RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro - Part 4

„În oraş în Vifleem”, în anul 1827

În oras în Vileem 1827 p 108

*

Printre creaţiile protopopului de Caransebeş, Ioan Thomici, publicate în 1827, la Pesta, în cartea menţionată în capitolul anterior, se numără şi vifleimul rudimentar „În oraş în Vifleem” (pp. 108, 109), pe care îl voi transcrie, în prima tentativă din România (dacă vreţi, şi din lume!) de a căuta originalele textelor bisericeşti, care, cu complicitatea etn-oloagelor (la dimirlie) Centrului Cultural „Bucovina” încă trec drept „colindeee populareee român eşti?”. După transcriere, o să mă furişez hoţeşte (opinia despre nevoia de a şti din colivia etn-oloagei lui Brăteanu) prin alte biblioteci ale lumii, să văd dacă toate aceste „cântece dumnezeieşti”, cum le numise, la 1815, Ioan Tincovici, sunt în totalitate creaţii ardeleneşti, ulterior şlefuite de profesionişti, poeţi şi compozitori ai sfârşitului de secol al XIX-lea şi început de secol XX, sau şi ale unor călugări din celelalte ţinuturi româneşti.

*

„În oraş în Vifleem,

Veniţi voi toţi, să vedem

Că astăzi ni s-a născut

Domnul cel făr’ de început.

*

Astăzi cel ce de demult

Oamenilor prorocit,

Că se va naşte Mesia

Din sămânţa lui Iosif

*

Şi din roada lui Avraam

Mântuire lui Adam,

Pe scaunul lui David Crai,

S-a născut din viţa lui

*

În oras în Vileem 1827 p 109

*

Trei crai ai pământului

Vin la închinat lui,

Aducându-i lui daruri,

Smirnă, tămâie şi aur.

 *

Fecioarele lui cânta

Că l-a născut Maria

În ieslea dobitoacelor,

Culcă-te, Craiul îngerilor,

*

Unul din Sfânta Treime

Eşti născut făr’ de sămânţă

Şi îngerii toţi cântă

Şi din rugi aşa grăia:

*

Mărire sus lui Dumnezeu,

Lui Hristos, fiului său,

Şi pe pământ pace bună,

Între oameni, voie bună!

*

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie!

 *

Deşi nu seamănă prea mult cu bijuteriile aflate astăzi în circulaţie, toate opere culte din prima jumătate a secolului XX, „cântări dumnezeieşti” de felul celei de mai sus reprezintă, totuşi, rădăcinile unei datini târzii, datina creştină. Ortodoxia, adică „religia adevărată”, nu prea se dă în vânt după adevăr, pentru că dacă s-ar da sau s-ar fi dat, ar fi lămurit de mult diferenţele care există între colinda Datinii iniţiale şi cântările bisericeşti din ultimele două veacuri, care li s-au substituit aproape complet colindelor. Încă mai este timp să desluşim armoniile memoriei strămoşilor noştri şi ai tuturor neamurilor europene. Sper să-mi ajute bunul Dumnezeu, cel dintotdeauna şi pentru totdeauna, să le şi aud, peste vreo zece zile, cu ajutorul şi prin mijlocirea „Zicălaşilor”.


Colindele străvechi şi „cântările dumnezeieşti”

1827 Ioan Tomici gravura 1

*

Colindele Datinii iniţiale însemnau cântări şi hore cu măşti echinocţiale de primăvară, închinate Soarelui, Lunii şi Mamei Tera, adică Naturii, care reînvia în primăvară, sub numele universal de Maya (luna mai), ceremoniile maiale, descrise de Strabon, în baza consemnărilor istoricilor vechi Hecateu Abderida şi Diodor Sicul, în care şapte fecioare, simbolizând constelaţia dominatoare în această lună, Lebăda, fermecau lumea cu cântările lor. Poeţii greci susţineau că în templele Soarelui fusese admis „Tracul Pean, cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare” (Proclos din Lycia), iar Strabon completa, susţinând că „paianele” respective se mai numesc şi „Imnele Titanilor”, ştiute ca atare din vremurile în care hiperboreii veneau la Delos, ca să aducă daruri şi jertfe Soarelui, printre jertfe numărându-se şi simbolul Ursei Mari, ursul de paie, pe care îl incendiau. În timp, informaţiile acestea s-au pierdut, dar cântecele Datinii străvechi supravieţuiau la români şi la aromâni, provocând mânia bisericilor creştine care interferau în Ardeal.

