Autorul vifleimului „Trei crai de la răsărit”

*

Un manuscris vechi, „Cântări”, găsit, în 1942, la Ana Blațiu, din Seliștea Sibiului, un „coligat de cântări religioase din religia ortodoxă”, scris și ilustrat, începând cu 30 decembrie 1849 și până în 25 ianuarie 1868, de Procopie Pătruț, conține, pe lângă adaptări din „Cântarea cântărilor”, și cântări de Paști – așanumitele colinde pascale, și textele care vor fi cunoscute, mai târziu, drept „colinde creștine”, deși nu sunt decât cântece de stea și vifleimuri.

*

Primul text, de altfel, numit „Viersuri ce se cântă în seara nașterii Domnului Nostru Isus Hristos”, se regăsește în mai toate cântecele de stea, cu referire la cei trei magi sau trei crai, menționați ca atare și în această versificare, în care se spune că:

*

* 

„Steaua spre răsărit strălucește,

Steaua-mpăratului se ivește,

Steau cu raze mari luminând,

Sfânta naștere anunțând,

*

Și au fost a se plimba

Prin oraș ș-a întreba

Unde s-a născut, zicând,

Un crai mare de curând,

*

Iar Irod împărat

Auzind s-au turburat,

Pe crai în brabă-a chemat

Și în taină i-a întrebat…” etc.

*

Titlurile vechi, sub care au fost zămislite, în anume mănăstiri, aceste cântece, care aveau menirea de a înlocui adevăratele Colinde ale Datinii, considerate de biserică a fi „cântece satanice”, au fost pierdute, ulterior, deși „Trei crai” s-a numit, după cum o probrează manuscrisul aflat în posesia Bibliotecii Naționale a României, „Închinăciune care se zice Masa despărțirii”:

*

*

Trei crai de la răsărit

La-nchinare au venit

Daruri scumpe aducând

Și către el cuvântând…” etc.

 *

Fără dar și poate, cântecul de stea „Trei crai de la răsărit” a fost scris, în 30 decembrie 1849, de necunoscutul poet Procopie Pătruț.

Există în manuscrisul acesta și poeme frumoase, pentru anii 1849-1851 (cele de până în 1868 încă nu le-am deslușit, fie și sumar), precum „Pustnicul”  și, în ciuda dificultăților pe care le întâmpin cu scrierea chirilică de mână, am să revin asupra moștenirii rămase după Procopie Pătruț. Măcar din omenească vie curiozitate.

 *

*

„Am lăsat mărire, lume,

Am lăsat lux și palat,

Am lăsatși rang, și nume

Și-n pustii m-am depărtat,

 *

Unde fără întărire

Gustă liniște în veac,

Unde la a mea dorire

Aflu mângăiere, leac,

*

Unde amuțita stâncă

Și nesimțitorul crâng

Întristarea o aruncă,

Nu pot auzi când plâng…” etc.

*

Are 394 de pagini manuscrisul acesta, pe care l-am parcurs grăbit și preocupat de o documentare cât mai exhaustivă pentru una dintre cele cinci cărți pe care le am simultan în lucru, după obieciul meu, „Datina, religia furată”.

Recuperarea Colindelor, recuperarea strămoșilor

*

Colindele sunt cântecele ancestrale ale omenirii, percepute ca atare până la sfârșitul secolului al XIX, când bisericile izbuteau să înlocuiască, în spiritualitatea românească, ultima care mai păstra aceste moșteniri inițiatice ale omenirii, „cântecele diavolești” ale religiei naturale primordiale cu „vifleimurile”, cum erau numite de către cărturarii vremii contrafacerile, vehiculate, initial, prin „Irozi”, în spectacole stradale, menționate și descrise, pe la 1640, de către Paul de Alep. Colindele, ca Datină, însemnau un reper important pentru originea vlahilor (flacilor), reper care, după cum o probează și valaskim (dreptul valah), însemnau o descendență spirituală subconștientă din pelasgi (Titanii mitologiei grecești, după cum se va vedea), deci din primii inițiatori ai omenirii. Doar că, în secolul al XIX-lea, când Școala Ardeleană izbutea să ne ofere, totuși, o nobilă identitate, retezându-se rădăcinile și mai profunde, raportările s-au tot făcut la mitologia romană, care valorifica, la vremea ei, și modernismul pragmatic al grecilor, dar și relicve ale civilizației polare, din care descindeau etruscii (toți zeii romanilor erau, prin urmare, blonzi). Dar dincolo de aparent pripita raportare (încă nu se știa nimic despre pelasgi), protestele cărturarilor secolului al XIX-lea față de eforturile bisericești de asasinare definitivă a memoriei strămoșilor nostri înseamnă, la rândul lor, un reper important pentru înțelegerea cinicei mistificări a identității noastre de neam, prin falsificarea colindelor ancestrale și prin transformarea lor în „colinde creștine”.

