RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro - Part 3

Mărturii despre colinde, în Psaltirile românești

Psaltire Ecaterina

*

În prefaţa psaltirii tipărite, în 1783, „cu porunca Blagocestivei, singurei Stăpânitoare, Mare Doamnei Noastre, Împărătesei Ecaterinii Alexievii, a toată Rosia”, „Psaltire / Cu blagoslovenia Prea osfinţitului şi îndreptătoriului Sinod şi a Sfinţiei sale Chiriu”, dincolo de pledoaria care se face în favoarea cântării psalmilor, odată cu apariția cântărilor bisericești mai simple și mai directe, numite catavasii și care înseamnă și rădăcini ale cântecelor de stea și ale vifleimurilor, care vor înlocui, încetul cu încetul, colindele ancestrale ale Datinii primordiale, se face, de fapt, o apologie a cântărilor cu glasul, chiar dacă, ceva mai târziu, adică începând cu anul 1802, chiar și catavasiile, deci cântările bisericești târzii, urmau să fie stigmatizare, odată cu enoriașii care le preferau: „O, veacuri de acum, care cu totul au prefăcut obiceiurile către vechi… Toți, îndată ce intră în biserică, voiesc să asculte cântări, Catavasii și altele, nesocotind că toată slujba este alcătuită și întemeiată în Psaltire”.

*

Fără îndoială, opera imnică a legendarului împărat David înseamnă un reper fundamental al culturii universale, dar păstorii și agricultorii din Carpați nu puteau fi atrași, până peste poate, de versurile acelea ciudate și de armoniile muzicale monotone, croite în mănăstirile grecești (mai rar în cele rusești), obositor de reverberate pe vocale, și care li se păreau întru totul străine, chiar dacă li se tot repeta, dinspre altar, că, în vremuirea vremurilor, „cântarea psalmilor sufletele înfrumuseţează; pe îngeri întru ajutor îi cheamă; pe demoni îi goneşte, goneşte întunericul. Îmbracă cu sfinţenie; omului păcătos întărirea minţii este; şterge păcatele; asemănată este milosteniilor sfinte. Adaugă credinţă, nădejde, dragoste; ca soarele luminează; ca apa curăţeşte; ca focul arde; ca untul de lemn unge; pe diavol ruşinează; pe Dumnezeu arată; poftele trupului stânge. Şi ungere milosârdiei este; soarta veseliei; parte îngerilor se alege; şerpii izgoneşte; şi toată vrăjmăşia o sfârşeşte; şi mânie sfarmă”.

*

Păstorii și agricultorii din Carpați încă erau fascinați de cântecele lor ancestrale, de o melodicitate vie, care amintește sau măcar sugerează o anume cosmicitate, pe care Pitagora o deslușise de minune, contrariindu-i pe bieții ierarhi târzii ai românilor. Pentru că, în vremea lui Pitagora (570-490 înainte de Hristos), dar și în cea a lui Pindar (522-433 înainte de Hristos), în fiecare primăvară răsunau „Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1], „Dulce ca mierea / picură peanul”[2], în vreme ce străbunii neamurilor europene de mai târziu „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[3]. Iar peanurile, cum se numesc în etimologie târzie franceză, numite de Pindar „paiane” (un întreg ciclu de versuri pentru cor se numește astfel), erau, așa cum deslușise Pitagora, deslușiri ale muzicii cosmice, inclusiv prin alegoriile versificărilor de mituri cosmogonice. Colindele, numite și „Imnele Titanilor”, „şi, pentru că acestea imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[4], fuseseră încredințate pelasgilor („capetele negre”) „Marelui Păstor” (chestie mărturisită și în „Vendidat”, atunci când Sfântul Cer oferă legile lui lui Spitama Zarathoustra[5]) de către Sfântul Cer (Anu), tatăl „celor patru Hore” (anotimpurile), drept hore solstițiale de primăvară, care se cântau și horeau, de la solstițiu, până după răsăritul Pleiadelor, în cinstea aștrilor cerești protectori ai fiicei Pământului, primăvara, care purta numele de Maya, adică „luna Mai” (de aici, datina malăncilor bucovinene), dar și de Alba (Luna), care era și Crăiasa Florilor, și Crăiasa Zăpezii, dar și prima „păstoriță” („iese, seara, în amurg / paște cerbii sus, pe ciung”) și, deci, stăpână a Timpului, în vremea calendarului lunar.