*

Ca ofensivă împotriva colindelor au fost, începând cu anul 1552, mai întâi plângerile preoţilor şi pastorilor, precum cea a lui G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”[1], adică nevinovatele colinde. Dar cum astfel de plângeri întâmpinau, de regulă, indiferenţa autorităţilor, anevoie au găsit bisericile Ardealului soluţia contracarării colindelor străvechi. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea se pot afla, atestate ca atare, primele cântece de stea şi vifleimuri, menite să înlocuiască mult blamatele colinde, numite aşa spre sfârşitul secolului, datorită celor două teme, steaua urmată de magi, şi naşterea Domnului, ambele vechi, dar prezentate într-un epic tranşant creştin, chiar dacă, anterior, jocurilor cu măşti îndătinate (mălăncile) li se replicase cu un teatru popular creştin, „Irozii”, atestat ca atare, în secolul al XVII-lea (mărturia lui Paul de Alep), în Joia Mare, de dinaintea Paştelui, dar şi de Crăciun, în locurile cu datini străvechi.

*

Colindele Datinii înseamnă, ca şi cântecele de stea şi vifleimurile creaţii culte, iniţiatice, şi nicidecum „creaţii populare”. Nu doar un filosof al culturii de talia lui René Guenon, ci chiar şi folcloristul român Bernea înţelesese că acest „loc spiritual”, în care „datina vine din ce este dat, gata făcut şi constatat obiectiv”[2], se moşteneşte şi degenerează iniţiatic prin tradiţie. Tot aşa, şi cântecele de stea şi vifleimurile înseamnă creaţii culte, cu rol mai curând persuasiv decât iniţiatic, create de biserici, în prima parte a secolului al XIX-lea (probabil că şi spre sfârşitul secolului anterior, dar dovezi nu există, tipăriturile româneşti fiind puţine şi fără legătură cu cântările).

*

1827 Ioan Thomici coperta

*

În 1815, când apărea, la Buda, cartea lui Ioan Tincovici, „Cântări dumnezeieşti”, din cele opt cântări riguros bisericeşti, închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste  minunată” (p. 8), avea să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori români ai vremii:

 *

1815 O ce veste p 8

*

O, ce veste minunată

În Vitleem ni se arată

Că a născut prunc din Duhul Sfânt

Fecioara Maria.

*

Mergând Iosif cu Maria

În Vifleem a se scrie,

Într-un sălaş, lângă oraş,

Au născut pe Hristos.

*

Pe fiul cel din vecie,

Ce l-a trimis Tatăl mie,

Ea[3] să-l nască, el să-l crească

Să ne mântuiască.

 *

Păstorii văzând o zare

Din ceri o lumină mare,

Ei fluiera, îngerii cânta

Cu toţi se bucura.

*

După o stea luminoasă

Dintre celelalte aleasă

Trei crai mergeau, daruri duceau,

În genunchi au căzut.

 *

Acelora să urmăm,

Credincioşii să strigăm:

Mărire ţie, celui din vecie,

Puternice Doamne!

*

Deşi rudimentar, la o primă vedere, doar acest text poetic, din opt închinate Naşterii Domnului, respectă „limbajul ritmicităţii”, specific colindei, în care versurile de 7-8 silabe alternează ritmic cu versurile de 4 silabe (precum în „Mioriţa”, cel mai frumos colind al omenirii), versul 3 din fiecare strofă a lui Tincovici fiind format, de fapt, din două versuri („Într-un sălaş, / Lângă oraş” etc.), urmate de un vers liber, dar care ar trebui să rimeze cu versul liber din strofa următoare.

*

Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Peste, protopresviterul Caransebeşului şi asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi, inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici. Ioan Thomici leagă unele cântece de stea de „Irozi”, Ioan Slavici şi George Coşbuc mărturisind, mai târziu că acesta era obiceiul prin satele naşterii lor: ceata „Irozilor” îşi începea ritualul cu un cântec de stea, pe care Thomici îl numise „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Dar, înainte de a trece la relatări mai amănunţite, să vedem cum arătau „O, ce veste minunată” şi „Veste nouă şi minunată”, cântări pe care le rescrisese protopopul ortodox al Caransebeşului („protopresviter” înseamnă o delimitare de catolicism). În ordinea paginilor, „Veste nouă şi minunată” (pp. 105-107) înseamnă prima variantă a înaltului ierarh:

 *

Veste noua si minunata 1827 p 105

*

Veste nouă şi minunată:

Astăzi Maria cea preacurată

Născutu-l-au în Vifleem

Maria preacurată.