*

Iată, de pildă, cum protesta, în 1861, împotriva acestui sacrilegiu la adresa identității neamului, cărturarul ardelean Teodor Roșu: „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Venere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[1].

*

Mult mai tranșant, Dr. Grigore Silaș (în grafie etimologistă: Gregoriu Silasi) scria: „Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”[2]. „Răsunetele mitologice străvechi” s-au făcut auzite, de-a lungul mileniilor, prin melos și prin versuri (luga suryannya, adică limbajul iluminării), iar eu înclin să cred că nu melodiile ancestrale au fost falsificate prin „transferarea la idei creștine”, ci doar părți ale textelor sacre străvechi, în care Iisus, Soarele Dreptății – cum îl numea Augustin se substituie Soarelui („cultul soarelui a fost, probabil cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[4], se transformă în Maica cu pruncul, muntele, ca altar al Soarelui („În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[5]), a devenit mănăstire, arborele vieții, în dimensiunile sale solare (mărul) și lunare (părul) nu mai înseamnă o cosmogonie primitivă („Una dintre noţiunile de cosmogonie ariană primitivă a fost aceea a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[6]), ci o trimitere directă la miturile biblice, iar brambureala de inserții biblice și de strămoși ai evreilor, în locul celor îmbrânciți din memorie, și care erau și sunt ai nostri, au condus la o gravă falsificare, una care, din păcate, merge și mai departe, cântecele noastre naționale, pe care unii le numesc folclor, lunecând într-un fals devastator, „priceasna”, pe care o promovează, în dauna cântului străbun, cu infinit bigotism tot mai mulți guriști ai manelismului folcloric exhaustiv. Și e păcat, pentru cu nu prin falsuri evlavioase putem proba credința în Dumnezeu, ci prin adevăr, inclusiv prin adevărul spiritual identitar. Dumnezeu e Unu și unic, același dintotdeauna și pentru totdeauna.

*

Judecând după mărturiile antice, colindele sunt, la origine, „cântecele prescrise de legi”[7], pentru că „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[8]. Pe când „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[9], deci în prima decadă a lunii mai, „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[10], era omagiată, prin cântec, de „nouă fete la fel de glasnice şi atrase / de cântec doar”[11], care simbolizau dominanta constelație Lebăda, colindele, numite de greci „paiane”, fiind considerate „Imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[12]. Titanii sau pelasgii („capetele negre” ale inițiatorului Anu), care au inventat colindele, au reprezentat, în plan spiritual, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[13] („numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”[14]), iar păstrarea colindelor doar de către români înseamnă, dacă le-am curăța, pe cât posibil, de contrafaceri și am relua ritualurile din mai (Maia sau Maya, ca nume al primăverii, există în toate mitologiile lumii, dar numai românii mai păstrează, denaturate – ce-i drept, „malăncile”), am recupera o mitologie universală, în care toate neamurile și-ar putea regăsi rădăcinile. Dar, ca să împlinim această datorie, trebuie să începem cu recuperarea orchestrală a melodiilor colindelor și ale „colindelor creștine”, ca să putem înțelege, în baza temelor de incantație, care anume dintre ele vin din ancestral. Ca reper putem folosi și melodiile dansurilor cu măști, deci ale malăncilor, care descind din aceeași străveche moștenire. Dacă o vom face, probabil că ne va surâde „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[15], dar și „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[16].

*

Cine știe, poate că odată și odată, „cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[17], pentru a birui Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[18].