*

Pitagora, care cu siguranță cunoștea mult mai multe decât am izbutit eu să aflu, sesizase cosmicitatea muzicii (nu neapărat ca dar, ci ca har), iar dovada o găsesc în „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karlovițului, și preluată în „Psaltirea Prorocului și Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălțatului Împărat Francosc Întâi”, în Scheii Brașovului, în anul 1826, există o „Predoslovie” interesantă, în care se spune:

*

Psaltire 1802

*

„Meșteșugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci și în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii și pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omenești, schimbându-le după a lor mișcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minții, îndrăznea a hotărî cum că și planetele cerului, mișcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceața acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mișca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire și legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceața cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceața ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosința cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înțelepți, care cele mai iuți doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta și prefăcea patima lui Saul. O, ce înțeleaptă meșteșugire, ca, cântând noi, să ne învățăm cele de folos!”

*

COLINDELE SI VIFLEIMURILE ZICALASILOR

*

 Cum, până la fonotecarea celor 40 de colinde, cântece de stea și vifleimuri de pe la anii 1900, culese de Alexandru Voevidca, și reînviate, în 21 decembrie 2016 (Ziua cea mai scurtă, Ziua Memoriei), deci peste un veac și ceva, de trupa „Zicălașii”, printr-un concert orchestral filmat, dar în absența publicului, mai sunt 5 zile, încă îmi rămâne un răgaz ca, parafrazându-l pe Traian Chelariu, să-mi poruncesc „Înapoi, la… catavasii!”, dacă tot au fost acele cântări mustrate de partizanii psalmilor, ca să văd ce se mai poate afla despre autorii cântărilor bisericești, alții decât protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici, autorii primelor cântece de stea și de vifleimuri care au anihilat moștenirea noastră multimilenară, conform principiului din „Predoslovie”, care susține că doar bisericeasca psalmica „cântare este gonitoare de draci” sau, cum susținea, odihioară, pastorul ardelean Heltay, „de colinde, cântecele lor satanice”.

*


[1] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[2] Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14

[3] Hesiod, Teogonia, p. 5

[4] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[5] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12


Colindele pe care le vor fonoteca „Zicălașii”

COLINDELE SI VIFLEIMURILE ZICALASILOR

*

E ciudat că, într-o cultură plină de mofturi, cum este cea română, filonul definitoriu al Datinii, colindele, a rămas total necercetat și, drept consecință, colindele s-au dărâmat într-o păguboasă confuzie, într-o pâclă cenușie, pe care nimic nu o mai poate spulbera, în ciuda faptului că, recent, cu doar un secol și ceva în urmă, atunci când, de fapt, se contura o cultură română, cărturarii acestui neam descifraseră, în reperele vremii lor, sacralitatea primordială a colindelor, protestând împotriva falsificării lor. Păcat, pentru că în vălmășagul confuz al „colindelor de Crăciun”, dominat de cântările bisericești, derivate din catavasiile Nașterii, și de contrafacerile culte, se pierde o mitologie ancestrală, care aparține tuturor neamurilor europene, dar pe care noi, românii, am păstrat-o intactă, deși subconștient, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când compilațiile biblice, săvârșite de protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici și, mai ales de acesta din urmă, încep să izgonească din memoria subconștientă a neamului „cântările satanice”, supunând anatemei călugărești lungul șir de străbuni și de strămoși ai neamului nostru și, prin ei, însăși identitatea noastră inconfundabilă, până atunci, despre care vorbeau la superlativ, începând din anul 1476, și cronicarii maghiari, și cronicarii poloni, dar pe care am chiar pierdut-o după aceea, pentru că, vorba lui Macarie ieromonah, din 1823, „podoaba şi fericirea unui Neam vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei”[1].

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul… Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”, scria Teodor Roșu[2], în 1861, unul dintre primii apărători ai rădăcinilor noastre identitare, dar foarte curând după aceea îmbrâncit în nepăsare și uitare de capricioasa memorie culturală a românilor, care nu vor pricepe niciodată că, fără memorie identitară, nu existăm cu adevărat și nici nu ne putem bucura, din postura de moștenitori, de prestigiul uriaș al strămoșilor primordiali.