*

Veste noua si minunata 1827 p 106

Nu în curte împărătească,

Ci în iesle dobitocească,

În peşteră, în pustie,

Tot omul să ştie

 *

Că e Dumnezeu adevărat

Care pentru noi s-a întrupat.

Născutu-l-a Fecioriţa,

Prunc mic l-a scăldat

 *

Şi-n braţele sale-l ţine,

Şi aşa din gură-i grăieşte:

Dormiţi, odihneşte,

Şi curând mi-ţi creşte,

Prea dulce fiule!

 *

Pe tine te laudă heruvimii,

Pe tine te laudă serafimii

Cu neîncetate glasuri,

Întreite sfinte!

*

O, Isuse Doamne,

Unde vei fi tu singur

*

Veste noua si minunata 1827 p 107

*

Ia-mă şi pe mine

Să fiu lângă tine!

 *

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie:

Fiţi oaspeţi cu veselie

Şi cu bucurie!

*

Fără a renunţa la această variantă, care, şi prozodic, şi ca mesaj, dar şi ca înlocuitor de colindă îndătinată este sub cea scrisă de Ioan Tincovici, Thomici încearcă şi varianta „O, ce veste minunată” (pp. 107,108), pe care o plagiază, în interesul şi întru slava bisericii adevărate:

*

O ce veste minunata p 107

*

O, ce veste minunată

În Vifleem se arată

C-a născut prunc din duhul sfânt

Fecioara curată.

*

Mergând Iosif cu Maria

În Vifleem a se scria,

Într-un sălaş, lângă oraş,

A născut pe Hristos,

 *

Pe fiul cel din vecie

Ce l-a trimis Tatăl mie,

Ea să-l nască, el să-l crească

Să ne mântuiască.

 *

Păstorii văzând o zare

Din ceriu o luminare,

Ei fluierau, îngerii cântau,

Cu toţii se bucurau.

*

O ce veste minunata p 108

*

După o stea luminoasă

Dintre altele aleasă,

Trei crai mergeau

Daruri aduceau,

În genunchi căzând.

*

Acelora să urmăm,

Credincioşii să strigăm:

Mărire ţie, celui din vecie,

Puternice Doamne!

 *

Biserica ortodoxă din Ardeal abia începuse să-şi facă un patrimoniu de „cântece dumnezeieşti”, menite înlocuirii colindelor Datinii străvechi, aşa că autorii nu contau ca individualităţi, chiar dacă îşi semnau cărţile, ci cântecele, care nu mai aparţineau celor ce le-au creat, ci bisericii şi, în cele din urmă, enoriaşilor.

*

Protopopul Caransebeşului şi consilierul consistorial Thomici înjghebase cântări pentru toate ritualurile străvechi, inclusiv pentru cele de nuntă, la care stăruia parabola vânării de timp (vânarea căprioarei) de către „fiul de împărat” (ceresc, deci creştin, după cum observa şi Cantemir). Pentru astfel de ceremonii, Ioan Thomici a scris „La un ospăţ sau nuntă” (pp. 87-93), cântec devenit, ulterior, „colindă creştină”, pe care Alexandru Voievidca avea să o culeagă din Bucovina, sub titlul „Gana Galileii” şi sub alte titluri denaturate („Cana Calileii”) de pronunţii. S-a mai întâmplat şi cu colinde vechi, care s-au transformat în oraţii de nuntă şi invers. Din această oraţie de nuntă voi transcrie doar o pagină, lămuritoare pentru epicul direct al „cântecelor dumnezeieşti”, total diferit de alegoriile tulburătoare ale colindelor Datinii:

*

Cana Galileii 1927

*

„Cel făr’ de început şi făr’ de sfârşit

Fost-au Dumnezeu cuvânt în

Cana-Galileului,

Că vrând nuntă a se face

Precum lui Dumnezeu place,

Cana-Galileului,

*

La nuntă ce s-au aflat,

Fost-au şi Isus chemat,

Cana-Galileului,

Isus şi cu Muma sa,

Fiind gata şi masa,

Cana-Galileului,

 *

La masă şezând şi bând,

Băutura n-ajungând,

Cana-Galileului”… etc.

