Cine și ce sunt ursitoarele?

*

Toate mitologiile lumii vorbesc despre ursitoare, iar în unele, li se dau și nume. De pildă, în mitologia scandinavă, capitolul „Gylfaginning[1]”, se spune că „există trei fecioare ursitoare, pe care noi le numim Urdr, Verdandi, Skuld (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”. Formularea aceasta explicită, care ține de civilizația primordială polară, completată, în primordialitate, de cea boreală, are o sinonimie mult mai savantă în „Upanișade”, unde se susține că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”[2], deci prin „Sinele universal”, în condițiile în care „viaţa cade de la sine, aşa cum cade umbra unui om”[3].

*

Miturile – nu doar cel al ursirilor, al predestinării – vin din vremurile în care omenirea conștientizase Timpul („Timpul este Creatorul”[4]) și că „totul este fixat în viaţă aşa cum sunt fixate spiţele în butucul unei roţi”[5], anul fiind „o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[6], iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[7].

*

Miturile, deci, toate descinse din cartea primordială a omenirii, care se cânta, ca să nu se uite, înseamnă un triumf al gândirii umane, de „după ce a înfrânt pe tatăl Cronos”[8]. Cu o ultimă precizare, că, „De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor”[9], „copacul sfânt” sau arborele vieții având rădăcinile în cer și crengile, florile și fructele pe pământ. În miturile vechi zac uitate și ignorate adevărurile pe care, astăzi, fizica cuantică le probează științific, dar fără să știe că adevărurile acestea au mai fost formulate în zorii metafizici ai omenirii.

Datina, Gloriile Soarelui și bucata de slănină

*

În toate culturile străvechi ale omenirii, Soarelui îi revine gloria de a fi arat și semănat primul, plugul (cuvânt celtic) sau atratru (cuvânt latin, din care descinde „arătura”) având origine celestă, fiind „fiul” (creația) Soarelui și al primăverii Maya, numită prințesa de pe fluviul Borysthenes (Nipru) într-o legendă străveche, preluată și de Herodot, „părintele istoriei” susținând că, „mai întâi, în ținutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos. Părinții acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar așa povestesc ei – ar fi fost Zeus și o fiică a fluviului Borystenes. O atare obârșie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais și pe Galaxis”[1]. Targitos, adică Tarkit-Anu (Sfântul Cer), care îl includea pe Zeus (Deaus, adică cerul zilei), este, deci, tatăl Plugului de Aur (Lipoxais), al Brăzdarului de Aur (Arpoxais) și al Proțapului de Aur (Galaxis), primul arat și semănat, săvârșit de Sfântul Soare, făcându-se pe Calea Cea Demnă de Admirațiune a Zeilor, care ducea din capitala civilizației boreale, Piroboridava (lângă Tecucii de astăzi), de-a lungul monumentelor megalitice, numite, în veacurile XVIII-XIX, când încă mai existau, Cheile Bâcului, până la Don. Deci, de-a lungul raiului pământesc, Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija, numită și „pământul de sub Ursă”, adică Varâha, din care aveau să fie izgoniți, de către „șarpele înghețului” (frigul polar, care venea dinspre Constelația Dragonului, care arată nordul), protopărinții BaBa, pe care, biblic, îi numim Adam și Eva.

*

De la mitul acesta, al Sfântului Cer (Sfântului Soare) și al arăturii și semănăturii primordiale pornește alegoria cosmică, pe care, până de curând, noi, românii, încă o mai păstram, prin varianta culeasă de Vasile Alecsandri, în care existau doar două falsificări voite: „badica (bătrân înțelept, în greaca veche) Troian” (numai troienii balcanici slujeau în templele solare și se numeau, ca și muntele Ceahlău, pioni; la presiunea lui Asachi muntele Pionul avea să devină Ceahlău); și al doilea fals, impus tot de Asachi, vizează personificarea „d’ochioșicăi” neveste a troianului, din oacheșă în Dochia. În rest, epicul alegoriei astrale se păstra apropiat de epicul Cântecului XVIII, versurile 547 și următoarele, din „Iliada” lui Homer, deși chiar și în această mărturie veche nu avem parte de o alegorie cosmică, ci de un epic pământesc, în care „stăpânul” este, de fapt, „Dominus”, stăpânul zeilor sau, cum se zice pe la noi, Dumnezeu:

*

„Zeul închipuie apoi un mare ogor cu pământul

Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta,

Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare

Vine un om după ei şi le-ntinde paharul

Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă

Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare

Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune.