„Alexan-dros”, un „jertfit cerbului”

*

În vremurile vechi ale primelor totemuri astrale, „ţinuturile de sub Ursă”[1], în care „sunt ierni atât de grele, că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat… În celelalte patru luni, acolo tot frig e”[2], frig confirmat şi de inzi: „Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile”[3], se confruntau decisiv cu timpul şi cu vitregiile lui, chiar dacă, înspre sud, imaginaţia „a înfrânt pe tatăl Cronos”[4], lumina biruind, după săvârşirea anumitor ceremonialuri totemice, în care buturuga aprinsă, semnificând menhirul (piatra căzută din cer), juca un rol important şi de neomis. În zodia închinată constelaţiei Capricornului, constelaţie cu rol de poartă solstiţială a zeilor (Deva-Yana), nu doar omul, ci şi universul trecea pragul morţii, iar aparenţa aceea, de renaştere a luminii după depăşirea punctului solstiţial de iarnă, avea să determine apariţia mitului renaşterii fiinţei umane („Omul moare şi se naşte din nou, ca un fir de iarbă”[5]), în împărăţia de după Deva-Yana. Repetata biruinţă a luminii asupra întunericului, în Capricorn, se celebra, iniţial, prin sacrificarea ceremonială a unui cerb, a unui ţap sau a unei capre, din sângele bietei vietăţi gustând toţi membrii comunităţii care închina jertfa, apoi, odată cu triumful misterelor, şamanul însuşi se înfăţişa drept Capricorn, biruia întunericul prin horire ritualică, săvârşită de întregul trib, care, în final, dansa şi horele învingătorilor, prin bătute cu ciomege, pentru că învingător nu era bietul om, ci „umbrita glie, maica zeilor din cer”[6], chiar şi timpul fiind, în cele din urmă, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[7], pentru că „tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii”[8].

*

Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[9]. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”), care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării cu spiritele benefice ale străbunilor.

*

Întâlnită şi mărturisită, de-a lungul secolelor, prin târgurile româneşti, de către călători străini, datina „Cerbului” supravieţuia drept curiozitate urbană, nu şi ca ritual străvechi, care ţine de unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii. Nu mai avea hore ritualice, nu mai avea nimic nici măcar din substituţia grecească Orfeu, căruia i se zicea şi „Dros” (Cerb) şi în amintirea căruia se instituise tradiţia dacică a trimiterii unui mesager în ceruri, un „alexan-dros”, un „jertfit cerbului”. Vestigiile de datină, încă întâlnite prin satele Bucovinei, la Corlata, de pildă, prin „Cerbul”, şi la Mălini, prin „Capra”, iluminează în sine şi trezesc iniţierile subconştiente din fiecare privitor, drept „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”[10].

Ursele, malăncile şi urşii de paie

Constelaţia Mamă

*

Jocurile cu măşti din cadrul datinilor de iarnă nu înseamnă, aşa cum se ştie, ritualuri „pentru alungarea spiritelor rele”, ci o depersonalizare a celor patru tipuri de hore ritualice, două solstiţiale şi două echinocţiale, din vechime, prin care strămoşii neamurilor pământeşti omagiau constelaţiile cereşti fundamentale, numite şi „Constelaţiile Mamă” („Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[1]), pentru că, „pe atunci, Stăpânul Universului a fost în Pădurea celor şapte comori şi în Palatul celor cinci luminători. El a fost însoţit de numărul infinit al celor sfinte, care radiază lumină infinită, iluminând numărului infinit de lumi, observând numărul infinit de fiinţe vii, care suferă de durere infinită şi griji”[2]. Pe atunci, când se considera că „toate lucrurile revin la Unu”[3] şi când se stăruia în îndemnul „priveşte Calea Cerului, aderă la mişcarea astrelor – aceasta e totul… Natura cerului este în om, inima omului este cheia”[4], pentru că „natura morală a Cerului este omul: mintea omului întruchipează forţa motrice; Principiul Cerului fiind stabilit, destinul omului este fix”[5], Ursa Mare şi Ursa Mică, numite la români, printr-o reminiscenţă scitică, mărturisită de Herodot, şi Carul Mare şi Carul Mic, însemnau reperele fundamentale ale conştientizării Timpului, prin Datină, deci prin religia care a existat de „la începuturile neamului omenesc” şi pe care Iisus Hristos a revoluţionat-o, printr-o adevărată revoltă cosmică, spulberând, cumva, importanţa Timpului – reper al efemerităţii în necuprinsul veşniciei, văzută ca o a doua naştere, cea adevărată, pentru că, aşa cum scria Augustin, „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Şi mai exista un principiu, preluat splendid de creştinism, conform căruia, ca şi în icoanele fundamentale ale creştinismului, „în această întâlnire a Fiului şi a Mamei, Divinitatea şi Energia Necreate se vor întoarce la rădăcină şi se vor combina în Adevărul original”[6].