*

Dar încă din anul 1827, când protopopul Caransebeșului și asesorul consistorial Ioan Thomici publica un adevărat scenariu al contrafacerii[3], rescriind două catavasii drept scenariu pentru ritual popular al „Irozilor”, cu un „cântec de stea” drept preambul și cu intercalări de cântări despre povestea magilor și despre nașterea din „Vifleem”, colindele primordiale au primit o lovitură devastatoare, deși ritualurile primăverii, numită „zeița Maia”, în ancestralul european, după luna în care se desfășurau, au supraviețuit, mai ales în Bucovina, unde „malăncile”, fără mai nimic inițiatic în ele, încă mai supraviețuiesc, într-o stupidă coviețuire cu degenerescențele catavasiilor, cântecele de stea și vifleimurile. Și se întâmplă, în Bucovina, de multă vreme conviețuirea aceasta stranie a ritualurile solare primordiale, specifice lunii mai, cu cântările bisericești de Crăciun, care contracarau în Europa vestică, nu și în cea răsăriteană, cultul lui Mithra (legământ, în sanscrită), mutând aniversarea nașterii lui Iisus în decembrie, la presiunea intransigentului Chiril (ucigașul Ipaziei și ai ucenicilor școlii neoplatoniciene din Alexandria), în ciuda faptului că se știa că nașterea Mântuitorului s-a petrecut la începutul lunii aprilie.

*

Sub coordonarea Bisericii, cântările bisericești de Crăciun cunosc o rapidă și spectaculoasă evoluție și se substituie, curând, colindelor ancestrale. Partituri vechi ale cântecelor de stea și ale vifleimurile nu prea există, iar eu nu am găsit altele, cu excepția celor 40, amestecate cu colinde, din manuscrisele lui Voievidca, păstrate la Biblioteca Academiei Române. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde creștine sunt creații culte, publicate și impuse de Biserică, prin răspândirea lor, prin intermediul tipăriturilor Bibliotecii Religioasă-Morală și Muzicală din București, în rândurile enoriașilor tuturor bisericilor artodoxe din România. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde de Crăciun înseamnă creații culte, semnate de A. Rische (1880), Tiberiu Brediceanu, Al. Podoleanu, I. C. Brătian, D. G. Chiriac, George Cucu, V. Popovici, Achim Stoia, Timotei Popovici etc. Nimeni nu neagă frumusețea acestui patrimoniu cult, care, prin uzanță, a devenit popular. Și mai există, în cadrul acestor creații culte, și „colindele” sociale, săvârșite de la Ciprian Porumbescu încoace.

*

Texte străvechi, care deslușesc viziunile alegorice ale cultului solar ancestral, inclusiv cu parcursul Soarelui prin constelații zodiacale, s-au păstrat, încărcate, la întâmplare, în căruța cu vechituri a culegătorilor de folclor, dar melodiile nu le mai putem identifica. În afară de reperul Voievidca, nu prea avem cum încerca deslușirea sau măcar întrezărirea contururilor melodice străvechi și, tocmai de aceea, fonotecările pe care le vor face „Zicălașii”, spre sfârșitul lunii, se vor face printr-un concert filmat, dar fără prezența publicului. Întâi vrem să auzim, să înțelegem și abia apoi să propunem dezbaterii nedumeririle noastre.

*


[1] Macarie, ieromonah, Irmologhion sau catavasieriu musicesc / care cuprinde în sine Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Trodului şi ale Penticostariului, precum se cântă în sfânta lui Hristos Dumnezeu biserica cea mare / acum întâiaşi dată tipărit, în zilele Prea Luminatului nostru Domn / Ioan Sandul Sturza / întru întâiul an al domniei sale, București, 1823

[2] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[3] Thomici, Ioan, Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti, Pesta, 1827