Mai izvodeşte şi-o holdă frumos răsărită, pe unde

Seceri tăioase ţiind tot seceră lanuri argaţii,

Dese poloage cad şi s-aştern rânduite pe brazde;

Alte malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie,

Trei legători se tot străduie în măldurit. După aceia

Vin copilandri, mănunchiuri strâng şi pe braţe le cară

Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii“.

 *

Fără îndoială că, datorită înlesnirilor pe care le oferă, astăzi, tehnologia, s-ar putea reconstitui, în bună parte, ceremoniile maiale, din care fac parte colindele cântate (toate închinate Lunii și Constelațiilor parcurse de Soare), colindul scandat (închinat gloriei Soarelui de a fi arat și semănat primul) și jocurile cu măști (malăncile – toate închinate constelațiilor din emisfera nordică și templului solar, care este muntele), din care aveau să se desprindă enigmaticele Mistere Eleusine. Recuperând elemente ale Datinii, cred că am săvârși recuperări de metafizic (nu vedeți că, datorită invocațiilor primăvăratice ale colindelor, de ani buni nu mai avem zăpadă de Crăciun?), dar și de totemism inițial și inițiatic al tuturor neamurilor europene.

*

Dar nu de Datină au nevoie stăpânitorii clipei, ci de circ ieftin, în care zevzecii căminelor culturale falsifică totul cu aplomb, invocând „o bucată de slănină / cât capota la mașină”, spre amuzamentul tâmp al aleșilor noștri, care se adapă cumplit de păgân din zoaiele vremelniciei. Din păcate.

Colinda mărului măr

*

Printre colindele pe care „Zicălașii” le vor cânta mâine, 21 decembrie 2016, de ziua cea mai scurtă – ziua memoriei, se află și unul precreștin, alterat doar la nivel de semnificații, nu și de inițieri, intitulată „Colinda mărului măr”. Textul acesta, alterat, desigur, de trecerea vremurilor, prin ceea ce René Guenon numea degenerescență, îngăduie o vagă deslușire a alegoriilor cosmice, care caracterizează narațiunile colindelor Datinii și, tocmai de aceea, vă propun să o deslușim împreună. Nu neapărat ca alegorie, ci ca metodă de însușire a simbolisticii precreștine de către biserică, în veacurile de după Hristos. Colindul începe cu trei strofe care vin din ancestral, din vremurile primordiale ale civilizației totemice:

*

După dealul cel mai mare

Răsărit-au Sfântul Soare,

Mărului măr,

Toată lumea luminând

și mană în ea revărsând,

Mărului măr,

*

Iar pe deal, într-o lărgire,

Este-o-naltă mănăstire,

Mărului măr,

Nouă popi, nouă diaci

Și pe-atâția patriarși,

Mărului măr,

 *

Aceștia sta și se ruga

Și Soarelui îi cânta,

Mărului măr,

Dar această rugă multă

Cine stă și o ascultă,

Mărului măr,

 *

Contrafacerea creștină, pe acest fundament al colindei primordiale a Datinii, a înlocuit elementele primordiale ale alegoriilor astrale, Mama Terra sau Natura, Luna, numită Alba (de unde „florile d-Albei” și nu „florile dalbe”, chestiune probată în secolul al XIX-lea) sau Crăiasa Florilor, primăvara Maya sau „raiul pământesc”, cu personificări creștine, templul solar de pe înălțime, albă sau înaltă mănăstire, căpătând semnificații creștine, dar fără a-și schimba simbolistica inițială, odată cu încetățenirea lui Iisus Hristos drept Soarele Dreptății. Iar în această preluare discretă de elemente precreștine se pierd doar inițierile în alegorii astrale, care se săvârșeau în prima decadă a lunii mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, și din care aveau să se desprindă Misterele Eleusine, Demetra preluând „gloriile” Naturii, „glorii” fiind numite, cu vreo patru milenii în urmă, atribuțiile miraculoase ale elementelor astrale. În sugestie creștină, „Colinda mărului măr” (mărul este solar, iar părul, lunar), continuă, doar cu substituire de elemente și de alegorii, dar în același plan cosmic, astfel:

*

Măicuța lui Dumnezeu

În brațe cu fiul său,

Mărului măr,

Fiul plânge, nu-ncetează,

Maică-sa din greu oftează,

Mărului măr,

*

Plânsul cosmic (ploaia) se întâlnește în mai toate colindele Datinii, în care Alba, Crăiasa Florilor, „Șade la gherghef și coasă. / Nu știu, coasă ori descoasă, / Dar la lacrimi știu că varsă; / Câte lacrimi a vărsat, / S-a făcut fântână-n sat, / Fântână cu cinci izvoare, / Două dulci și trei amare. / Cine bea din unul moare”, plânsul cosmic fiind, în timpul celor care au întemeiat colindele drept „Imnele Titanilor”, și dulce, și otrăvitor până la a se transforma în Marele Diluviu Universal. Dar să revenim la colinda culeasă din Bucovina, deși nici o colindă nu-i regională (moldovenească, muntenească sau ardelenească etc.), ci valahă, numele acesta conservând, la nivelul subconștientului est-european, memoria protopărinților pelasgi:

