boreale s-au pierdut, istoria ghidându-se după denumirile folosite de greci, în baza vecinătății cu un trib sau altul, cu care interacționau în diverse perioade. De la sumerieni ne-a rămas un singur nume de ținut, Lu-Anu sau Luana, dar a fost refuzat de istorie, datorită provenienței mitice.

*

Judecând după mărturiile vechi, inițial au existat patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, și anume: două grupuri de hore echinocțiale, lunare, primăvara, și „cu arme sau ciomege”, toamna, închinate „mamei Glia”, din care descind horele călușerești, inclusiv cele numite „cu comenzi”, și două grupuri de hore solstițiale, cele solare, vara, pe vârfuri de munți, la Nedei, și cele închinate morții și învierii luminii, în Capricorn, în miezul iernii. Mărturiile, mai timpurii sau mai târzii, începând cu cea despre horele echinocțiale din primăvară, a lui Claudiu Aelian, țin de începuturile în care „ritualurile ceremoniale au fost stabilite ca mijloc de a memora faptele în limbajul semnelor, pe vremea când nu existau scrieri despre trecutul umanităţii. În acest fel a acţionat cunoaşterea, ritualul fiind expus şi păstrat de memoria mereu vie, prin sat repetiţie continuă, iar Misterele totemice sau religioase au fost fondate pe baza de acţiune”[8].

*

Despre horele cu arme sau cu ciomege, în afară de Xenofon, care le văzuse și admirase la traci, a scris și Strabon, care a văzut dansând, în Egipt, „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[9], un alt martor mai timpuriu al antichității, vorbind despre bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui[10], în cadrul misterelor egiptene, despre care i s-a spus doar că egiptenii au luat misterele de la pelasgi[11] și că, atunci când „au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezece părți, ținând seama de anotimpurile lui”, oferindu-i fiecărei zodii „numele celor doisprezece zei”[12], egiptenii țineau să precizeze că „zeii și-au primit numele de la pelasgi”[13], deși, în civilizația pelesgă numele nu defineau zei, ci doar constelații. În cultura noastră, dansurile acestea au supraviețuit prin cele peste o sută de hore călușerești, pe care le menționa și Dimitrie Cantemir, iar în veacul naționalismului exagerat, de tip fascist și de tip communist, când s-au impus aiurea teoriile creației colective și a vetrelor folclorice, în dauna datului initial, cele mai multe hori călușerești au dispărut și doar o parte dintre ele au supraviețuit drept „dansuri cu strigături”, deși la români nu s-a dansat, ci s-a horit.

*

Hora solară, deși își înstrăinase simbolurile dedicării (Soarele și „mama Glie”, înlocuite cu „doi ghiduși”), era descrisă magistral de către Homer, în două ipostaze, cea de „strânsură” și cea de nuntă:

*

„Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinşi deolaltă…

Joacă ei toţi. Şi-ndemânatici şi iute s-avântă

Hora-nvârtind ca o roată ce-o mişcă de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aci în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din cobză-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se învârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei“[14].

*

În zare, „se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe,

Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri

Şi sunt pornite-n oraş. Şi cântec de nuntă răsună

Tare, la horă se prind jucăuşii, şi-acolo-ntre dânşii

Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite

Stau în picioare şi-alaiul privesc cu mirare“[15].

*

Există și o a treia descriere a horei, o variantă a horei cu arme, pe care o datorăm aceluiași veșnic tânăr Homer:

*

„Se scoală şi cei nouă aleşi de obşte,

Jucători ce pun la cale bună

Şi-orânduiesc băteliştea şi locul

De horă şi de-ntrecere-ntre dânşii.

Şi crainicul veni şi-aduse lira (cobza)

Lui Demodoc, iar el ieşi la mijloc,

Şi-n juru-i se-ncinseră feciorii,

A tinereţii floare, jucăuşii,

Şi începură-a tropăi din talpă

Şi-a frământa pământul ca la horă.

Căta la ei Ulisse cum se saltă

Şi scapără picioarele sub dânşii“[16].