*

Pentru seara Naşterii Domnului, Ioan Thomici recomanda „Irozii” (pp. 98-102), cu preambulul „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Ierarhul ardelean sfătuia, înainte de toate, cum trebuie să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este datina” colindatului. Cântecului lui de stea, adaptat, în 1849, de Procopie Pătruţ, printr-o formulă epică asemănătoare, dar esenţializată, merită transcrierea integrală:

 *

Cantecul cu Steaua 1827 p 97

*

„Cântări cu steaua, la ziua naşterii lui Isus Hristos

*

Trei crai de la Răsărit

Cu steaua au călătorit,

Când în cale purcedea,

Steaua-nainte mergea,

Iar când sta de odihnea,

Steaua încă aştepta.

*

Şi-n Ierusalim s-au dus

Şi steaua li s-a ascuns

Şi le-a fost lor de-ntrebat

De naştere de împărat:

Unde ştiţi că s-a născut

Crai micuţel de curând?

*

Steaua am văzut la răsărit,

După dânsa am venit.

Iar Irod împărat

Foarte rău s-a mâniat,

*

Cantecul cu Steaua 1827 p 98

*

Mulţi coconi el a tăiat

Ca un tiran nestâmpărat.

*

Vifleemul se întrista,

Mumele se tânguia.

O, naştere fericită,

Fos-ai lui Irod urâtă

Temându-şi a sa domnie,

Să scape de-mpărăţie.

 *

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie!”.

 *

Un alt cântec de stea, „Steaua de sus răsare” (pp. 109-112), tot ca variantă, probabil anterioară şi preluată de Thomici, spune astfel:

*

Steaua de sus rasare 1827 pp 109 110

*

„Steaua de sus răsare

Cu o taină mare:

Steaua străluceşte,

Pe Hristos vesteşte.

*

Steaua îşi dă rază,

Pe Maria luminează

Şi Mariei grăiesc

Grai dumnezeiesc:

 *

Tu eşti cea prorocită,

De Valaam vestită,

Că de când pământul

L-a născut cuvântul,

*

Şi făr’ de aceasta,

N-a născut Preacurata,

Născu pe Hristos

Lumii de folos.

*

O, stea prea luminoasă,

Din toate aleasă,

Cu a ta ivire

Ne înveţi tocmire

 *

Şi nouă ne scrie

În astronomie

*

Steaua de sus rasare 1827 p 111

*

Că s-a născut, jos,

Împăratul Hristos,

*

În cetatea lui David

Pildă arătând,

Şi dacă-au zărit,

Au călătorit

*

Trei crai de la răsărit

În Vifleem au venit

Şi îndată au aflat

Pe cel ce au căutat

*

Şi i s-au închinat

Ca unui împărat;

Daruri în mâini ţiind,

Şi lui Hristos cântând:

 *

Cocoane împărate

Şi prea luminate!,

Ştim de unde eşti venit,

Cel în Treime mărit,

*

În ce chip ai venit,

*

Steaua de sus rasare 1827 p 112

*

Şi din Fecioară te-ai ivit;

Din Fecioară curată

Şi prea nevinovată,

Deci te rugăm ca să primeşti

De la noi daruri lumeşti”.

*

Urmează „Irozii”, spectacol care începe cu dialogul dintre Irod şi Melchior, text lung şi stufos, pe care l-am reprodus, în cartea „Vechi colinde bucovinene” după cele două consemnări ale lui I. G. Sbiera, şi nu-l mai transcriu şi aici. Cum nu voi transcrie nici alte „cântări”, care nu respectau ritmicităţile repetate ale colindului şi care denaturau agresiv mesajul ancestral şi, tocmai de aceea, s-au pierdut, deşi textele au rămas în vechile tipărituri bisericeşti (de pildă, „Veniţi astăzi credincioşi”, pp. 102-104).