*

Taci, fiule, nu mai plânge,

Că inima mi se frânge,

Mărului măr,

Taci, drăguță, nu ofta,

Că mama ție ți-o da,

Mărului măr,

*

Legănuț de păltinuț,

Lumina botezului,

Mărului măr,

Cheița raiului,

Scaunul județului,

Mărului măr,

*

Și-i fi Domnul Ceriului,

Și stăpân Pămânului,

Mărului măr!

Fiul de plâns o-ncetat,

Pe față s-a luminat,

Mărului măr,

*

Popii toți i s-au-nchinat

Și maică-sa s-a bucurat,

Mărului măr.

O-nchinăm cu sănătate,

Că-i mai bună decât toate,

Mărului măr.

 *

Strofa care începe cu „Legănuț de păltinuț”, continuă cu trei versuri falsificate, celelalte preluând cu „gloriile” Soarelui, care avea să devină prin Iisus, Soarele Dreptății sau, cum scrisese legendarul David, în „Psalmul 18 al lui David”, „Și-atunci Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”.

Mărturii despre colinde, în Psaltirile românești

*

În prefaţa psaltirii tipărite, în 1783, „cu porunca Blagocestivei, singurei Stăpânitoare, Mare Doamnei Noastre, Împărătesei Ecaterinii Alexievii, a toată Rosia”, „Psaltire / Cu blagoslovenia Prea osfinţitului şi îndreptătoriului Sinod şi a Sfinţiei sale Chiriu”, dincolo de pledoaria care se face în favoarea cântării psalmilor, odată cu apariția cântărilor bisericești mai simple și mai directe, numite catavasii și care înseamnă și rădăcini ale cântecelor de stea și ale vifleimurilor, care vor înlocui, încetul cu încetul, colindele ancestrale ale Datinii primordiale, se face, de fapt, o apologie a cântărilor cu glasul, chiar dacă, ceva mai târziu, adică începând cu anul 1802, chiar și catavasiile, deci cântările bisericești târzii, urmau să fie stigmatizare, odată cu enoriașii care le preferau: „O, veacuri de acum, care cu totul au prefăcut obiceiurile către vechi… Toți, îndată ce intră în biserică, voiesc să asculte cântări, Catavasii și altele, nesocotind că toată slujba este alcătuită și întemeiată în Psaltire”.

*

Fără îndoială, opera imnică a legendarului împărat David înseamnă un reper fundamental al culturii universale, dar păstorii și agricultorii din Carpați nu puteau fi atrași, până peste poate, de versurile acelea ciudate și de armoniile muzicale monotone, croite în mănăstirile grecești (mai rar în cele rusești), obositor de reverberate pe vocale, și care li se păreau întru totul străine, chiar dacă li se tot repeta, dinspre altar, că, în vremuirea vremurilor, „cântarea psalmilor sufletele înfrumuseţează; pe îngeri întru ajutor îi cheamă; pe demoni îi goneşte, goneşte întunericul. Îmbracă cu sfinţenie; omului păcătos întărirea minţii este; şterge păcatele; asemănată este milosteniilor sfinte. Adaugă credinţă, nădejde, dragoste; ca soarele luminează; ca apa curăţeşte; ca focul arde; ca untul de lemn unge; pe diavol ruşinează; pe Dumnezeu arată; poftele trupului stânge. Şi ungere milosârdiei este; soarta veseliei; parte îngerilor se alege; şerpii izgoneşte; şi toată vrăjmăşia o sfârşeşte; şi mânie sfarmă”.