 *

Am să repet și descrierea horei călușerești cu arme, din care descind horele călușerești ale românilor și, desigur, după înstrăinarea acestora, bătutele: „tracii au dansat, înarmaţi, în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi, totodată, se foloseau de cuţite. În cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie… … apoi au intrat unii care suflau în cornuri asemănătoare celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită (buciume), mulţumită cărora ţineau măsura“[17].

*

În descrieri poetice, inclusive din partea lui Homer, în care omagierea zeilor primează, și horele, toate născute din capul lui Zeus, deci al lui Diaus, adică a Cerului Zilei, împrumută, ca și zeii, attribute ale Sinelui Universal, ale lui Unu, pentru că, aidoma poeziei, muzicii și dansului, și „cultul Spiritului a apărut, în mintea omului, atunci când a observat diverse atribute şi puteri ale forţelor din natură… Din aceste puteri oamenii au sorbit „idei spirituale” şi aşa s-au înfiripat primele mituri, fiecare marcat, la început, cu un semn şi un simbol, iar apoi, cu un nume sau cu un atribut al acelei puteri, iar însumarea puterilor s-a transformat în Unu, în Mai Mare Decât Toţi în Spirit, după care alte generaţii de oameni au stabilit atributele şi competenţele lui Unu, a Marelui Unu”[18].  În astfel de formulări lirice, ale atribuirii de aribute și competențe universale, „la felurite jocuri ce se joacă / De oameni după datina străveche“[19], „străjuie Horele acolo tot cerul şi-Olimpul ridică / norii cei deşi şi-i coboară, fiind în Olimp portăriţe“[20], iar pe pământ, acolo unde „născu zeiţa nouă fete la fel de glasnice şi atrase / De cântec doar”[21], „dulce ca mierea / picură peanul”[22], iar Soarelui i se promite că „cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[23], pentru că horele, „prinse-n rotitoare dansuri”[24], „doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon”, tot lor, adică rotirii anotimpurilor și a Soarelui, datorându-li-se și „faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei”[25].

*

Cât despre horele închinate Timpului, acestea sunt mărturisite e însuși destinul lui Orfeu, primul „mânnuitor al lirei” și de misterele ce i-au fost dedicate, doate aidoma horei Cerbului (caprei), încă supraviețuind correct în hora „Cerbului” de la Corlata, iar la nordici, în pierdutul obicei al sacrificării unui țap, la cumpăna iernii, obecei pe care îl puteți vedea în de curând atât de damnaul videoclip al trupei suedeze „Dark Funeral” de către obscurantismul pâclos al unor popi suceveni.

*

În specificitatea, dacă nu cumva chiar în autenticitatea românească a horirii, însoțită de cântece („dainas” se numește, la nordici, doina, iar lăutarului i se spune „lätar”), Datina încă mai supraviețuiește, deși a fost smulsă, cu tot cu rădăcini, și aruncată pe scenă ca décor pentru măruntoșeniile zilei. Dacă le-am reda horelor, doinelor și colindelor pământul înrădăcinării, cu ritualurile și misterele pe care încă le mai putem desluși, probabil că am izbuti să reface România drept Paradesha, adică pământul pe care toate neamurile lumii și-ar putea găsi, vii și doldora de lumină, strămoșii de la capătul vremii.

„Timpul este Creatorul”