Podoaba Neamului vine din paza legilor strămoşeşti

Catavasierul Ramniceanul

*

Printre cărţile liturgice ale secolului al XVIII-lea se numără, ca şi în veacurile anterioare, şi catavasierele cu „trebuincioase cântări”, în care se află şi rădăcinile cântărilor bisericeşti, cunoscute sub numele de  cântece de stea şi vifleimuri, iar mai târziu, după anihilarea colindelor străvechi, drept „colinde de Crăciun”. Eu am luat ca reper „Catavasiariu cu multe preste tot anul trebuincioase cântări”, de Dimitrie Râmniceanul, cu precizarea că nu există diferenţe importante între cărţile de cântări mai vechi şi aceasta, pe care am preferat-o pentru scrierea lizibilă, care îmi îngăduie să descifrez mai uşor buchiile. Temele creştine pe care le caut se găsesc, alături de alte cântări bisericeşti, în „Catavasii la naşterea Domnului nostru Isus Hristos” (ortodoxia avea să scrie „Iisus” cu doi de „i”, pentru a se diferenţia de catolici şi de protestanţi, mult mai târziu), iar textele acestor cântări sunt traduse, în marea lor majoritate, din cărţile bisericeşti greceşti sau slavone, melodiile originale fiind în totalitate bizantine (există şi partituri, în cărţi distincte, unele greceşti, cu notaţia bizantină din bucle, altele slavone, cu note asemănătoare celor de azi, dar rombice – ca la tabulariile catolice, şi fără delimitarea măsurilor).

*

Ca simple traduceri din greacă, deşi s-au cântat, vreme de veacuri, în bisericile româneşti, imnurile şi odele acestea nu au căpătat caracter popular, adică nu au trecut dincolo de zidurile bisericilor, până ce nu au fost rescrise în metrică populară băştinaşă. Sunt, totuşi, şi formule stihuite care s-au răspândit imediat, precum „Lăudaţi / şi cântaţi / şi vă bucuraţi” sau „Mila Domnului să fie / De aici, până-n vecie”, deşi astfel de stihuiri nu înseamnă creaţii româneşti, ci doar traduceri fruste. Nici măcar adaptări, precum cele din secolul al XIX-lea, inclusiv din literatura europeană cultă, care căpătau, prin adaptări, o specificitate românească. Dar nu închinările şi condiţiile concretizării de metafizic au prins la poporul român, ci adaptările de epic, două la număr, care, în catavasiile Naşterii Domnului sunt sumare, dar amplificate, ulterior, prin versificări călugăreşti, precum cele făcute de protopopii ardeleni Ioan Tincovici şi, mai ales, Ioan Thomici, despre care v-am vorbit. Doar câteva scurte propoziţii aveau să se transforme, ulterior, în „colinde creştine”, şi anume: „Tatăl bine a voit. Cuvântul trup s-a făcut şi Fecioara a născut pe Dumnezeu Împărat. Steaua vesteşte. Filosofii se închină. Păstorii se minunează. Şi făptura se bucură”, iar mai sus, „Păstorii pe cel născut slăvesc. Filosofii daruri aduc stăpânului; îngerii cântă”, pentru că „astăzi Hristos în Vifleem se naşte din fecioară; astăzi cel fără de început se începe”. Partea cu răscumpărarea „blestemului Evei”, prin Fecioara Maria, nu a interesat pe români, aşa cum nu i-a interesat nici alegoria despre Iona, din acelaşi grup de catavasii ale Naşterii. Ei s-au mulţumit doar cu un epic duios şi tocmai aici e diferenţa uriaşă dintre colindele Datinii şi „colindele creştine”: colindele ancestrale sunt doar alegorii, adesea greu de descifrat şi, aparent, cu ruperi de logică, pe când cântecele de stea şi vifleimurile sunt limpezi şi pe înţelesul tuturor, adesea înnobilate de o tradiţională duioşie care transformă într-un profund metafizic aglomerarea de diminutive, de genul „mititel, / înfăţăşel / în scutec de bumbăcel”, care consacră şi dezvăluie o dragoste adevărată şi de cosmică dimensiune.

*

Catavasier Scheii Brasovului

*

Există şi un „Catavasier grecesc şi românesc”, tipărit la Şcheii Braşovului, în onoarea împăratului Francisc I, care-mi aminteşte de spusele amare ale cărturarului ardelean Dr. Grigore Silaş, care, după ce îndemna „să năzuim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, preciza, cu luciditate şi curaj, că „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”[1]. Catavasierul acesta începe cu „Troparul Naşterii”, în greceşte, în partea de sus a paginilor, dar cu buchii chirilice, şi în româneşte, în partea de jos, apoi continuă cu „Catavasii la Naşterea Domnului nostru Isus Hristos”, în greceşte şi tot cu buchii, cale de 50 de pagini, după care urmează traducerile în româneşte.

