RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro - Part 4

Podoaba Neamului vine din paza legilor strămoşeşti

Catavasierul Ramniceanul

*

Printre cărţile liturgice ale secolului al XVIII-lea se numără, ca şi în veacurile anterioare, şi catavasierele cu „trebuincioase cântări”, în care se află şi rădăcinile cântărilor bisericeşti, cunoscute sub numele de  cântece de stea şi vifleimuri, iar mai târziu, după anihilarea colindelor străvechi, drept „colinde de Crăciun”. Eu am luat ca reper „Catavasiariu cu multe preste tot anul trebuincioase cântări”, de Dimitrie Râmniceanul, cu precizarea că nu există diferenţe importante între cărţile de cântări mai vechi şi aceasta, pe care am preferat-o pentru scrierea lizibilă, care îmi îngăduie să descifrez mai uşor buchiile. Temele creştine pe care le caut se găsesc, alături de alte cântări bisericeşti, în „Catavasii la naşterea Domnului nostru Isus Hristos” (ortodoxia avea să scrie „Iisus” cu doi de „i”, pentru a se diferenţia de catolici şi de protestanţi, mult mai târziu), iar textele acestor cântări sunt traduse, în marea lor majoritate, din cărţile bisericeşti greceşti sau slavone, melodiile originale fiind în totalitate bizantine (există şi partituri, în cărţi distincte, unele greceşti, cu notaţia bizantină din bucle, altele slavone, cu note asemănătoare celor de azi, dar rombice – ca la tabulariile catolice, şi fără delimitarea măsurilor).

*

Ca simple traduceri din greacă, deşi s-au cântat, vreme de veacuri, în bisericile româneşti, imnurile şi odele acestea nu au căpătat caracter popular, adică nu au trecut dincolo de zidurile bisericilor, până ce nu au fost rescrise în metrică populară băştinaşă. Sunt, totuşi, şi formule stihuite care s-au răspândit imediat, precum „Lăudaţi / şi cântaţi / şi vă bucuraţi” sau „Mila Domnului să fie / De aici, până-n vecie”, deşi astfel de stihuiri nu înseamnă creaţii româneşti, ci doar traduceri fruste. Nici măcar adaptări, precum cele din secolul al XIX-lea, inclusiv din literatura europeană cultă, care căpătau, prin adaptări, o specificitate românească. Dar nu închinările şi condiţiile concretizării de metafizic au prins la poporul român, ci adaptările de epic, două la număr, care, în catavasiile Naşterii Domnului sunt sumare, dar amplificate, ulterior, prin versificări călugăreşti, precum cele făcute de protopopii ardeleni Ioan Tincovici şi, mai ales, Ioan Thomici, despre care v-am vorbit. Doar câteva scurte propoziţii aveau să se transforme, ulterior, în „colinde creştine”, şi anume: „Tatăl bine a voit. Cuvântul trup s-a făcut şi Fecioara a născut pe Dumnezeu Împărat. Steaua vesteşte. Filosofii se închină. Păstorii se minunează. Şi făptura se bucură”, iar mai sus, „Păstorii pe cel născut slăvesc. Filosofii daruri aduc stăpânului; îngerii cântă”, pentru că „astăzi Hristos în Vifleem se naşte din fecioară; astăzi cel fără de început se începe”. Partea cu răscumpărarea „blestemului Evei”, prin Fecioara Maria, nu a interesat pe români, aşa cum nu i-a interesat nici alegoria despre Iona, din acelaşi grup de catavasii ale Naşterii. Ei s-au mulţumit doar cu un epic duios şi tocmai aici e diferenţa uriaşă dintre colindele Datinii şi „colindele creştine”: colindele ancestrale sunt doar alegorii, adesea greu de descifrat şi, aparent, cu ruperi de logică, pe când cântecele de stea şi vifleimurile sunt limpezi şi pe înţelesul tuturor, adesea înnobilate de o tradiţională duioşie care transformă într-un profund metafizic aglomerarea de diminutive, de genul „mititel, / înfăţăşel / în scutec de bumbăcel”, care consacră şi dezvăluie o dragoste adevărată şi de cosmică dimensiune.

*

Catavasier Scheii Brasovului

*

Există şi un „Catavasier grecesc şi românesc”, tipărit la Şcheii Braşovului, în onoarea împăratului Francisc I, care-mi aminteşte de spusele amare ale cărturarului ardelean Dr. Grigore Silaş, care, după ce îndemna „să năzuim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, preciza, cu luciditate şi curaj, că „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”[1]. Catavasierul acesta începe cu „Troparul Naşterii”, în greceşte, în partea de sus a paginilor, dar cu buchii chirilice, şi în româneşte, în partea de jos, apoi continuă cu „Catavasii la Naşterea Domnului nostru Isus Hristos”, în greceşte şi tot cu buchii, cale de 50 de pagini, după care urmează traducerile în româneşte.

*

Catavasier cu note muzicale

*

În 1823, dascălul Şcolii de muzică a Mitropoliei Bucureştilor, Macarie ieromonah, publica un „Irmologhion sau catavasieriu musicesc / care cuprinde în sine Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu”, ale Trodului şi ale Penticostariului, precum se cântă în sfânta lui Hristos Dumnezeu biserica cea mare / acum întâiaşi dată tipărit, în zilele Prea Luminatului nostru Domn / Ioan Sandul Sturza / întru întâiul an al domniei sale”, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin, iar cartea aceasta, pe lângă notaţiile muzicale, cuprinde şi repetate îndemnuri de a se cânta şi vorbi româneşte, în prefaţa „Cinstitului şi în Hristos iubit patriot cântăreţului român ce-i în Hristos îmbrăţişare”, care începe superb şi adevărat:

*

Catavasii 1

*

„Podoaba şi fericirea unui Neam, iubite (cititorule – n. n.), vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei.