Timpul,în 1841, pe grinda lui Ioan Golembiovschi din Breaza

*

În planul credințelor, omenirea a avut două etape distincte, ambele ignorate de cultura română, cea pretotemică („Cei mai vechi din acest grup nu au ceremonii totemice; cred într-un Mare Spirit; deşi au dansuri, nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[1]) și cea totemică, doar ultima descoperind cerul și asumându-și, mai mult sau mai puțin fantezist, „rădăcinile în cer”. Cu Luna, drept astru dominant, sau cu Soarele, în funcție de credința în aștrii cerești făcându-se și înmormântările: „Funcţie de înmormântarea cu faţa de sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”[2]. Bineînțeles, credințe nu înseamnă un sinonim pentru religii, pentru că integrarea în absolut nu înseamnă manipularea celor vii pe seama celor morți. Iar în aceste credințe, din care inițial lipsește actul creației, mai presus de aștri există un Sine Universal, care, ulterior, ca și în Psalmul 18 al lui David, spiritul acela astral își va face sălașul în Soare, pentru a se oferi tuturor, dar fără a pretinde nimic. Și mai târziu, și doar pentru „a se ști despre cine este vorba”, i s-a dat celui „veșnic, neprecizat și fără nume” un nume (Lao Tse i-a zis „Tao”, iar indienii, „AUM”, citindu-se „OM”), dar cu precizarea că spiritul universal nu are nume, pentru că, dacă ar avea, s-ar vremelnici, forța cuvântului fiind de a dura în efemeritate, nu în eternitate. La indieni, însă, exista și un vocativ, pe care aveau voie să-l folosească doar marii preoți, în ritualuri speciale, „OI”: „Oi, Ler, Oi, Ler”, cum încă se spune, cu variante degenerate, în colindele românilor, colinde în care „Legea e Lege, Doamne!”, păstrându-se, din datul inițial, doar formula sacramentală.

*

În astfel de credințe, în care nici măcar aștrii cerești nu erau determinanți pentru viața omenească, „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[3], iar trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele universal”[4], trecutul, prezentul și viitorul fiind, de fapt, cele trei ursiri, în condițiile în care făptura pământeană (încă nu comisesem „atentatul cosmic”, cum formulează Lucian Blaga, la numele lui AUM) primește, simultan, și nașterea, și moartea: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[5]. Iar „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[6], căci, așa cum susținea, mai ales prin retorisme, Augustin, „omul poate fi și muritor, și fericit”[7]. Fericirea era condiționată de necunoașterea Timpului („neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[8], iar „murind, părea că-i fură somnul adânc”[9]), descoperit abia de generațiile „mai puțin fericite” ale epocii în care soarele răsărea din Rac, când Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[10], domină generațiile care vor urma, „devorându-și fiii”, pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[11].

*

Imaginarea actului creației a însemnat un demers poetic, „descifrat”, prind dialoguri maestru-discipol, în toate religiile, de către inventatorii de zeități, în funcție de atributele lui Unu. Până în vremea grecilor, poeții, așa cum recunoșteau și chaldeii, au avut un cuvânt greu de spus, prin revelațiile lor. „În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create”[12], concluzionează maestrul, după ce poetul scrisese că:

*

„Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,

Şi jumătate superioară s-a schimbat

Şi a devenit cerul de sus;

Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,

Lumina zilei să strălucească peste noi;

Din albuş, luna a fost închegată,

Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;

Toate fărâmele cojii, frumos colorate,

În stelele cerului s-au prefăcut

Şi firimiturile întunecate s-au schimbat

În nori şi în întuneric al cerului”[13].

 *

În alte sugestii străvechi, cele trei părți ale oului încondeiat, care, cu siguranță, reprezintă una dintre primele cărți religioase ale omenirii, ar defini, prin partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, prin cea de mijloc (hora romburilor și a crucilor echinocțiale), „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar prin partea de jos, „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord”[14], deci Cerul Zilei cu soarele în centru, Viața, datorată Soarelui, și Roata Cerului, vegheată de Lună, știut fiind faptul că, în concepția celor vechi, existau „Cerul lui Anu, Cerul mijlociu, Cerul, Suprafaţa Pământului, Lumea Apelor Subterane Apsu şi Lumea Adâncă a Morţii”[15].

„Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”

*

Cele șapte ceruri (trei de deasupra, solare, și trei de dedesubt, lunare, plus dublul orizont al lumii date, adică existența umană, care imită, prin Horus – rotirea zodiacală a pământenilor) sunt prezente, ca deslușiri, în toate culturile inițiale și inițiatice ale omenirii: „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc (cele două capete ale oului încondeiat – n. n.), reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[16], iar la druizi, cele trei nivele existențiale, reprezentate prin tot atâtea pietre, „cele trei pietre semnifică o nouă naştere”, în vreme de, pentru egipteni, „prima trinitate Stelară şi a desemnat atributele acestui Dumnezeu triunic: Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea” [17].