*

Există, în finalul acestor cântări, şi o „Oraţie către ai casei” (pp. 112, 113), dovadă că tinerii „cântători” erau pregătiţi de către cantorii bisericeşti, din porunca ierarhilor, să umble pe la casele gospodarilor, cu „Irozii” şi cu „cântecele dumnezeieşti”, compuse pentru a înlocui „satanicele cântări”, care erau colindele. Nimeni nu-şi punea problema şi, din păcate, nu şi-o pune nici acum dacă, odată cu aceste străvechi cântări, noi nu contribuiam cumva şi la ştergerea ultimelor urme ale memoriei tuturor strămoşilor neamurilor europene, inclusiv ai noştri. N-aţi văzut, de curând, la „Bucovina Rock Castle”, când o trupă din Suedia sosea cu alegorii ale morţii şi învierii timpului în Capricorn, după Datina civilizaţiei polare, cât de violent s-au manifestat dogmaticii agresivi ai îndobitocirii urmaşilor?

*

„Oraţia către ai casei”, ulterior versificată cu meşteşug, spune:

*

Oratie catre ai casei 1827 p 112

*

„Cinstite jupâne (sau domnule), oblăduitorule al casei acesteia, deoarece am ajuns a serba un mister (în text: o mistirie – n. n.) foarte mare ca acesta, cu credinţă te închină celui ce s-a născut astăzi, Soarelui dreptăţii[4], ce a răsărit din pântecele Fecioarei Mariei, şi nouă, celor ce şedem întru întuneric şi în umbra morţii, s-a arătat; şi din călduroasă inimă să mulţumeşti, cu toţi ai casei domniei tale, pentru multa şi nemăsurata milă, ce a făcut cu noi Împăratul Dumnezeu, de a înnoit firea noastră cea căzută cu naşterea sa; căruia şi eu mă rog ca unui născut Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, ca să dăruiască pace, sănătate şi viaţă îndelungată Domnie tale şi la tot cuprinsul casei Domniei tale, şi Naşterea lui Isus Hristos să vă fie cu folos, Amin!”.

*

Oratie catre ai casei 1827 p 113

*

Am insistat pe aceste mărturii din anii 1815 şi 1827, care probează că toate „cântări dumnezeieşti”, ulterior numite cântece de stea şi vifleimuri (vifleemuri), nu pot fi confundate cu colindele Datinii străvechi. Alcătuite târziu de călugări şi şlefuite de alţi autori, aleşi tot din rândurile călugărilor, apoi, între 1880-1930,  aduse la perfecţiune de compozitori români celebri, „cântările dumnezeieşti” s-au impus, odată cu creşterea fiecărei generaţii de învăţăcei, drept folclor. Nu drept colinde, chiar dacă s-au substituit acestora, acaparându-le şi numele, ci drept folclor şi, din ce în ce mai rar, drept „cântări dumnezeieşti”, folosite şi în ritualica bisericească.

*

Dumnezeu e Unu şi acelaşi, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Doar ritualurile şi profiturile pământeşti ale celor care i se tot substituie diferă. Şi colindele, şi „cântările dumnezeieşti” doar pe Unu îl celebrează. Cu o diferenţă: în colinde încă mai vibrează strămoşii neamurilor europene, iar în „cântecele dumnezeieşti”, doar strămoşii neamurilor semitice. Şi pentru că vreau să aud şi sufletele alor mei, interzise de dogmatismul ortodox, am pregătit, inclusiv prin acest material, concertul de colinde şi „cântece dumnezeieşti” al „Zicălaşilor”, cu speranţa că, ajutat de Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Mihăiţă Cotos, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic, voi putea desluşi între arhaic şi contrafaceri. Cu precizarea că arhaic nu înseamnă similarităţi cu manifestările triburilor sălbatice de astăzi, din pustietăţile globului pământesc – aşa cum susţin arhetipalii folclorişti şi etnologi (mai ales etn-oloage la colivie!), ci profunzimi metafizice la care omenirea rareori mai poate ajunge şi râvni. Abia atunci, după concertul „Zicălaşilor”, care nu ştiu, pentru că încă nu m-am hotărât, dacă va fi public sau doar destinat filmării, o să reiau tema, de aici, de unde am lăsat-o, pentru a o urma până la capăt. Cu atât mai mult, cu cât ea nu a fost luată niciodată în discuţie, din simpla pricină că nici filosofilor culturii, nici etno-folcloriştilor nu li s-a năzărit, vreodată, să răsfoiască şi cărţile de muzică bisericească, pentru a afla ce şi cum.

*


[1] Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267

[2] Bernea, Ernest, Introducere teoretică la studiul obiceiurilor, în „Revista de etnologie şi folclor”, nr. 5/1968

[3] În carte, ca şi la Thomici, cred că e o greşeală de culegere, pentru că nu Iosif (el să-l nască), ci Maria l-a născut pe Iisus, Iosif crescându-l ca pe fiul său.