*

Primul mit astronomic al omenirii, cel al Ursei Mari

*

Ştiu că repetatele trimiteri la texte sacre din alte culturi, dar toate anterioare „Bibliei”, nedumeresc pe unii şi revoltă pe alţii, şi mai ales pe adepţii „contaminărilor folclorice” adică a împrumuturilor de elemente mitice între neamurile pământeşti, deşi toate cărţile religioase ale pământenilor nu sunt decât degenerescenţe şi adaptări instituţionale ale Cărţii Iniţiale, ale Datinii, în care „legile se cântau, ca să nu se uite”, cum spunea Aristotel şi nu numai. Iar cartea sacră iniţială impune, în toate culturile lumii, celebrarea Ursei Mari, iar în unele chiar şi ale Ursei Mici, drept aliate ale moşilor din civilizaţiile polară şi boreală în confruntarea cu Timpul, cele două civilizaţii primordiale, inclusiv cea egipteană, ca urmaşă a civilizaţiei boreale, locuind „pământul de sub Urse” şi mărturisind, la unison, că „timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar. A urmat timpul lunar sau lunar-stelar, cu douăsprezece luni de câte treisprezece zile, fiecare cu câte cinci zile adăugate de Zeiţa Lună”[7].

*

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

*

„Privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[8], în planul metafizic, nu neapărat în cel etnic, iar ceremoniile închinate Ursei Mari, prezente la toate civilizaţiile vechi, inclusiv în Datina pe care, în mod miraculos, o moştenim, reprezintă o probă de necontestat a observaţiei lui Churchward, din moment ce „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, iar „chinezii spun: Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă”[9].

*

*

Există, şi în Strabon, o mărturie suficient de difuză, ca să fi fost trecută, în general, cu vederea: „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, dar şi „sacrificii de paie”[10]. Există, de asemenea, la populaţia Ainu, care, în traducere, se numesc „Copiii Ursei”, „copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-au conceput primul Mit lor Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini”, care „încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”[11]. „Copiii Ursei”, Ainu, încă mai obişnuiesc să sacrifice un urs viu, dar între sacrificiile urşilor de paie, practicate şi de chinezi, şi sacrificiul real sau simbolic al unui singur urs, există o diferenţă de omagiere, urşii de paie fiind dedicaţi Ursei Mari, iar ursul, inclusiv cel din jocul ursului, Ursei Mici. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni, de pildă, presupune un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, pe când „ţiganul cu ursul” reprezintă o paştişare neroadă  după sacrificiile aduse Ursei Mici, numită la români, prin reminiscenţă scitică, nu doar Carul Mic, ci şi Plugul.

*

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

*

Ursa Mică figurează, difuz şi mitic, într-o mărturie a lui Herodot, care spune că, la sciţii cei vechi, „în ţinutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos (Targit-Anu, adică Sfântul Cer – n. n). Părinţii acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar aşa povestesc ei – ar fi fost Zeus şi o fiică a fluviului Borystenes (Nistru – n. n.). O atare obârşie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais şi pe Galaxis”[12]. Acesta este mitul Ursei Mici, al Plugului, pentru că feciorii Sfântului Cer au fost, pe pământurile unei fete de lângă Nistru, Lipoxais însemnând Plug de aur, dar şi pământ arat, plugar, ţăran (mitul lui Abel deci), Arpoxais însemnând Jug de aur, dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite (mitul lui Cain, deci), iar Galaxis, Proţap de aur, dar şi hoţ de vite.