*

Catavasier cu note muzicale

*

În 1823, dascălul Şcolii de muzică a Mitropoliei Bucureştilor, Macarie ieromonah, publica un „Irmologhion sau catavasieriu musicesc / care cuprinde în sine Catavasiile Praznicelor Împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu”, ale Trodului şi ale Penticostariului, precum se cântă în sfânta lui Hristos Dumnezeu biserica cea mare / acum întâiaşi dată tipărit, în zilele Prea Luminatului nostru Domn / Ioan Sandul Sturza / întru întâiul an al domniei sale”, cu blagoslovenia mitropolitului Veniamin, iar cartea aceasta, pe lângă notaţiile muzicale, cuprinde şi repetate îndemnuri de a se cânta şi vorbi româneşte, în prefaţa „Cinstitului şi în Hristos iubit patriot cântăreţului român ce-i în Hristos îmbrăţişare”, care începe superb şi adevărat:

*

Catavasii 1

*

„Podoaba şi fericirea unui Neam, iubite (cititorule – n. n.), vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei.

*

Şi aceasta, iubitule, întocmai o am păţit noi, românii, neamul cel mai slăvit al Lumii, oarecând, cel mai iscusit şi mai înţelept întru ştiinţe, şi cel mai puternic şi nebiruit întru arme.

Că din nestatornicia şi prefacerile vremurilor şi a fericirilor, înşine, de bună voie, lăsându-ne ca să fim înfrânţi, întâi de la cele mai puternice, ne-am depărtat de la slovele cele strămoşeşti şi, nemaiavând pe ale noastre, prin încet, încet, fără a simţi, ne-am surpat în desăvârşita prostie şi ticăloşie.

*

Şi încă de atunci, în multe cursuri de ani, nu numai cu slovele celea chirilice ne-am slujit, ci şi cu cărţile, şi cu graiul lor ne-am întrebuinţat, precum până în ziua de astăzi încă se văd cărţile lor prin Bisericile noastre, rămase şi hrisoavele încă toate netălmăcite, a pururi protimisind pe cele străine şi totdeauna huliţi fiind de cei străini cu cel mai necinstit titlu, proşti, proşti, proşti…

Precum şi cu carte elinească şi cu psaltichia grecească de-a pururi ne-am slujit, şi până în ziua de astăzi atât protimisim şi carte cea elinească, şi psaltichia cea grecească, încât cei mai mulţi, după ce învaţă carte puţină elinească, se ruşinează a se arăta că sunt români şi, din cât pot, îşi tăgăduiesc şi Naţia, şi Neamul…

*

Catavasii 2

*

Aşadar, şi cei ce învaţă câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează nu numai de a cânta „Heruvimii” şi altele româneşte, ci şi „Doamne, miluieşte!” de a zice pe limba lui.

Mulţi râvnitori, în vremi, s-au arătat cu râvnă ca să facă câte ceva spre folosul şi podoaba Neamului, în patriotica grăire, dar totdeauna au stătut piedicile atâtea, nu numai de la cei ce de-a pururi pândesc deşteptarea şi sporirea noastră, dar şi de la cei deştepţi din însăşi Neamul nostru, care, nesimţind ticăloşia (în înţelesul de neputinţă, slăbiciune, peste tot în acest text – n. n.) întru care se află prăpăstuiţi, totdeauna, se fac îndemnătorii acelora spre rău şi, dintr-acest fel de pricină, sporiri, limba noastră zace primejduindu-se în cele mai jalnice suspinuri”.

*

Mulţi şi din psalţii cei desăvârşiţi din Neamul nostru s-au arătat cu râvnă în vremi, ca să facă câte ceva în limba noastră, precum fericitul întru pomenire Arsenie ieromonah Cozianul, Calist protopsaltul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, şi Şerban protopsaltul Curţii Domneşti”.

 

Catavasier cu note portative

*

Textul acesta strălucit, care milita pentru reîntoarcerea la „paza legilor strămoşeşti”, „la slovele cele strămoşeşti” şi la uzul limbii noastre, nu întrezărea, totuşi, în „legile strămoşeşti” altceva decât tradiţiile creştine ale românilor, care, pe atunci aveau o vechime de aproape un mileniu şi jumătate, tradiţii care, printr-o ciudată întâmplare a sorţii civilizaţiei europene, stigmatizau, drept „cântări satanice”, şi legile primordiale, şi pe strămoşii neamurilor europene, deci rădăcinile identitare. Dar şi în colindele creştine înregistra neamul nostru o întârziere, într-un fel benefică, pentru că, atunci când europenii pierduseră tradiţiile de Crăciun, noi abia le inventam şi, pentru că le mai avem, ne-ar putea fi astăzi de mare folos, cu condiţia să conştientizăm diferenţa dintre iniţierile primordiale şi iniţierile creştine.