*

Şi aceasta, iubitule, întocmai o am păţit noi, românii, neamul cel mai slăvit al Lumii, oarecând, cel mai iscusit şi mai înţelept întru ştiinţe, şi cel mai puternic şi nebiruit întru arme.

Că din nestatornicia şi prefacerile vremurilor şi a fericirilor, înşine, de bună voie, lăsându-ne ca să fim înfrânţi, întâi de la cele mai puternice, ne-am depărtat de la slovele cele strămoşeşti şi, nemaiavând pe ale noastre, prin încet, încet, fără a simţi, ne-am surpat în desăvârşita prostie şi ticăloşie.

*

Şi încă de atunci, în multe cursuri de ani, nu numai cu slovele celea chirilice ne-am slujit, ci şi cu cărţile, şi cu graiul lor ne-am întrebuinţat, precum până în ziua de astăzi încă se văd cărţile lor prin Bisericile noastre, rămase şi hrisoavele încă toate netălmăcite, a pururi protimisind pe cele străine şi totdeauna huliţi fiind de cei străini cu cel mai necinstit titlu, proşti, proşti, proşti…

Precum şi cu carte elinească şi cu psaltichia grecească de-a pururi ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât protimisim şi carte cea elinească, şi psaltichia cea grecească, încât cei mai mulţi, după ce învaţă carte puţină elinească, se ruşinează a se arăta că sunt români şi, din cât pot, îşi tăgăduiesc şi Naţia, şi Neamul…

*

Catavasii 2

*

Aşadar, şi cei ce învaţă câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează nu numai de a cânta „Heruvimii” şi altele româneşte, ci şi „Doamne, miluieşte!” de a zice pe limba lui.

Mulţi râvnitori, în vremi, s-au arătat cu râvnă ca să facă câte ceva spre folosul şi podoaba Neamului, în patriotica grăire, dar totdeauna au stătut piedicile atâtea, nu numai de la cei ce de-a pururi pândesc deşteptarea şi sporirea noastră, dar şi de la cei deştepţi din însăşi Neamul nostru, care, nesimţind ticăloşia (în înţelesul de neputinţă, slăbiciune, peste tot în acest text – n. n.) întru care se află prăpăstuiţi, totdeauna, se fac îndemnătorii acelora spre rău şi, dintr-acest fel de pricină, sporiri, limba noastră zace primejduindu-se în cele mai jalnice suspinuri”.

*

Mulţi şi din psalţii cei desăvârşiţi din Neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câte ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie ieromonah Cozianul, Calist protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, şi Şerban protopsaltul Curţii Domneşti”.

 

Catavasier cu note portative

*

Textul acesta strălucit, care milita pentru reîntoarcerea la „paza legilor strămoşeşti”, „la slovele cele strămoşeşti” şi la uzul limbii noastre, nu întrezărea, totuşi, în „legile strămoşeşti” altceva decât tradiţiile creştine ale românilor, care, pe atunci aveau o vechime de aproape un mileniu şi jumătate, tradiţii care, printr-o ciudată întâmplare a sorţii civilizaţiei europene, stigmatizau, drept „cântări satanice”, şi legile primordiale, şi pe strămoşii neamurilor europene, deci rădăcinile identitare. Dar şi în colindele creştine înregistra neamul nostru o întârziere, într-un fel benefică, pentru că, atunci când europenii pierduseră tradiţiile de Crăciun, noi abia le inventam şi, pentru că le mai avem, ne-ar putea fi astăzi de mare folos, cu condiţia să conştientizăm diferenţa dintre iniţierile primordiale şi iniţierile creştine.

În cartea ieromonahului Macarie se găsesc, puse sub portative profund bizantine (nu e nevoie să te pricepi la muzică pentru a te lămurii că vocalele îndelung gâlgâite identifică o astfel de muzică), catavasiile larg răspândite în vreme, doar ca stihuiri, prin tot felul de tipărituri bisericeşti.

*



[1] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52


Colinda Leului și strămoșii pierduți

"Taurul lui Anu" (Fulgerul)

Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Am văzut, din întâmplare, prin presa noastră culturală și prin studiile etnografice mai noi, o nefirească uimire față de existența Colindei Leului, în condițiile în care s-a constatat arheologic că, pe teritoriul României, nu au trăit niciodată lei. În zadar au scris toți cărturarii ardeleni de odinioară, inclusiv Coșbuc, Rebreanu și Blaga, despre caracterul solar al colindelor (cel lunar le scăpase), inutil au scris toți filosofii culturii din lume, inclusiv Grimm („Deutsche Mythologie” Berlin, 1875), Kassel („Weihnachten”, Berlin, 1856), Nork („Mythologie des alten und neuen Testaments”, Stuttgart, 1842) etc., despre astralitatea colindelor, din moment ce culturnicul român preferă să se inițieze în mitologia strămoșească de la o bătrânică de 87 de ani, din Orăștioara de Sus, care, care, deşi „a muncit toată viaţa la CAP a izbutit să-şi publice „poeziile compuse de ea şi colindele care i-au marcat tinereţea” (site-ul Antena 3 Live). E drept că, în secolul al XIX-lea s-a tot crezut în originea latină a colindelor, deşi „Colindele nu sunt, bineînţeles, latine, ci urcă la obârşia comună proto-pelasgică, într-o antichitate abisală; ele sunt tot ceea ce e mai misterios în poezia populară română”[1]. Adică vin din ceremoniile şi misterele maiale (primul început de an nou al omenirii, luna „Mai, fiind luna zeiţei Maia”[2], adică Primăvara), în care logodna cosmică, în care erau „Sfânta Lună / Nună bună, / Sfântul Soare / Socru mare, / Luceferii / Vătăjei, / Stelele / Druşcuţele”[3], care conservau o tradiţie şi mai veche, pe care voi încerca să v-o explic şi să o argumentez în rândurile care urmează. Şi am să încep cu Taurul (Bourul în colindele româneşti), pe care îl aflăm în toate mitologiile lumii. „Viteazul Utu a ucis taurul cerului, care îşi arăta cu mândrie puterea lui, protectorul marelui oraş, din locul de unde răsare soarele”[4]; Gilgamesh se lupta cu „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[5], pentru că „Anu a slobozit Taurul Cerului”[6]; despre Taurul lui Osiris şi despre idolul distrus de Moise cu siguranţă că aţi auzit; la fel, despre Taurul lui „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[7], şi în iniţierea în peşteră şi în simbolistica labirintului vieţii pentru generaţiile în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului, deci generaţiile Bronzului, tutelate de planeta Venus. Uciderea „Taurului Cerului”, cum se mai numea în toate mitologiile, sau sfărâmarea „idolului Taur” confirmă o anume contemporaneitate. Se şitie, din „Biblie” că Moise a fost contemporan cu ultimul Osiris, Rhamses al II-lea, ceilalţi conducători ai Egiptului, din Timpul zodiacal al Berbecului (Amen Ra), numindu-se Faraoni, Osiris însemnând, anterior, conducător, dar şi fiu al lui Dumnezeu-Timpul. Ba, în constelaţiile zodiacale egiptene („Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezrce părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], dar au moştenit constelaţiile şi misterele – de la pelasgi[9]), Taurul se numeşte… Osiris[10], ceea ce probează, ca informaţie a miturilor Datinii, că Rhamses al II-lea, Moise, Gilgamesh, Minos şi Utu au fost contemporani, trăind în ultimele decenii ale Timpului zodiacal al Taurului, descris, ca final, în colindele românilor, cam aşa:

*

„Ieși Domnu-n vânătoare

Și-mi vânară ce-mi vânară

d-un bohor, de-o fiară neagră”[11],

*

sau, în alte variante:

*

„Brazii-nalți, mălinii verzi,

Noată-și noată bour negru,

Noată-și noată

În coarne-și poartă

Legănel de taftur verde”[12].

*

„Noată, noată bour sur

Cu coarnele de d-aur”[13].

*

Nici vorbă de trimiteri, în aceste colinde, la legenda lui Dragoş Vodă, descălecător imaginat, cel real fiind Bogdan Cuhea (dovadă: în toate documentele tătare şi turceşti Moldova sau Vlahia Mare se va numi Bogdania – şi oare întâmplător luase bogdan semnul zodiacal islamic pentru constelaţia Taurului, de la prietenul lui, mârzacul cu trei tuiuri Kutlu-Buga, adică… Bourul Norocos?), ci, invers, pe seama mitului ancestral, păstrat şi în colinde, s-a imaginat legenda lui Dragoş (tradiţie, cum erau numite legendele în secolul al XIX-lea).

*

La fel s-a întâmplat şi cu celelalte colinde ale datinii, adică au fost concepute nu doar ca omagieri ale „rotirii Soarelui prin solstiţii şi a Lunii prin lunistiţii”, cum o proba incredibilul mare uitat Simeon Mangiuca, ci pe serii zodiacale, începând cu Generaţiile de Aur, închinate Soarelui, care au trăit în timpurile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului. Generaţiile acelea sunt, în mitologiile lumii, cele ale Blajinilor (Îndurătorilor, cum sunt numiţi, cu termenul Rachman, în hebraică şi în arabă): „Se vorbeşte în legendele româneşti de o populaţie misterioasă, Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii. Sunt Blajini, sunt Sfinţi. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetii; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele (Macuron Musoi – Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape… la Rahmani se găseşte Apa Vie şi Apa Moartă… Cei mai buni sihaştri merg acolo şi nu se mai întors”[14].

*

Memoriei moşilor iniţiali ai tuturor neamurilor europene, care au trăit şi au urcat în ceruri ca prime generaţii de oameni vorbitori ai începuturilor civilizaţiei totemice, le este închinată „Colinda Leului”, de următoarea generaţie, cea Lunară sau „de Argint”, cum o numea Hesiod, care avea să descopere Timpul şi calendarele stelar şi stelar-lunar. În colinda aceasta, Eroul Cosmic, Soarele, biruie Leul (ieşise din constelaţia Leului şi răsărea din Rac), iar în textele colindelor româneşti, supuse degenerescenţei separării limbilor şi pierderilor de iniţieri, ieşirea din epoca iniţiatică a omenirii, este descrisă, alegoric, cam aşa:

*

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?

Găsi leul d-adormit,

Adormit și pitulit

Sub un spin mare-nflorit,

Florile l-au năpădit.

 *

Să-l deștepte nu se-ncrede,

Să-l săgete nu se-ndură.

Greu murgul mi-a sforăit,

Leul din somn s-o pomenit.

Spintecând vântul fugind

Pân-ce leul a obosit.

 *

Zboară murgul pe pământ

Zboară șoimii sus în vânt,

Ogari ca săgețile

Pe leu mi-l hărțuiră,

De leu că s-alătura

În lanț că mi-l încurca,

Sus pe murgu-l arunca”[15].