*

Păstorii și agricultorii din Carpați încă erau fascinați de cântecele lor ancestrale, de o melodicitate vie, care amintește sau măcar sugerează o anume cosmicitate, pe care Pitagora o deslușise de minune, contrariindu-i pe bieții ierarhi târzii ai românilor. Pentru că, în vremea lui Pitagora (570-490 înainte de Hristos), dar și în cea a lui Pindar (522-433 înainte de Hristos), în fiecare primăvară răsunau „Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1], „Dulce ca mierea / picură peanul”[2], în vreme ce străbunii neamurilor europene de mai târziu „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[3]. Iar peanurile, cum se numesc în etimologie târzie franceză, numite de Pindar „paiane” (un întreg ciclu de versuri pentru cor se numește astfel), erau, așa cum deslușise Pitagora, deslușiri ale muzicii cosmice, inclusiv prin alegoriile versificărilor de mituri cosmogonice. Colindele, numite și „Imnele Titanilor”, „şi, pentru că acestea imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[4], fuseseră încredințate pelasgilor („capetele negre”) „Marelui Păstor” (chestie mărturisită și în „Vendidat”, atunci când Sfântul Cer oferă legile lui lui Spitama Zarathoustra[5]) de către Sfântul Cer (Anu), tatăl „celor patru Hore” (anotimpurile), drept hore solstițiale de primăvară, care se cântau și horeau, de la solstițiu, până după răsăritul Pleiadelor, în cinstea aștrilor cerești protectori ai fiicei Pământului, primăvara, care purta numele de Maya, adică „luna Mai” (de aici, datina malăncilor bucovinene), dar și de Alba (Luna), care era și Crăiasa Florilor, și Crăiasa Zăpezii, dar și prima „păstoriță” („iese, seara, în amurg / paște cerbii sus, pe ciung”) și, deci, stăpână a Timpului, în vremea calendarului lunar.

*

Pitagora, care cu siguranță cunoștea mult mai multe decât am izbutit eu să aflu, sesizase cosmicitatea muzicii (nu neapărat ca dar, ci ca har), iar dovada o găsesc în „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karlovițului, și preluată în „Psaltirea Prorocului și Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălțatului Împărat Francosc Întâi”, în Scheii Brașovului, în anul 1826, există o „Predoslovie” interesantă, în care se spune:

*

*

„Meșteșugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci și în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii și pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omenești, schimbându-le după a lor mișcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minții, îndrăznea a hotărî cum că și planetele cerului, mișcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceața acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mișca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire și legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceața cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceața ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosința cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înțelepți, care cele mai iuți doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta și prefăcea patima lui Saul. O, ce înțeleaptă meșteșugire, ca, cântând noi, să ne învățăm cele de folos!”

*

*

 Cum, până la fonotecarea celor 40 de colinde, cântece de stea și vifleimuri de pe la anii 1900, culese de Alexandru Voevidca, și reînviate, în 21 decembrie 2016 (Ziua cea mai scurtă, Ziua Memoriei), deci peste un veac și ceva, de trupa „Zicălașii”, printr-un concert orchestral filmat, dar în absența publicului, mai sunt 5 zile, încă îmi rămâne un răgaz ca, parafrazându-l pe Traian Chelariu, să-mi poruncesc „Înapoi, la… catavasii!”, dacă tot au fost acele cântări mustrate de partizanii psalmilor, ca să văd ce se mai poate afla despre autorii cântărilor bisericești, alții decât protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici, autorii primelor cântece de stea și de vifleimuri care au anihilat moștenirea noastră multimilenară, conform principiului din „Predoslovie”, care susține că doar bisericeasca psalmica „cântare este gonitoare de draci” sau, cum susținea, odihioară, pastorul ardelean Heltay, „de colinde, cântecele lor satanice”.

Colindele pe care le vor fonoteca „Zicălașii”

*

E ciudat că, într-o cultură plină de mofturi, cum este cea română, filonul definitoriu al Datinii, colindele, a rămas total necercetat și, drept consecință, colindele s-au dărâmat într-o păguboasă confuzie, într-o pâclă cenușie, pe care nimic nu o mai poate spulbera, în ciuda faptului că, recent, cu doar un secol și ceva în urmă, atunci când, de fapt, se contura o cultură română, cărturarii acestui neam descifraseră, în reperele vremii lor, sacralitatea primordială a colindelor, protestând împotriva falsificării lor. Păcat, pentru că în vălmășagul confuz al „colindelor de Crăciun”, dominat de cântările bisericești, derivate din catavasiile Nașterii, și de contrafacerile culte, se pierde o mitologie ancestrală, care aparține tuturor neamurilor europene, dar pe care noi, românii, am păstrat-o intactă, deși subconștient, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când compilațiile biblice, săvârșite de protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici și, mai ales de acesta din urmă, încep să izgonească din memoria subconștientă a neamului „cântările satanice”, supunând anatemei călugărești lungul șir de străbuni și de strămoși ai neamului nostru și, prin ei, însăși identitatea noastră inconfundabilă, până atunci, despre care vorbeau la superlativ, începând din anul 1476, și cronicarii maghiari, și cronicarii poloni, dar pe care am chiar pierdut-o după aceea, pentru că, vorba lui Macarie ieromonah, din 1823, „podoaba şi fericirea unui Neam vine din paza legilor strămoşeşti şi din dragostea şi râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii Neamului. Pentru că legile ca nişte izvoare adapă sufletul, înmulţesc şi hrănesc acea strânsă legătură a dragostei şi a râvnei de care spânzură sporuri şi fericiri, lucrează şi înmulţesc ştiinţele, care atât de trebuincioase sunt în viaţa oamenilor, încât un Neam nebăgător de seamă, călcător de legi strămoşeşti, fără dragoste, urâtor spre cei de un neam, şi fără râvna faptei bune şi a împodobirii Neamului său, cade în cea mai jalnică nefericire şi se surpă întru adâncul nesimţirii şi al ticăloşiei”[1].