În cartea ieromonahului Macarie se găsesc, puse sub portative profund bizantine (nu e nevoie să te pricepi la muzică pentru a te lămurii că vocalele îndelung gâlgâite identifică o astfel de muzică), catavasiile larg răspândite în vreme, doar ca stihuiri, prin tot felul de tipărituri bisericeşti.

*



[1] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52


Colinda Leului și strămoșii pierduți

"Taurul lui Anu" (Fulgerul)

Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Am văzut, din întâmplare, prin presa noastră culturală și prin studiile etnografice mai noi, o nefirească uimire față de existența Colindei Leului, în condițiile în care s-a constatat arheologic că, pe teritoriul României, nu au trăit niciodată lei. În zadar au scris toți cărturarii ardeleni de odinioară, inclusiv Coșbuc, Rebreanu și Blaga, despre caracterul solar al colindelor (cel lunar le scăpase), inutil au scris toți filosofii culturii din lume, inclusiv Grimm („Deutsche Mythologie” Berlin, 1875), Kassel („Weihnachten”, Berlin, 1856), Nork („Mythologie des alten und neuen Testaments”, Stuttgart, 1842) etc., despre astralitatea colindelor, din moment ce culturnicul român preferă să se inițieze în mitologia strămoșească de la o bătrânică de 87 de ani, din Orăștioara de Sus, care, care, deşi „a muncit toată viaţa la CAP a izbutit să-şi publice „poeziile compuse de ea şi colindele care i-au marcat tinereţea” (site-ul Antena 3 Live). E drept că, în secolul al XIX-lea s-a tot crezut în originea latină a colindelor, deşi „Colindele nu sunt, bineînţeles, latine, ci urcă la obârşia comună proto-pelasgică, într-o antichitate abisală; ele sunt tot ceea ce e mai misterios în poezia populară română”[1]. Adică vin din ceremoniile şi misterele maiale (primul început de an nou al omenirii, luna „Mai, fiind luna zeiţei Maia”[2], adică Primăvara), în care logodna cosmică, în care erau „Sfânta Lună / Nună bună, / Sfântul Soare / Socru mare, / Luceferii / Vătăjei, / Stelele / Druşcuţele”[3], care conservau o tradiţie şi mai veche, pe care voi încerca să v-o explic şi să o argumentez în rândurile care urmează. Şi am să încep cu Taurul (Bourul în colindele româneşti), pe care îl aflăm în toate mitologiile lumii. „Viteazul Utu a ucis taurul cerului, care îşi arăta cu mândrie puterea lui, protectorul marelui oraş, din locul de unde răsare soarele”[4]; Gilgamesh se lupta cu „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[5], pentru că „Anu a slobozit Taurul Cerului”[6]; despre Taurul lui Osiris şi despre idolul distrus de Moise cu siguranţă că aţi auzit; la fel, despre Taurul lui „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[7], şi în iniţierea în peşteră şi în simbolistica labirintului vieţii pentru generaţiile în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului, deci generaţiile Bronzului, tutelate de planeta Venus. Uciderea „Taurului Cerului”, cum se mai numea în toate mitologiile, sau sfărâmarea „idolului Taur” confirmă o anume contemporaneitate. Se şitie, din „Biblie” că Moise a fost contemporan cu ultimul Osiris, Rhamses al II-lea, ceilalţi conducători ai Egiptului, din Timpul zodiacal al Berbecului (Amen Ra), numindu-se Faraoni, Osiris însemnând, anterior, conducător, dar şi fiu al lui Dumnezeu-Timpul. Ba, în constelaţiile zodiacale egiptene („Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezrce părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], dar au moştenit constelaţiile şi misterele – de la pelasgi[9]), Taurul se numeşte… Osiris[10], ceea ce probează, ca informaţie a miturilor Datinii, că Rhamses al II-lea, Moise, Gilgamesh, Minos şi Utu au fost contemporani, trăind în ultimele decenii ale Timpului zodiacal al Taurului, descris, ca final, în colindele românilor, cam aşa:

*

„Ieși Domnu-n vânătoare

Și-mi vânară ce-mi vânară

d-un bohor, de-o fiară neagră”[11],

*

sau, în alte variante:

*

„Brazii-nalți, mălinii verzi,

Noată-și noată bour negru,

Noată-și noată

În coarne-și poartă

Legănel de taftur verde”[12].