*

Toate aceste definiții, aparent diferite, reprezintă adaptări târzii la religii zonale, desprinse din „regulile” inițiale, care aveau să supraviețuiască doar prin datini, deci într-un subconștient al popoarelor, care nu abandonau lesne „legea din bătrâni”. La români, inclusiv prin oul încondeiat, care reprezintă, la nivelul picturii exterioare, un prototip și pentru biserici, Datina s-a păstrat mai bine și încă se mai păstrează, datorită muntelui. Ca și creația, care, în toate credințele, inclusiv în pragmatica și mult prea pământeasca religie a grecilor, păstrează aceleași caraceristici ale captivității vieții într-o sferă ciudată, în care sferele și concavitățile reprezentau și enigme, dar si răspunsuri limpezi și definitive.

*

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[18] reprezintă o concepție de bun simț, prezentă în toate credințele inițiale, în care poemul, înainte de a fi transformat în dogme religioase de către „inițiați”, primordiala civilizație polară stabilind că „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[19], iar civilizația boreală, dar nu cea europeană, ci segmentul îndepărtat al Chinei antice, concluzionând aidoma, deși într-o ciudată prevestire a zeilor: „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[20].

*

La greci, care, prin cele trei migrații polare spre sud (ionienii, dorienii și, apoi, aheii), încă se mai păstrau principiile credinței polare, „Mama Glie”, numită și „Mama Natură”, zămislește totul, printr-o superbă nuntire cu Soarele, „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[21]: „Umbrita glie, maica zeilor din cer”[22]; „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[23]; Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[24]; „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[25]; „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[26], „haos a fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse, / Casă temeinică dată nemuritorilor care / Au pus stăpânire pe culmea Olimpului plin de troiene”[27];  etc.

*

Abia după aceea „au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii”[28], această cosmologie inițială figurând, în construcții poetice și mai interesante, în toate colindele românilor, chiar și în cele falsificate de ortodoxie și transformate în vifleimuri, adică în cântări religioase care glorifică nașterea lui Iisus, în tentativele multiseculare ale bisericilor creștine de a spulbera „acele cântece diavolești”, care se cântau, în 1552, la „marele praznic al diavolului Regelo het (săptămâna colindării)”, iar peste un secol, când furia bisericească este și mai întețită, și descrierea datinii este mai amănunțită, precizându-se că încă „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite, mai ales că, înainte de Crăciun, nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântecele drăceşti“[29], adică colindele.

*

În cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, care reprezintă, de fapt, și cea mai veche carte a creației, există o tăbliță, despre „Crearea Soarelui şi a Lunii”, în care legiuitorul Anu și primii șamani care i-au valorificat mitul se transformă, din primi observatori și știutori ai mișcării aștrilor, în creatori divini: „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[30].

*

Mitul Soarelui și al Lunii, păstrat în colindele românilor drept imposibila logodnă cosmică, este mult mai profund de cât se crede, Luna fiind, în acest mit, fiica Pământului, adică Natura, pe care, de altfel o și tutelează. În cultura scrisă sanscrită, mitul e mai superficial decât în cultura orsală românească și slavă: „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[31].