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul… Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”, scria Teodor Roșu[2], în 1861, unul dintre primii apărători ai rădăcinilor noastre identitare, dar foarte curând după aceea îmbrâncit în nepăsare și uitare de capricioasa memorie culturală a românilor, care nu vor pricepe niciodată că, fără memorie identitară, nu existăm cu adevărat și nici nu ne putem bucura, din postura de moștenitori, de prestigiul uriaș al strămoșilor primordiali.

*

Dar încă din anul 1827, când protopopul Caransebeșului și asesorul consistorial Ioan Thomici publica un adevărat scenariu al contrafacerii[3], rescriind două catavasii drept scenariu pentru ritual popular al „Irozilor”, cu un „cântec de stea” drept preambul și cu intercalări de cântări despre povestea magilor și despre nașterea din „Vifleem”, colindele primordiale au primit o lovitură devastatoare, deși ritualurile primăverii, numită „zeița Maia”, în ancestralul european, după luna în care se desfășurau, au supraviețuit, mai ales în Bucovina, unde „malăncile”, fără mai nimic inițiatic în ele, încă mai supraviețuiesc, într-o stupidă coviețuire cu degenerescențele catavasiilor, cântecele de stea și vifleimurile. Și se întâmplă, în Bucovina, de multă vreme conviețuirea aceasta stranie a ritualurile solare primordiale, specifice lunii mai, cu cântările bisericești de Crăciun, care contracarau în Europa vestică, nu și în cea răsăriteană, cultul lui Mithra (legământ, în sanscrită), mutând aniversarea nașterii lui Iisus în decembrie, la presiunea intransigentului Chiril (ucigașul Ipaziei și ai ucenicilor școlii neoplatoniciene din Alexandria), în ciuda faptului că se știa că nașterea Mântuitorului s-a petrecut la începutul lunii aprilie.

*

Sub coordonarea Bisericii, cântările bisericești de Crăciun cunosc o rapidă și spectaculoasă evoluție și se substituie, curând, colindelor ancestrale. Partituri vechi ale cântecelor de stea și ale vifleimurile nu prea există, iar eu nu am găsit altele, cu excepția celor 40, amestecate cu colinde, din manuscrisele lui Voievidca, păstrate la Biblioteca Academiei Române. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde creștine sunt creații culte, publicate și impuse de Biserică, prin răspândirea lor, prin intermediul tipăriturilor Bibliotecii Religioasă-Morală și Muzicală din București, în rândurile enoriașilor tuturor bisericilor artodoxe din România. Ceea ce se cântă astăzi drept colinde de Crăciun înseamnă creații culte, semnate de A. Rische (1880), Tiberiu Brediceanu, Al. Podoleanu, I. C. Brătian, D. G. Chiriac, George Cucu, V. Popovici, Achim Stoia, Timotei Popovici etc. Nimeni nu neagă frumusețea acestui patrimoniu cult, care, prin uzanță, a devenit popular. Și mai există, în cadrul acestor creații culte, și „colindele” sociale, săvârșite de la Ciprian Porumbescu încoace.

*

Texte străvechi, care deslușesc viziunile alegorice ale cultului solar ancestral, inclusiv cu parcursul Soarelui prin constelații zodiacale, s-au păstrat, încărcate, la întâmplare, în căruța cu vechituri a culegătorilor de folclor, dar melodiile nu le mai putem identifica. În afară de reperul Voievidca, nu prea avem cum încerca deslușirea sau măcar întrezărirea contururilor melodice străvechi și, tocmai de aceea, fonotecările pe care le vor face „Zicălașii”, spre sfârșitul lunii, se vor face printr-un concert filmat, dar fără prezența publicului. Întâi vrem să auzim, să înțelegem și abia apoi să propunem dezbaterii nedumeririle noastre.