[4] Sintagma aparţine lui Augustin, care spunea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna şi că Iisus nu s-a arătat drept Soarele dreptăţii.


Autorul vifleimului „Trei crai de la răsărit”

Coligat 1 coperta

*

Un manuscris vechi, „Cântări”, găsit, în 1942, la Ana Blațiu, din Seliștea Sibiului, un „coligat de cântări religioase din religia ortodoxă”, scris și ilustrat, începând cu 30 decembrie 1849 și până în 25 ianuarie 1868, de Procopie Pătruț, conține, pe lângă adaptări din „Cântarea cântărilor”, și cântări de Paști – așanumitele colinde pascale, și textele care vor fi cunoscute, mai târziu, drept „colinde creștine”, deși nu sunt decât cântece de stea și vifleimuri.

*

Primul text, de altfel, numit „Viersuri ce se cântă în seara nașterii Domnului Nostru Isus Hristos”, se regăsește în mai toate cântecele de stea, cu referire la cei trei magi sau trei crai, menționați ca atare și în această versificare, în care se spune că:

*

Coligat 2 Magii

„Steaua spre răsărit strălucește,

Steaua-mpăratului se ivește,

Steau cu raze mari luminând,

Sfânta naștere anunțând,

*

Și au fost a se plimba

Prin oraș ș-a întreba

Unde s-a născut, zicând,

Un crai mare de curând,

*

Iar Irod împărat

Auzind s-au turburat,

Pe crai în brabă-a chemat

Și în taină i-a întrebat…” etc.

*

Titlurile vechi, sub care au fost zămislite, în anume mănăstiri, aceste cântece, care aveau menirea de a înlocui adevăratele Colinde ale Datinii, considerate de biserică a fi „cântece satanice”, au fost pierdute, ulterior, deși „Trei crai” s-a numit, după cum o probrează manuscrisul aflat în posesia Bibliotecii Naționale a României, „Închinăciune care se zice Masa despărțirii”:

*

Coligat 3 Trei crai

*

Trei crai de la răsărit

La-nchinare au venit

Daruri scumpe aducând

Și către el cuvântând…” etc.

 *

Fără dar și poate, cântecul de stea „Trei crai de la răsărit” a fost scris, în 30 decembrie 1849, de necunoscutul poet Procopie Pătruț.

Există în manuscrisul acesta și poeme frumoase, pentru anii 1849-1851 (cele de până în 1868 încă nu le-am deslușit, fie și sumar), precum „Pustnicul”  și, în ciuda dificultăților pe care le întâmpin cu scrierea chirilică de mână, am să revin asupra moștenirii rămase după Procopie Pătruț. Măcar din omenească vie curiozitate.

 *

Coligat 4 Pustnicul

*

„Am lăsat mărire, lume,

Am lăsat lux și palat,

Am lăsatși rang, și nume

Și-n pustii m-am depărtat,

 *

Unde fără întărire

Gustă liniște în veac,

Unde la a mea dorire

Aflu mângăiere, leac,

*

Unde amuțita stâncă

Și nesimțitorul crâng

Întristarea o aruncă,

Nu pot auzi când plâng…” etc.

*

Are 394 de pagini manuscrisul acesta, pe care l-am parcurs grăbit și preocupat de o documentare cât mai exhaustivă pentru una dintre cele cinci cărți pe care le am simultan în lucru, după obieciul meu, „Datina, religia furată”.