*

În cultura românilor, în care există cele două sărbători echinocțiale, ale intrării și ale ieșirii Șarpelui în și din pământ, transformate de ortodoxie în „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe, Luna, numită de daci Eftepir, de celți, Alba, iar de romani, Lucia, era fata Pământului, prefăcută de o vrăjitoare într-un mesteacăn, până ce s-au înduioşat zânele şi-au trecut-o în rândul lor drept Crăiasă a Zăpezilor, care are lăcaş în văzduh, deasupra norilor, într-un palat de cleştar şi pietre scumpe. În cultura slavilor, se precizează să Luna este primăvara, numită, după luna mai, când începeau sărbătorile anului nou, la începuturi, Maia; închisă într-o peșteră, de către un unchi care o dușmănea, Maia a fost eliberată de Soare și dusă în cer, acolo unde nici o răutate nu o mai poate atinge. Prin mutarea primăverii în cer, echinocțiile, cu cele două sărbători ale șarpelui cosmic, reprezentat de constelația Dragonului, mitul străvechi al creației devenea atât de complex, încât avea nevoie și de ritualuri distincte, dar și de personificări alte atributelor acestei interesante fenomenologii. Pe pământ, au apărut jocurile cu măști, care însoțeau colindele lunare (cântate) și solare (scandate), numite, după numele primăverii, Maia, malănci. În plan metafizic, primăvara se transforma într-o concretețe a Arborelui Cosmic, închipuit cu rădăcinile în ceruri și cu crengile pe pământ.

*

Miturile nu au răspuns niciodată la întrebările privind creația și, implicit, rosturile existențiale, dar au imaginat povești minunate, care au încântat sau apăsat sufletele generațiilor care au urmat. Povești în care poezia deschide, pentru fiecare dintre noi, tentația, dacă nu chiar porțile inefabilului.

Muntele Datinii, AR-RA-AR-AUM

Muntele AR-RA-AR-AUM

*

Deși de multă vreme încetățenită, teoria contaminării reciproce a culturilor înseamnă o eroare, care ignoră mărturiile vechi și cercetările temeinice ale unor pasionați de patrimoniul comun al omenirii, precum Albert Churchward, care constata, „privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă (că) se poate concluziona o origine comună”[1]. Cu o condiție, și anume aceea de a nu încerca să descifrăm în tentațiile metafizice ale primelor generații de oameni vorbitori o religie clasică, definită de Augustin, în chiar titlul unui capitol, drept o reducere „la a adora oameni morți”[2], pentru că, și în condițiile în care am localiza începuturile, pe baza informațiilor primite de Herodot de la egipteni, în epoca pelasgilor, ignorând existența celor două civilizații primordiale, polară și boreală, tot am constata absența onorării unor „oameni morți” sau a unor personificări simbolice, în totemismul inițial, din care aveau să se închege misterele, reperele fiind reprezentate onorarea elementelor cerești cunoscute și considerate drept povățuitoare (chaldeienii susțineau că „poruncile lui Dumnezeu sunt scrise pe cer”, în tentativa lor de a întări „legământul”, adică „Mithra”[3], cu Soarele) și binefăcătoare.

*

În metafizica naturală a protopărinților neamurilor, numită impropriu „religie” naturală, încă nu exista un „Tată al tuturora”[4] în ceruri, iar ceremoniile totemice, incluzând jertfe simbolice (incendierea ursului de paie, în cinstea Ursei Mari, dansurile și cântecele „lebedelor”, în templul de lângă Tecuci, întru onorarea Lunii și, implicit, a naturii etc.), nu pot fi confundate cu misterele, deși se știe că „de la ceremonii totemice s-a ajuns la Mistere”[5], pentru că înțelepciunea, deși, dintotdeauna, „înțelepciunea este Dumnezeu însuși”[6], încă nu fusese plantat în cer nici un zeu („numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”[7]) și, cu atât mai puțin, un „stăpân al zeilor”. Cei vechi recunoșteau un Sine Universal, care își revărsa înțelepciunea în Sinele Particular dornic de cunoașterea de sine, prin care se descifra condiția celui care te-a creat, dar nu-ți pretinde nimic și cu care poți intra în armonie aidoma luminii și umbrei, dar armonia se producea „în grota inimii”, acolo unde, și după Augustin, primul mistificator de valori perene, „omul poate fi și muritor, și fericit”[8].

*

Fără îndoială, „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[9]. Numai că, „suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte”, pentru a aduce jertfe „soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor” [10], oamenii, care încă nu se numeau așa, pentru că încă nu îndrăzniseră să-și însușească „chipul și semănarea” lui OM (așa se pronunțau literele AUM, care desemnau Sinele sau Spirul Universal), celebrau elementele creației drept repere astrale, iar legiuitorii pământeni încă nu se substituiau acelor misterioase identități.