*

„Noată, noată bour sur

Cu coarnele de d-aur”[13].

*

Nici vorbă de trimiteri, în aceste colinde, la legenda lui Dragoş Vodă, descălecător imaginat, cel real fiind Bogdan Cuhea (dovadă: în toate documentele tătare şi turceşti Moldova sau Vlahia Mare se va numi Bogdania – şi oare întâmplător luase bogdan semnul zodiacal islamic pentru constelaţia Taurului, de la prietenul lui, mârzacul cu trei tuiuri Kutlu-Buga, adică… Bourul Norocos?), ci, invers, pe seama mitului ancestral, păstrat şi în colinde, s-a imaginat legenda lui Dragoş (tradiţie, cum erau numite legendele în secolul al XIX-lea).

*

La fel s-a întâmplat şi cu celelalte colinde ale datinii, adică au fost concepute nu doar ca omagieri ale „rotirii Soarelui prin solstiţii şi a Lunii prin lunistiţii”, cum o proba incredibilul mare uitat Simeon Mangiuca, ci pe serii zodiacale, începând cu Generaţiile de Aur, închinate Soarelui, care au trăit în timpurile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului. Generaţiile acelea sunt, în mitologiile lumii, cele ale Blajinilor (Îndurătorilor, cum sunt numiţi, cu termenul Rachman, în hebraică şi în arabă): „Se vorbeşte în legendele româneşti de o populaţie misterioasă, Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii. Sunt Blajini, sunt Sfinţi. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetii; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele (Macuron Musoi – Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape… la Rahmani se găseşte Apa Vie şi Apa Moartă… Cei mai buni sihaştri merg acolo şi nu se mai întors”[14].

*

Memoriei moşilor iniţiali ai tuturor neamurilor europene, care au trăit şi au urcat în ceruri ca prime generaţii de oameni vorbitori ai începuturilor civilizaţiei totemice, le este închinată „Colinda Leului”, de următoarea generaţie, cea Lunară sau „de Argint”, cum o numea Hesiod, care avea să descopere Timpul şi calendarele stelar şi stelar-lunar. În colinda aceasta, Eroul Cosmic, Soarele, biruie Leul (ieşise din constelaţia Leului şi răsărea din Rac), iar în textele colindelor româneşti, supuse degenerescenţei separării limbilor şi pierderilor de iniţieri, ieşirea din epoca iniţiatică a omenirii, este descrisă, alegoric, cam aşa:

*

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?

Găsi leul d-adormit,

Adormit și pitulit

Sub un spin mare-nflorit,

Florile l-au năpădit.

 *

Să-l deștepte nu se-ncrede,

Să-l săgete nu se-ndură.

Greu murgul mi-a sforăit,

Leul din somn s-o pomenit.

Spintecând vântul fugind

Pân-ce leul a obosit.

 *

Zboară murgul pe pământ

Zboară șoimii sus în vânt,

Ogari ca săgețile

Pe leu mi-l hărțuiră,

De leu că s-alătura

În lanț că mi-l încurca,

Sus pe murgu-l arunca”[15].

*

Există, din câte am văzut, şi colinde pentru Timpul zodiacal al Gemenilor (cele despre Novaci, adică despre uriaşii autori ai „Imnelor Titanilor”), şi pentru Timpul zodiacal al Berbecului (cele păstoreşti, inclusiv „Oiţa”, care avea să devină, datorită lui Alecsandri, „Mioriţa”), şi pentru Timpul zodiacal al Peştilor (cele aparent marine sau măcar catalogate ca atare), dar despre ele, mai târziu, abia după ce voi încerca să descifrez, sub arcuşirile trupei „Zicălaşii”, rămăşiţele de incantaţii ale strămoşilor neamurilor europene, peste care se tot prăvale tăvălugul cântărilor bisericeşti şi ale altor născociri culte, frumoase şi unele, şi altele, dar care ne-au retezat şi ne stârpesc atât de brutal rădăcinile.