*

*

Revenind la celebrarea Ursei Mari, care se face, în Bucovina şi doar în Bucovina, prin „Malancă” (ritualurile fetei Pământului, primăvara, care se numea Maya, ca şi luna în care începea primul an nou al omenirii), aceasta înseamnă un obicei agrar, păstrat ca atare până prin secolul al XIX-lea, când feciorii obişnuiau, după strânsul recoltei, să îşi pună măşti de urşi, făcute din paie, pentru a speria fetele care se întorceau de la câmp. În fond, datina venea din vremuri străveci, toamna fiind celebrată, prin hore ritualice cu măşti şi cu ciomege, Mama Glie, deja asaltată de Şarpele Îngheţului. Tocmai de aceea, toamna, în toate civilizaţiile primordiale, se adunau „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[13].

*

Aglomerate în timpul solstiţial de iarnă, de către creştinism, horele ritualice solstiţiale de primăvară şi de toamnă, dar şi cele solstiţiale de vară (cu excepţia Nedeilor, între timp îmbrâncite în uitare) şi-au pierdut şi semnificaţiile, şi iniţierile, devenind elemente de circ rural, în care nu semnificaţia celebrării mai contează, ci poznele jocului şi caraghioslâcul costumaţiilor („Ai văzut, dragă, la Crasna au urşi de paie şi cu aripi de îngeri!”), pentru că nu doar prostia, ci şi „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”[14].

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă.

*

Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[15].

*

Chestiile acestea le ştiau toţi cărturarii români de odinioară. Chiar şi Sadoveanu scria, în 1947, că toate „cântecele de stea şi cele de la piesa populară a irozilor sau vicleimului nu sunt prea vechi: sunt literatură religioasă, scrisă cândva şi intrate în circulaţie de curând”[16], „şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[17]. De data asta, nu doar bigotismul ne retează rădăcinile, ci mai ales penibilul savantlâc folcloric, aflat la cheremul propagandelor politice ale vremurilor noastre, în aparentă schimbare.

Despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”

*

Toate neamurile au ignorat învăţărurile iniţiale, în favoarea cultului propriilor lor strămoşi. Iniţierile în „raţiunea originală”, adică în fărâma de dumnezeire care există în fiecare dintre noi, şi în „natura înnăscută, (care) este temelia vieţii” [1], în condiţiile în care „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă”[2], ca şi subtilităţile metafizice ale „adâncului” („poarta către noianul de taine”[3], în care se regăseşte Creaţia, adică „obârşia Cerului şi a Pământului”[4]) şi ale „mai adâncului”, adică subtilităţile mai subtile decât subtilul şi, prin urmare, compatibile cu revelaţia („Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[5]), deveneau inaccesibile spiritului devastat de civilizaţie şi care, tocmai de aceea, se lăsa ademenit de poveşti simple, manipulante, în care „mânia” strămoşului iniţial provoca spaime şi judecăţi înspăimântătoare, bieţii oameni fiind deturnaţi de la „raţiunea iniţială”, a reperelor „non-acţiune – acţiune perfectă”, conform căreia „fiinţa se naşte din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[6], pentru a se abandona eresurilor. Este încă prea devreme să încercăm descifrarea elementelor metafizice ale datului iniţial, în condiţiile în care Datina, ultimul vestigiu al cărţii sfinte iniţiale, din care se trag toate celelalte, supravieţuieşte la români într-un conţinut degenerat şi care nu însemna memorie iniţiatică, ci „reguli”, statornicite prin oralitatea cântecului şi prin dansurile ritualice care, împreună, năşteau „misterele”. Prin urmare, mă văd obligat să-l însoţesc pe Augustin, în căutările sale de strămoşi ai neamurilor, care trebuiau nu doar demitizaţi, ci şi stigmatizaţi prin inventarea satanismului ca apocalipsă a memoriei universale.