*

Există, din câte am văzut, şi colinde pentru Timpul zodiacal al Gemenilor (cele despre Novaci, adică despre uriaşii autori ai „Imnelor Titanilor”), şi pentru Timpul zodiacal al Berbecului (cele păstoreşti, inclusiv „Oiţa”, care avea să devină, datorită lui Alecsandri, „Mioriţa”), şi pentru Timpul zodiacal al Peştilor (cele aparent marine sau măcar catalogate ca atare), dar despre ele, mai târziu, abia după ce voi încerca să descifrez, sub arcuşirile trupei „Zicălaşii”, rămăşiţele de incantaţii ale strămoşilor neamurilor europene, peste care se tot prăvale tăvălugul cântărilor bisericeşti şi ale altor născociri culte, frumoase şi unele, şi altele, dar care ne-au retezat şi ne stârpesc atât de brutal rădăcinile.

*


[1] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 23

[2] Ibidem, p. 45

[3] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 9

[4] Leick, G.,  A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology, London, 1991, p. 161

[5] The Epic of Gilgamesh, II, p. 8

[6] Ibidem, p. 12

[7] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[8] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[9] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 215

[11] Buhociu, Octavian, Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974,  p. 123

[12] Ibidem, p. 128

[13] Ibidem, p. 132

[14] Lovinescu, p. 38

[15] Buhociu, p. 93


Cum au dispărut colindele Datinii

1906

*

Odată cu înjghebarea de cântece bisericeşti oarecum similare, ca formulă ritmică şi melodică, străvechilor colinde ale civilizaţiilor polară şi boreală, a început răspândirea lor, prin intermediul şcolii şi al bisericii, noile producţii fiind impuse drept „cântece dumnezeieşti” – de unde şi formula „vi l-am adus pe Dumnezeu”. Întotdeauna, după cântecele ritualice ortodoxe, copiii şi ţăranii erau puşi să repete „colindele cele sfinte”, cum erau numite „cele ce preamăreau naşterea Domnului” şi care însemnau variante simple şi prescurtate ale cântărilor troparelor, condacelor, catavasielelor şi ale Sfintei Liturghii. Pe fondul acesta, al manevrării persuasive a naivităţii populare, care primea îndreptăţiri misionare, colindele, adică „Imnele Titanilor”, moşteniri sacre ale Europei primordiale, erau abandonate, una câte una, deşi tulburau sufletele şi le revigorau cu o ciudată lumină, care ţine de inefabilul iniţierilor uitate.

*

Printre mărturiile pe care le adun pentru cartea „Datina, religia furată”, aflată în lucru, se află şi una, pe care am găsit-o într-o gazetă pentru ţărani, editată de Octavian Goga, şi el responsabil, ca şi Ciprian Porumbescu, de pildă, de un alt gen de nevinovată contrafacere a colindelor, prin creaţii culte, cu tentă socială, care vor avea mare succes în epocă, ba chiar şi în zilele noastre, şi datorită adevărurilor vehiculate, dar şi datorită măiestriei cu care simplitatea se transformă în operă de artă. Aceasta era şi o caracteristică a vechilor colinde, care, dincolo de alegoriile destinate iniţiaţilor, „erau bucăţi rupte din sufletul, rupte din viaţa plină de suferinţe a poporului nostru”, texte care ne defineau, pentru că, vorba lui Mircea Eliade, „aderenţa unui popor la unul sau altul dintre scenariile mitice iniţiale spune mai multe despre sufletul intim al acelui popor decât o întreagă înşiruire de întâmplări istorice”.

*

Iată, deci, o mărturie despre abandonul colindelor, inclusiv al colindei „Mioriţa” (în Bucovina, Alexandru Voevidca descoperise degenerescenţa „Oiţa”, titlu purtat, în 1845, şi de textul sacru publicat de Vasile Alecsandri, la Cernăuţi, care crezuse că descoperise o baladă şi nicidecum ceea ce era, adică inegalabila expresie poetică a „logodnei cosmice”, deci o colindă):

*

 

„Adunaţi în şcoală, începeam cu pregătirile şi cântam, pe dinafară: troparul naşterii, cântam condacul naşterii, de-a rândul cântam, tot pe dinafară, Catavasiele naşterii, cântam „Slavoslovia cea mare” şi, apoi, toate cântările Sfintei Liturghii.

*

Venea rândul la colinde şi, la locul prim, luam colindele cele sfinte, şi numai la urmă cele lumeşti. De cele sfinte se ţineau cele ce preamăreau naşterea Domnului: „Trei crai de la răsărit”, „În oraşul Vifleem”, „Steaua lui Christos”, „Mărire-ntru cele-nalte”, „Astăzi am văzut minune”, „Dumnezeu din început pe Adam l-a făcut” şi multe altele…

*

Urmau, apoi, colindele lumeşti. Le învăţam uşor şi le cântam cu deosebită plăcere sufletească. Erau bucăţi rupte din sufletul, rupte din viaţa plină de suferinţe a poporului nostru. În sufletul meu stau şi acum întipărite şi unica mea dorinţă este să le las moştenire copiilor mei, unica moştenire ce le pot lăsa, moştenire sfântă, care tot mai mult se pierde şi cu ea se pierde o parte din viaţa poporului nostru. La locul prim, sta o variantă a „Mioriţei” (Ţara noastră, Anul I, Nr. 52, 23 decembrie 1907, p. 86).