Recuperarea Colindelor, recuperarea strămoșilor

Partestii de Jos 7

*

Colindele sunt cântecele ancestrale ale omenirii, percepute ca atare până la sfârșitul secolului al XIX, când bisericile izbuteau să înlocuiască, în spiritualitatea românească, ultima care mai păstra aceste moșteniri inițiatice ale omenirii, „cântecele diavolești” ale religiei naturale primordiale cu „vifleimurile”, cum erau numite de către cărturarii vremii contrafacerile, vehiculate, initial, prin „Irozi”, în spectacole stradale, menționate și descrise, pe la 1640, de către Paul de Alep. Colindele, ca Datină, însemnau un reper important pentru originea vlahilor (flacilor), reper care, după cum o probează și valaskim (dreptul valah), însemnau o descendență spirituală subconștientă din pelasgi (Titanii mitologiei grecești, după cum se va vedea), deci din primii inițiatori ai omenirii. Doar că, în secolul al XIX-lea, când Școala Ardeleană izbutea să ne ofere, totuși, o nobilă identitate, retezându-se rădăcinile și mai profunde, raportările s-au tot făcut la mitologia romană, care valorifica, la vremea ei, și modernismul pragmatic al grecilor, dar și relicve ale civilizației polare, din care descindeau etruscii (toți zeii romanilor erau, prin urmare, blonzi). Dar dincolo de aparent pripita raportare (încă nu se știa nimic despre pelasgi), protestele cărturarilor secolului al XIX-lea față de eforturile bisericești de asasinare definitivă a memoriei strămoșilor nostri înseamnă, la rândul lor, un reper important pentru înțelegerea cinicei mistificări a identității noastre de neam, prin falsificarea colindelor ancestrale și prin transformarea lor în „colinde creștine”.

*

Iată, de pildă, cum protesta, în 1861, împotriva acestui sacrilegiu la adresa identității neamului, cărturarul ardelean Teodor Roșu: „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Venere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[1].

*

Mult mai tranșant, Dr. Grigore Silaș (în grafie etimologistă: Gregoriu Silasi) scria: „Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”[2]. „Răsunetele mitologice străvechi” s-au făcut auzite, de-a lungul mileniilor, prin melos și prin versuri (luga suryannya, adică limbajul iluminării), iar eu înclin să cred că nu melodiile ancestrale au fost falsificate prin „transferarea la idei creștine”, ci doar părți ale textelor sacre străvechi, în care Iisus, Soarele Dreptății – cum îl numea Augustin se substituie Soarelui („cultul soarelui a fost, probabil cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[4], se transformă în Maica cu pruncul, muntele, ca altar al Soarelui („În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[5]), a devenit mănăstire, arborele vieții, în dimensiunile sale solare (mărul) și lunare (părul) nu mai înseamnă o cosmogonie primitivă („Una dintre noţiunile de cosmogonie ariană primitivă a fost aceea a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[6]), ci o trimitere directă la miturile biblice, iar brambureala de inserții biblice și de strămoși ai evreilor, în locul celor îmbrânciți din memorie, și care erau și sunt ai nostri, au condus la o gravă falsificare, una care, din păcate, merge și mai departe, cântecele noastre naționale, pe care unii le numesc folclor, lunecând într-un fals devastator, „priceasna”, pe care o promovează, în dauna cântului străbun, cu infinit bigotism tot mai mulți guriști ai manelismului folcloric exhaustiv. Și e păcat, pentru cu nu prin falsuri evlavioase putem proba credința în Dumnezeu, ci prin adevăr, inclusiv prin adevărul spiritual identitar. Dumnezeu e Unu și unic, același dintotdeauna și pentru totdeauna.

*

Judecând după mărturiile antice, colindele sunt, la origine, „cântecele prescrise de legi”[7], pentru că „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[8]. Pe când „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[9], deci în prima decadă a lunii mai, „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[10], era omagiată, prin cântec, de „nouă fete la fel de glasnice şi atrase / de cântec doar”[11], care simbolizau dominanta constelație Lebăda, colindele, numite de greci „paiane”, fiind considerate „Imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[12]. Titanii sau pelasgii („capetele negre” ale inițiatorului Anu), care au inventat colindele, au reprezentat, în plan spiritual, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[13] („numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”[14]), iar păstrarea colindelor doar de către români înseamnă, dacă le-am curăța, pe cât posibil, de contrafaceri și am relua ritualurile din mai (Maia sau Maya, ca nume al primăverii, există în toate mitologiile lumii, dar numai românii mai păstrează, denaturate – ce-i drept, „malăncile”), am recupera o mitologie universală, în care toate neamurile și-ar putea regăsi rădăcinile. Dar, ca să împlinim această datorie, trebuie să începem cu recuperarea orchestrală a melodiilor colindelor și ale „colindelor creștine”, ca să putem înțelege, în baza temelor de incantație, care anume dintre ele vin din ancestral. Ca reper putem folosi și melodiile dansurilor cu măști, deci ale malăncilor, care descind din aceeași străveche moștenire. Dacă o vom face, probabil că ne va surâde „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[15], dar și „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[16].

*

Cine știe, poate că odată și odată, „cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[17], pentru a birui Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[18].