*

În Egipt, cuceritorul din Argos, Apis, şi soţia lui, Isis, care muriseră în timpul vânzării lui Iacob, de către fraţii lui, aveau ridicate, în vecinătatea sarcofagului („soros”, în greacă), două statui, ambele personaje sculptate cu câte un deget dus la buze, de parcă ar fi invitat la tăcere. Sarcofagul şi numele coceritorului (Soros-Apis) dau numele „stăpânului zeilor” egipteni, deci al dinastiei creată de cuceritorul din Argos, sarcofagul lui Apis devenind Serapis. E pilduitoare această mărturie, pe care Augustin o prelua de la Varron, împreună cu legenda Taurului Apis, care nu fusese, de fapt, decât taurul sacrificat de urmaşul său la tron, Argus, şi încredinţat drept hrană mulţimii. În vremurile acelea, Soarele răsărea încă din constelaţia Taurului, mutându-se în Berbec abia spre sfârşitul vieţii lui Moise (nepotul lui Iacob), când sacrificiul simbolic al constelaţiei Taurului în cinstea Soarelui încetează, fiind înlocuit cu unul mult mai economicos, cel al mielului de Paşti.

*

În timpul lui Moise, rege al Egiptului era Ptolemeu, fratele lui, Atlas fiind un mare astronom, ulterior zeificat „cu cerul pe umeri”, deşi Augustin înclina să creadă că legenda deriva din existenţa muntelui Atlas, care ar fi determinat „această ficţiune a unui punct de sprijin pentru cer”[7], grecii fiind urzitorii puzderiilor de metafore mitice, încă din vremea primului rege atenian, Cecrops, „superstiţiile grecilor transformând oamenii morţi în zei”[8]. Nu o făceau numai grecii, dar Augustin, aflat în dispută cu platonicienii, identifica un panteon de oameni care, după moartea lor, aveau să fie consideraţi zei: soţia regelui Criasus, Melantomice; Iasus, fiul celui de-al şaptelea rege, Triopas; al nouălea rege, Sthelenas; în vremurile acestea ar trăit şi Mercur, fiul lui Atlas – astronomul Egiptului, dar şi Maia, fata lui, care avea să dea numele primăverii, în mitologia slavă, Maia fiind numele lunii în care începea anul nou pe atunci, mai. Şi aşa mai departe.

*

În vremea aceasta, a abundenţei de superstiţii diverse, Moise vorbea, odată cu încredinţarea legilor lui, despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”: „Primus homo de terra, terrenus; secundus homo de coelo, coelestis”. Prin conceptul „omului pământesc” şi al „omului ceresc” se comitea primul atentat la OM (se scria AUM, dar se pronuţa OM), seminţiile însuşindu-şi atributele Sinelui Universal. „Omul ceresc”, cum îl numea Moise, diferenţiindu-l de „omul pământesc”, era deja abandonat, la mai toate neamurile, în favoarea cultului străbunilor proprii, iar odată cu abandonarea lui OM („omul ceresc” al lui Moise) se abandonau şi valorile datinii: „Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”[9]. Bucuria avea să fie înlocuită, în religii, cu suferinţa, cu ispăşirea şi cu purgatoriul. Încă nu se vorbea de iad, iar tânguirea subconştientă din colindele românilor, „OI, ler, OI, ler!” (OI însemnând vocativul de la OM) e aidoma colbului uitării peste sipetul unei străvechi moşteniri a întregului neam omenesc, pentru că:

*

„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[10].

„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[11].

*

„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”[12].

*

„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[13].

„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[14].

*

„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”[15].

„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat”[16].

*

„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor”[17].

„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”[18].

„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM”[19].

*

„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca UNU INDIVIZIBIL”[20].

 *

„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”[21].

*

Moise, iniţiator de geniu al deja istoricizatei lumi pământeşti, înţelesese că „armonia universală” nu mai însemna nimic şi că seminţiile, ca să poată dura în timp, au nevoie de reguli intransigente, de „porunci” care să fie urmate fără crâcnire, pentru a contracara degenerescenţele criminale ale istoricizării. A avut nevoie de timp, până a se decide să-l spulbere pe OM şi să legitimeze „omul pământesc”, deci de vietatea care nu putea fi înfrânată decât cu ameninţările cereşti ale veşniciei. Şi astfel, „omul pământesc” încetează să-şi mai simtă sufletul plin de „omul ceresc”, cel care „nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”, iar o pământenime care se bucură de libertate cosmică nu putea fi condusă şi exploatată. În fond, asta înseamnă istoricizare: nu o „făptuire stilistică” (termenul aparţine lui Blaga), ci o osificare în resemnarea de a fi robit şi exploatat.