„În oraş în Vifleem”, în anul 1827

În oras în Vileem 1827 p 108

*

Printre creaţiile protopopului de Caransebeş, Ioan Thomici, publicate în 1827, la Pesta, în cartea menţionată în capitolul anterior, se numără şi vifleimul rudimentar „În oraş în Vifleem” (pp. 108, 109), pe care îl voi transcrie, în prima tentativă din România (dacă vreţi, şi din lume!) de a căuta originalele textelor bisericeşti, care, cu complicitatea etn-oloagelor (la dimirlie) Centrului Cultural „Bucovina” încă trec drept „colindeee populareee român eşti?”. După transcriere, o să mă furişez hoţeşte (opinia despre nevoia de a şti din colivia etn-oloagei lui Brăteanu) prin alte biblioteci ale lumii, să văd dacă toate aceste „cântece dumnezeieşti”, cum le numise, la 1815, Ioan Tincovici, sunt în totalitate creaţii ardeleneşti, ulterior şlefuite de profesionişti, poeţi şi compozitori ai sfârşitului de secol al XIX-lea şi început de secol XX, sau şi ale unor călugări din celelalte ţinuturi româneşti.

*

„În oraş în Vifleem,

Veniţi voi toţi, să vedem

Că astăzi ni s-a născut

Domnul cel făr’ de început.

*

Astăzi cel ce de demult

Oamenilor prorocit,

Că se va naşte Mesia

Din sămânţa lui Iosif

*

Şi din roada lui Avraam

Mântuire lui Adam,

Pe scaunul lui David Crai,

S-a născut din viţa lui

*

În oras în Vileem 1827 p 109

*

Trei crai ai pământului

Vin la închinat lui,

Aducându-i lui daruri,

Smirnă, tămâie şi aur.

 *

Fecioarele lui cânta

Că l-a născut Maria

În ieslea dobitoacelor,

Culcă-te, Craiul îngerilor,

*

Unul din Sfânta Treime

Eşti născut făr’ de sămânţă

Şi îngerii toţi cântă

Şi din rugi aşa grăia:

*

Mărire sus lui Dumnezeu,

Lui Hristos, fiului său,

Şi pe pământ pace bună,

Între oameni, voie bună!

*

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie!

 *

Deşi nu seamănă prea mult cu bijuteriile aflate astăzi în circulaţie, toate opere culte din prima jumătate a secolului XX, „cântări dumnezeieşti” de felul celei de mai sus reprezintă, totuşi, rădăcinile unei datini târzii, datina creştină. Ortodoxia, adică „religia adevărată”, nu prea se dă în vânt după adevăr, pentru că dacă s-ar da sau s-ar fi dat, ar fi lămurit de mult diferenţele care există între colinda Datinii iniţiale şi cântările bisericeşti din ultimele două veacuri, care li s-au substituit aproape complet colindelor. Încă mai este timp să desluşim armoniile memoriei strămoşilor noştri şi ai tuturor neamurilor europene. Sper să-mi ajute bunul Dumnezeu, cel dintotdeauna şi pentru totdeauna, să le şi aud, peste vreo zece zile, cu ajutorul şi prin mijlocirea „Zicălaşilor”.


Colindele străvechi şi „cântările dumnezeieşti”

1827 Ioan Tomici gravura 1

*

Colindele Datinii iniţiale însemnau cântări şi hore cu măşti echinocţiale de primăvară, închinate Soarelui, Lunii şi Mamei Tera, adică Naturii, care reînvia în primăvară, sub numele universal de Maya (luna mai), ceremoniile maiale, descrise de Strabon, în baza consemnărilor istoricilor vechi Hecateu Abderida şi Diodor Sicul, în care şapte fecioare, simbolizând constelaţia dominatoare în această lună, Lebăda, fermecau lumea cu cântările lor. Poeţii greci susţineau că în templele Soarelui fusese admis „Tracul Pean, cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare” (Proclos din Lycia), iar Strabon completa, susţinând că „paianele” respective se mai numesc şi „Imnele Titanilor”, ştiute ca atare din vremurile în care hiperboreii veneau la Delos, ca să aducă daruri şi jertfe Soarelui, printre jertfe numărându-se şi simbolul Ursei Mari, ursul de paie, pe care îl incendiau. În timp, informaţiile acestea s-au pierdut, dar cântecele Datinii străvechi supravieţuiau la români şi la aromâni, provocând mânia bisericilor creştine care interferau în Ardeal.

*

Ca ofensivă împotriva colindelor au fost, începând cu anul 1552, mai întâi plângerile preoţilor şi pastorilor, precum cea a lui G. Heltai, care susţinea, în 1552, că „în Ardeal, îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării), peste un secol fiind rândul pastorului Andeas Mathesius, din Cergăul Mic, Alba, care îşi pâra enoriaşii că încă mai „practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”, şi că, înainte de Crăciun, „nu au altă grijă mai mare decât aceea de a se întruni şi a învăţa cântece drăceşti”[1], adică nevinovatele colinde. Dar cum astfel de plângeri întâmpinau, de regulă, indiferenţa autorităţilor, anevoie au găsit bisericile Ardealului soluţia contracarării colindelor străvechi. Abia pe la începutul secolului al XIX-lea se pot afla, atestate ca atare, primele cântece de stea şi vifleimuri, menite să înlocuiască mult blamatele colinde, numite aşa spre sfârşitul secolului, datorită celor două teme, steaua urmată de magi, şi naşterea Domnului, ambele vechi, dar prezentate într-un epic tranşant creştin, chiar dacă, anterior, jocurilor cu măşti îndătinate (mălăncile) li se replicase cu un teatru popular creştin, „Irozii”, atestat ca atare, în secolul al XVII-lea (mărturia lui Paul de Alep), în Joia Mare, de dinaintea Paştelui, dar şi de Crăciun, în locurile cu datini străvechi.