*


[1] Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[2] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51

[3] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. p. 14

[4] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[5] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[6] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[7] Strabon, Geografia, II, X, 20, p. 454

[8] Hesiod, Teogonia, p. 5

[9] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373

[10] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[11] Hesiod, Teogonia, p. 5

[12] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[13] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[14] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[15] Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

[16] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[17] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[18] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194


„Alexan-dros”, un „jertfit cerbului”

Coarne de cerb

*

În vremurile vechi ale primelor totemuri astrale, „ţinuturile de sub Ursă”[1], în care „sunt ierni atât de grele, că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat… În celelalte patru luni, acolo tot frig e”[2], frig confirmat şi de inzi: „Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile”[3], se confruntau decisiv cu timpul şi cu vitregiile lui, chiar dacă, înspre sud, imaginaţia „a înfrânt pe tatăl Cronos”[4], lumina biruind, după săvârşirea anumitor ceremonialuri totemice, în care buturuga aprinsă, semnificând menhirul (piatra căzută din cer), juca un rol important şi de neomis. În zodia închinată constelaţiei Capricornului, constelaţie cu rol de poartă solstiţială a zeilor (Deva-Yana), nu doar omul, ci şi universul trecea pragul morţii, iar aparenţa aceea, de renaştere a luminii după depăşirea punctului solstiţial de iarnă, avea să determine apariţia mitului renaşterii fiinţei umane („Omul moare şi se naşte din nou, ca un fir de iarbă”[5]), în împărăţia de după Deva-Yana. Repetata biruinţă a luminii asupra întunericului, în Capricorn, se celebra, iniţial, prin sacrificarea ceremonială a unui cerb, a unui ţap sau a unei capre, din sângele bietei vietăţi gustând toţi membrii comunităţii care închina jertfa, apoi, odată cu triumful misterelor, şamanul însuşi se înfăţişa drept Capricorn, biruia întunericul prin horire ritualică, săvârşită de întregul trib, care, în final, dansa şi horele învingătorilor, prin bătute cu ciomege, pentru că învingător nu era bietul om, ci „umbrita glie, maica zeilor din cer”[6], chiar şi timpul fiind, în cele din urmă, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[7], pentru că „tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii”[8].

*

Iniţial, Timpul era legat de cerul îndepărtat (întunecat), cerul care, într-un fel sau altul, reprezenta şi haosul iniţial creator, cerul numit Cernunos şi înainte de a fi transformat în zeitate (Cronos) sau, şi mai târziu, într-un idol cu coarne de cerb. La solstiţiul de iarnă, acestui Dumnezeu-Timp, numit Cernunos, îi erau dedicate ceremoniile totemice, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[9]. Aşa se şi explică datina „Cerbului” („Caprei”), care moare şi învie, din patrimoniul spiritual românesc din Bucovina, numai că ritualul acesta, interpretat, astăzi, în costume care sugerează mai curând personaje răzeşeşti din vremea lui Ştefan cel Mare, aduna, atunci, în jurul focului care sugera piatra căzută din cer (menhirul), în costume fabuloase şi sub măşti – ca sugestie directă a solidarizării cu spiritele benefice ale străbunilor.

*

Întâlnită şi mărturisită, de-a lungul secolelor, prin târgurile româneşti, de către călători străini, datina „Cerbului” supravieţuia drept curiozitate urbană, nu şi ca ritual străvechi, care ţine de unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii. Nu mai avea hore ritualice, nu mai avea nimic nici măcar din substituţia grecească Orfeu, căruia i se zicea şi „Dros” (Cerb) şi în amintirea căruia se instituise tradiţia dacică a trimiterii unui mesager în ceruri, un „alexan-dros”, un „jertfit cerbului”. Vestigiile de datină, încă întâlnite prin satele Bucovinei, la Corlata, de pildă, prin „Cerbul”, şi la Mălini, prin „Capra”, iluminează în sine şi trezesc iniţierile subconştiente din fiecare privitor, drept „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”[10].

*


[1] Herodot, Istorii, II, V, X, p. 31

[2] Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321

[3] Vendidad, Fagard 1, verset 3, p. 3

[4] Hesiod, Teogonia, p. 6

[5] De la Kathak la WedasKatha-Upanishad, Cartea I, 1, p. 26

[6] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[7] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[8] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, London, 1891, p. 10

[9] Churchward,, pp. 29, 30

[10] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 22

 


Pagina 4 din 7« Prima...23456...Ultima »