*

Urcatul pe înălțimile munților, încă păstrată, la români, prin Nedei (păcat că Bucovina, leagănul Nedeilor, nu mai valorifică un astfel de potențial cultural), se făcea pentru că vârfurile munților erau atât de aproape de cer, încât numai de acolo se putea primi „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[11]. Acolo, pe platoul cel mai înalt, se aprindeau patru focuri, în cele patru repere solstițiale și echinocțiale, iar la intersecția axelor solstițială și echinocțială, se aprindea, apoi, un foc din buturugi uriașe, care simboliza menhirul, adică „piatra căzută din cer”, în jurul căruia se desfășurau horele cu măști și cu bătăi din ciomege, executate de „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[12], conform mărturiei lui Strabon, dar și în cinstea Soarelui[13], prin alte hore ritualice, păstrate timp de veacuri de către români, sub denumirea de hore călușerești.

*

Muntele, primul și, după tânjirea sufletului meu, singurul templu adevărat al omenirii – toate templele religiilor simbolizează, de altfel, muntele („În culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[14]; „Templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[15]), se numea, datorită dedicării lui Soarelui („templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat”[16] și unde Soarele și-a putut așeza „scaunele şi masa lui”[17]), AR-RA-AR-AUM („Slujind Soarelui, slujești lui OM”, deci Spiritului Universal), numele acesta fiind abandonat, în multe locuri, odată cu apariția religiilor propriu-zise, prin mutarea strămoșilor, deci a unor „oameni morți” în cer, îndreptățindu-l pe Augustin, într-o vreme în care cultul moaștelor, ddeși legiferat de Constantin, încă nu luase amploare în creștinism, să susțină că „zeitățile neamurilor sunt doar niște demoni necurați, care au drept scop să înfățișeze drept zeități numele unor oameni morți sau al altor creaturi, în scopul de a obține onoruri divine, care să flateze mândria lor”[18].

*

Numele initial al muntelui, definit ca templu solar, s-a mai păstrat doar în denumirile munților Rarău (cu valea Ararau, de sub stânca prăbușită) și Ararat, muntele bucovinean beneficiind, la cumpăna mileniilor vremii noastre, de o puzderie de invocații din partea tinerilor blaki, depozitate în memoria veacurilor de manuscrisele cunoscute sub numele de „Rochonczy Codex”[19].

*

„Muntele Cerului şi al Pământului”[20], cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus şi de Marte, Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”[21], „în fiecare zi, veghează asupra răsăritului şi apusului de soare; cu vârfurile lui ajunge până la malurile cerului, iar cu mijlocul, până la lumea adâncurilor”[22]. În „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identifică și arborele lumii, observând că „simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[23], dar vom vedea că și între Arborele Lumii („Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[24]), Primăvară și Lună există nu doar complementarități, ci și segmente identitare comune, multipla semnificație a unei identități fiind condiția revelației, pentru că „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[25].

*

„Colo-n sus şi tot mai sus,

Oi, Lorendai, Leroi Doamne!

Unde sfinţii s-au tot dus

E o dalbă Mănăstire…

Cu pereţii de tămâie,

Uşile de lămâie”[26].

 *

„După dealul acela mare

Răsărit-a mândrul Soare;

Da’ nu-i soare răsărit

Că-i o dalbă Mănăstire,

Mănăstirea Domnilor.

Nouă preoţi preuţesc

Nouă diaconi citesc

În locaş dumnezeiesc;

Iar când popa cel mai mare

Zări ieşind Sfântul Soare,

Se bucură foarte tare

Şi la el că se uita

Şi din gură-aşa-mi grăia…”[27].

 *

Din nefericire, nu a mai grăit nimic, pentru că, în ciuda faptului că „Legea strămoșească este stăpâna tuturor”[28], colbul uitării și al ignoranței munte s-a depus peste sacralitatea ei.