*

Colindele Datinii înseamnă, ca şi cântecele de stea şi vifleimurile creaţii culte, iniţiatice, şi nicidecum „creaţii populare”. Nu doar un filosof al culturii de talia lui René Guenon, ci chiar şi folcloristul român Bernea înţelesese că acest „loc spiritual”, în care „datina vine din ce este dat, gata făcut şi constatat obiectiv”[2], se moşteneşte şi degenerează iniţiatic prin tradiţie. Tot aşa, şi cântecele de stea şi vifleimurile înseamnă creaţii culte, cu rol mai curând persuasiv decât iniţiatic, create de biserici, în prima parte a secolului al XIX-lea (probabil că şi spre sfârşitul secolului anterior, dar dovezi nu există, tipăriturile româneşti fiind puţine şi fără legătură cu cântările).

*

1827 Ioan Thomici coperta

*

În 1815, când apărea, la Buda, cartea lui Ioan Tincovici, „Cântări dumnezeieşti”, din cele opt cântări riguros bisericeşti, închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste  minunată” (p. 8), avea să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori români ai vremii:

 *

1815 O ce veste p 8

*

O, ce veste minunată

În Vitleem ni se arată

Că a născut prunc din Duhul Sfânt

Fecioara Maria.

*

Mergând Iosif cu Maria

În Vifleem a se scrie,

Într-un sălaş, lângă oraş,

Au născut pe Hristos.

*

Pe fiul cel din vecie,

Ce l-a trimis Tatăl mie,

Ea[3] să-l nască, el să-l crească

Să ne mântuiască.

 *

Păstorii văzând o zare

Din ceri o lumină mare,

Ei fluiera, îngerii cânta

Cu toţi se bucura.

*

După o stea luminoasă

Dintre celelalte aleasă

Trei crai mergeau, daruri duceau,

În genunchi au căzut.

 *

Acelora să urmăm,

Credincioşii să strigăm:

Mărire ţie, celui din vecie,

Puternice Doamne!

*

Deşi rudimentar, la o primă vedere, doar acest text poetic, din opt închinate Naşterii Domnului, respectă „limbajul ritmicităţii”, specific colindei, în care versurile de 7-8 silabe alternează ritmic cu versurile de 4 silabe (precum în „Mioriţa”, cel mai frumos colind al omenirii), versul 3 din fiecare strofă a lui Tincovici fiind format, de fapt, din două versuri („Într-un sălaş, / Lângă oraş” etc.), urmate de un vers liber, dar care ar trebui să rimeze cu versul liber din strofa următoare.

*

Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Peste, protopresviterul Caransebeşului şi asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi, inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici. Ioan Thomici leagă unele cântece de stea de „Irozi”, Ioan Slavici şi George Coşbuc mărturisind, mai târziu că acesta era obiceiul prin satele naşterii lor: ceata „Irozilor” îşi începea ritualul cu un cântec de stea, pe care Thomici îl numise „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Dar, înainte de a trece la relatări mai amănunţite, să vedem cum arătau „O, ce veste minunată” şi „Veste nouă şi minunată”, cântări pe care le rescrisese protopopul ortodox al Caransebeşului („protopresviter” înseamnă o delimitare de catolicism). În ordinea paginilor, „Veste nouă şi minunată” (pp. 105-107) înseamnă prima variantă a înaltului ierarh:

 *

Veste noua si minunata 1827 p 105

*

Veste nouă şi minunată:

Astăzi Maria cea preacurată

Născutu-l-au în Vifleem

Maria preacurată.

*

Veste noua si minunata 1827 p 106

Nu în curte împărătească,

Ci în iesle dobitocească,

În peşteră, în pustie,

Tot omul să ştie

 *

Că e Dumnezeu adevărat

Care pentru noi s-a întrupat.

Născutu-l-a Fecioriţa,

Prunc mic l-a scăldat

 *

Şi-n braţele sale-l ţine,

Şi aşa din gură-i grăieşte:

Dormiţi, odihneşte,

Şi curând mi-ţi creşte,

Prea dulce fiule!

 *

Pe tine te laudă heruvimii,

Pe tine te laudă serafimii

Cu neîncetate glasuri,

Întreite sfinte!

*

O, Isuse Doamne,

Unde vei fi tu singur

*

Veste noua si minunata 1827 p 107

*

Ia-mă şi pe mine

Să fiu lângă tine!

 *

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie:

Fiţi oaspeţi cu veselie

Şi cu bucurie!

*

Fără a renunţa la această variantă, care, şi prozodic, şi ca mesaj, dar şi ca înlocuitor de colindă îndătinată este sub cea scrisă de Ioan Tincovici, Thomici încearcă şi varianta „O, ce veste minunată” (pp. 107,108), pe care o plagiază, în interesul şi întru slava bisericii adevărate:

*

O ce veste minunata p 107

*

O, ce veste minunată

În Vifleem se arată

C-a născut prunc din duhul sfânt

Fecioara curată.

*

Mergând Iosif cu Maria

În Vifleem a se scria,

Într-un sălaş, lângă oraş,

A născut pe Hristos,

 *

Pe fiul cel din vecie

Ce l-a trimis Tatăl mie,

Ea să-l nască, el să-l crească

Să ne mântuiască.

 *

Păstorii văzând o zare

Din ceriu o luminare,

Ei fluierau, îngerii cântau,

Cu toţii se bucurau.

*

O ce veste minunata p 108

*

După o stea luminoasă

Dintre altele aleasă,

Trei crai mergeau

Daruri aduceau,

În genunchi căzând.