*


[1] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 23

[2] Ibidem, p. 45

[3] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 9

[4] Leick, G.,  A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology, London, 1991, p. 161

[5] The Epic of Gilgamesh, II, p. 8

[6] Ibidem, p. 12

[7] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[8] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[9] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 215

[11] Buhociu, Octavian, Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974,  p. 123

[12] Ibidem, p. 128

[13] Ibidem, p. 132

[14] Lovinescu, p. 38

[15] Buhociu, p. 93


Cum au dispărut colindele Datinii

1906

*

Odată cu înjghebarea de cântece bisericeşti oarecum similare, ca formulă ritmică şi melodică, străvechilor colinde ale civilizaţiilor polară şi boreală, a început răspândirea lor, prin intermediul şcolii şi al bisericii, noile producţii fiind impuse drept „cântece dumnezeieşti” – de unde şi formula „vi l-am adus pe Dumnezeu”. Întotdeauna, după cântecele ritualice ortodoxe, copiii şi ţăranii erau puşi să repete „colindele cele sfinte”, cum erau numite „cele ce preamăreau naşterea Domnului” şi care însemnau variante simple şi prescurtate ale cântărilor troparelor, condacelor, catavasielelor şi ale Sfintei Liturghii. Pe fondul acesta, al manevrării persuasive a naivităţii populare, care primea îndreptăţiri misionare, colindele, adică „Imnele Titanilor”, moşteniri sacre ale Europei primordiale, erau abandonate, una câte una, deşi tulburau sufletele şi le revigorau cu o ciudată lumină, care ţine de inefabilul iniţierilor uitate.

*

Printre mărturiile pe care le adun pentru cartea „Datina, religia furată”, aflată în lucru, se află şi una, pe care am găsit-o într-o gazetă pentru ţărani, editată de Octavian Goga, şi el responsabil, ca şi Ciprian Porumbescu, de pildă, de un alt gen de nevinovată contrafacere a colindelor, prin creaţii culte, cu tentă socială, care vor avea mare succes în epocă, ba chiar şi în zilele noastre, şi datorită adevărurilor vehiculate, dar şi datorită măiestriei cu care simplitatea se transformă în operă de artă. Aceasta era şi o caracteristică a vechilor colinde, care, dincolo de alegoriile destinate iniţiaţilor, „erau bucăţi rupte din sufletul, rupte din viaţa plină de suferinţe a poporului nostru”, texte care ne defineau, pentru că, vorba lui Mircea Eliade, „aderenţa unui popor la unul sau altul dintre scenariile mitice iniţiale spune mai multe despre sufletul intim al acelui popor decât o întreagă înşiruire de întâmplări istorice”.

*

Iată, deci, o mărturie despre abandonul colindelor, inclusiv al colindei „Mioriţa” (în Bucovina, Alexandru Voevidca descoperise degenerescenţa „Oiţa”, titlu purtat, în 1845, şi de textul sacru publicat de Vasile Alecsandri, la Cernăuţi, care crezuse că descoperise o baladă şi nicidecum ceea ce era, adică inegalabila expresie poetică a „logodnei cosmice”, deci o colindă):

*

 

„Adunaţi în şcoală, începeam cu pregătirile şi cântam, pe dinafară: troparul naşterii, cântam condacul naşterii, de-a rândul cântam, tot pe dinafară, Catavasiele naşterii, cântam „Slavoslovia cea mare” şi, apoi, toate cântările Sfintei Liturghii.

*

Venea rândul la colinde şi, la locul prim, luam colindele cele sfinte, şi numai la urmă cele lumeşti. De cele sfinte se ţineau cele ce preamăreau naşterea Domnului: „Trei crai de la răsărit”, „În oraşul Vifleem”, „Steaua lui Christos”, „Mărire-ntru cele-nalte”, „Astăzi am văzut minune”, „Dumnezeu din început pe Adam l-a făcut” şi multe altele…

*

Urmau, apoi, colindele lumeşti. Le învăţam uşor şi le cântam cu deosebită plăcere sufletească. Erau bucăţi rupte din sufletul, rupte din viaţa plină de suferinţe a poporului nostru. În sufletul meu stau şi acum întipărite şi unica mea dorinţă este să le las moştenire copiilor mei, unica moştenire ce le pot lăsa, moştenire sfântă, care tot mai mult se pierde şi cu ea se pierde o parte din viaţa poporului nostru. La locul prim, sta o variantă a „Mioriţei” (Ţara noastră, Anul I, Nr. 52, 23 decembrie 1907, p. 86).


Pagina 3 din 712345...Ultima »