*

Acelora să urmăm,

Credincioşii să strigăm:

Mărire ţie, celui din vecie,

Puternice Doamne!

 *

Biserica ortodoxă din Ardeal abia începuse să-şi facă un patrimoniu de „cântece dumnezeieşti”, menite înlocuirii colindelor Datinii străvechi, aşa că autorii nu contau ca individualităţi, chiar dacă îşi semnau cărţile, ci cântecele, care nu mai aparţineau celor ce le-au creat, ci bisericii şi, în cele din urmă, enoriaşilor.

*

Protopopul Caransebeşului şi consilierul consistorial Thomici înjghebase cântări pentru toate ritualurile străvechi, inclusiv pentru cele de nuntă, la care stăruia parabola vânării de timp (vânarea căprioarei) de către „fiul de împărat” (ceresc, deci creştin, după cum observa şi Cantemir). Pentru astfel de ceremonii, Ioan Thomici a scris „La un ospăţ sau nuntă” (pp. 87-93), cântec devenit, ulterior, „colindă creştină”, pe care Alexandru Voievidca avea să o culeagă din Bucovina, sub titlul „Gana Galileii” şi sub alte titluri denaturate („Cana Calileii”) de pronunţii. S-a mai întâmplat şi cu colinde vechi, care s-au transformat în oraţii de nuntă şi invers. Din această oraţie de nuntă voi transcrie doar o pagină, lămuritoare pentru epicul direct al „cântecelor dumnezeieşti”, total diferit de alegoriile tulburătoare ale colindelor Datinii:

*

Cana Galileii 1927

*

„Cel făr’ de început şi făr’ de sfârşit

Fost-au Dumnezeu cuvânt în

Cana-Galileului,

Că vrând nuntă a se face

Precum lui Dumnezeu place,

Cana-Galileului,

*

La nuntă ce s-au aflat,

Fost-au şi Isus chemat,

Cana-Galileului,

Isus şi cu Muma sa,

Fiind gata şi masa,

Cana-Galileului,

 *

La masă şezând şi bând,

Băutura n-ajungând,

Cana-Galileului”… etc.

*

Pentru seara Naşterii Domnului, Ioan Thomici recomanda „Irozii” (pp. 98-102), cu preambulul „Cântecul cu steaua la ziua Naşterii lui Iisus Hristos”. Ierarhul ardelean sfătuia, înainte de toate, cum trebuie să se comporte „cântătorii”, şi ca îmbrăcăminte, şi ca atitudine, în astfel de împrejurări şi doar acolo „unde este datina” colindatului. Cântecului lui de stea, adaptat, în 1849, de Procopie Pătruţ, printr-o formulă epică asemănătoare, dar esenţializată, merită transcrierea integrală:

 *

Cantecul cu Steaua 1827 p 97

*

„Cântări cu steaua, la ziua naşterii lui Isus Hristos

*

Trei crai de la Răsărit

Cu steaua au călătorit,

Când în cale purcedea,

Steaua-nainte mergea,

Iar când sta de odihnea,

Steaua încă aştepta.

*

Şi-n Ierusalim s-au dus

Şi steaua li s-a ascuns

Şi le-a fost lor de-ntrebat

De naştere de împărat:

Unde ştiţi că s-a născut

Crai micuţel de curând?

*

Steaua am văzut la răsărit,

După dânsa am venit.

Iar Irod împărat

Foarte rău s-a mâniat,

*

Cantecul cu Steaua 1827 p 98

*

Mulţi coconi el a tăiat

Ca un tiran nestâmpărat.

*

Vifleemul se întrista,

Mumele se tânguia.

O, naştere fericită,

Fos-ai lui Irod urâtă

Temându-şi a sa domnie,

Să scape de-mpărăţie.

 *

De acum, până-n vecie,

Mila Domnului să fie!”.

 *

Un alt cântec de stea, „Steaua de sus răsare” (pp. 109-112), tot ca variantă, probabil anterioară şi preluată de Thomici, spune astfel:

*

Steaua de sus rasare 1827 pp 109 110

*

„Steaua de sus răsare

Cu o taină mare:

Steaua străluceşte,

Pe Hristos vesteşte.

*

Steaua îşi dă rază,

Pe Maria luminează

Şi Mariei grăiesc

Grai dumnezeiesc:

 *

Tu eşti cea prorocită,

De Valaam vestită,

Că de când pământul

L-a născut cuvântul,

*

Şi făr’ de aceasta,

N-a născut Preacurata,

Născu pe Hristos

Lumii de folos.

*

O, stea prea luminoasă,

Din toate aleasă,

Cu a ta ivire

Ne înveţi tocmire

 *

Şi nouă ne scrie

În astronomie

*

Steaua de sus rasare 1827 p 111

*

Că s-a născut, jos,

Împăratul Hristos,

*

În cetatea lui David

Pildă arătând,

Şi dacă-au zărit,

Au călătorit

*

Trei crai de la răsărit

În Vifleem au venit

Şi îndată au aflat

Pe cel ce au căutat

*

Şi i s-au închinat

Ca unui împărat;

Daruri în mâini ţiind,

Şi lui Hristos cântând:

 *

Cocoane împărate

Şi prea luminate!,

Ştim de unde eşti venit,

Cel în Treime mărit,

*

În ce chip ai venit,

*

Steaua de sus rasare 1827 p 112

*

Şi din Fecioară te-ai ivit;

Din Fecioară curată

Şi prea nevinovată,

Deci te rugăm ca să primeşti

De la noi daruri lumeşti”.

*

Urmează „Irozii”, spectacol care începe cu dialogul dintre Irod şi Melchior, text lung şi stufos, pe care l-am reprodus, în cartea „Vechi colinde bucovinene” după cele două consemnări ale lui I. G. Sbiera, şi nu-l mai transcriu şi aici. Cum nu voi transcrie nici alte „cântări”, care nu respectau ritmicităţile repetate ale colindului şi care denaturau agresiv mesajul ancestral şi, tocmai de aceea, s-au pierdut, deşi textele au rămas în vechile tipărituri bisericeşti (de pildă, „Veniţi astăzi credincioşi”, pp. 102-104).

*

Există, în finalul acestor cântări, şi o „Oraţie către ai casei” (pp. 112, 113), dovadă că tinerii „cântători” erau pregătiţi de către cantorii bisericeşti, din porunca ierarhilor, să umble pe la casele gospodarilor, cu „Irozii” şi cu „cântecele dumnezeieşti”, compuse pentru a înlocui „satanicele cântări”, care erau colindele. Nimeni nu-şi punea problema şi, din păcate, nu şi-o pune nici acum dacă, odată cu aceste străvechi cântări, noi nu contribuiam cumva şi la ştergerea ultimelor urme ale memoriei tuturor strămoşilor neamurilor europene, inclusiv ai noştri. N-aţi văzut, de curând, la „Bucovina Rock Castle”, când o trupă din Suedia sosea cu alegorii ale morţii şi învierii timpului în Capricorn, după Datina civilizaţiei polare, cât de violent s-au manifestat dogmaticii agresivi ai îndobitocirii urmaşilor?

*

„Oraţia către ai casei”, ulterior versificată cu meşteşug, spune:

*

Oratie catre ai casei 1827 p 112

*

„Cinstite jupâne (sau domnule), oblăduitorule al casei acesteia, deoarece am ajuns a serba un mister (în text: o mistirie – n. n.) foarte mare ca acesta, cu credinţă te închină celui ce s-a născut astăzi, Soarelui dreptăţii[4], ce a răsărit din pântecele Fecioarei Mariei, şi nouă, celor ce şedem întru întuneric şi în umbra morţii, s-a arătat; şi din călduroasă inimă să mulţumeşti, cu toţi ai casei domniei tale, pentru multa şi nemăsurata milă, ce a făcut cu noi Împăratul Dumnezeu, de a înnoit firea noastră cea căzută cu naşterea sa; căruia şi eu mă rog ca unui născut Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, ca să dăruiască pace, sănătate şi viaţă îndelungată Domnie tale şi la tot cuprinsul casei Domniei tale, şi Naşterea lui Isus Hristos să vă fie cu folos, Amin!”.

*

Oratie catre ai casei 1827 p 113

*

Am insistat pe aceste mărturii din anii 1815 şi 1827, care probează că toate „cântări dumnezeieşti”, ulterior numite cântece de stea şi vifleimuri (vifleemuri), nu pot fi confundate cu colindele Datinii străvechi. Alcătuite târziu de călugări şi şlefuite de alţi autori, aleşi tot din rândurile călugărilor, apoi, între 1880-1930,  aduse la perfecţiune de compozitori români celebri, „cântările dumnezeieşti” s-au impus, odată cu creşterea fiecărei generaţii de învăţăcei, drept folclor. Nu drept colinde, chiar dacă s-au substituit acestora, acaparându-le şi numele, ci drept folclor şi, din ce în ce mai rar, drept „cântări dumnezeieşti”, folosite şi în ritualica bisericească.

*

Dumnezeu e Unu şi acelaşi, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Doar ritualurile şi profiturile pământeşti ale celor care i se tot substituie diferă. Şi colindele, şi „cântările dumnezeieşti” doar pe Unu îl celebrează. Cu o diferenţă: în colinde încă mai vibrează strămoşii neamurilor europene, iar în „cântecele dumnezeieşti”, doar strămoşii neamurilor semitice. Şi pentru că vreau să aud şi sufletele alor mei, interzise de dogmatismul ortodox, am pregătit, inclusiv prin acest material, concertul de colinde şi „cântece dumnezeieşti” al „Zicălaşilor”, cu speranţa că, ajutat de Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Mihăiţă Cotos, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic, voi putea desluşi între arhaic şi contrafaceri. Cu precizarea că arhaic nu înseamnă similarităţi cu manifestările triburilor sălbatice de astăzi, din pustietăţile globului pământesc – aşa cum susţin arhetipalii folclorişti şi etnologi (mai ales etn-oloage la colivie!), ci profunzimi metafizice la care omenirea rareori mai poate ajunge şi râvni. Abia atunci, după concertul „Zicălaşilor”, care nu ştiu, pentru că încă nu m-am hotărât, dacă va fi public sau doar destinat filmării, o să reiau tema, de aici, de unde am lăsat-o, pentru a o urma până la capăt. Cu atât mai mult, cu cât ea nu a fost luată niciodată în discuţie, din simpla pricină că nici filosofilor culturii, nici etno-folcloriştilor nu li s-a năzărit, vreodată, să răsfoiască şi cărţile de muzică bisericească, pentru a afla ce şi cum.

*


[1] Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Minerva 1981, p. 267

[2] Bernea, Ernest, Introducere teoretică la studiul obiceiurilor, în „Revista de etnologie şi folclor”, nr. 5/1968

[3] În carte, ca şi la Thomici, cred că e o greşeală de culegere, pentru că nu Iosif (el să-l nască), ci Maria l-a născut pe Iisus, Iosif crescându-l ca pe fiul său.

[4] Sintagma aparţine lui Augustin, care spunea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna şi că Iisus nu s-a arătat drept Soarele dreptăţii.


Pagina 4 din 7« Prima...23456...Ultima »