RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro - Part 3

Zalmoxe, tatăl nostru care eşti în ceruri

Zbor solar

*

Înainte de a vă lăsa şocaţi de titlu, pe care doar marii preoţi ai acestor locuri, „gebelii” (muntenii) îl înţelegeau pe deplin, haideţi să re-inventariem împreună miturile încetăţenite despre Zal-Mox şi, tocmai de aceea, aproape imposibil de scos în lumină de sub colbul ignoranţei, întru pământească desluşire. În fond, ar fi păcat ca, după atâta vreme, strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!) să nu se audă măcar şoptit.

*

Începând cu Herodot („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius („Gradivus tatăl”), Ovidius („getul care se închină lui Marte”), Porphyros („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”), toţi fascinaţii de misterele din cronologia lumii, cu excepţia lui Agathias, care punea la îndoială chiar şi rolul civilizator pe care l-au avut „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”, i-au conferit lui Zalmoxe statutul de Odin, adică de „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, cum formula Iisus Hristos, în minunata rugăciune pe care ne-a lăsat-o moştenire, dar care, ca şi „Calea lui Iisus” exista dintotdeauna, după cum constata primul om modern al omenirii, Augustin, prevenindu-ne că, „atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate”[1]. Dovadă, eşecul degradant în popismul de astăzi.

*

„Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), incantaţiile lui fiind „vorbele frumoase (care) sunt descântece” (Apuleius) atât de persuasive, încât îl poziţionează, între „barbari”, alături de „cei din Cirus, scitul Anacharsis, italiotul Numa, apoi Licurg din Lacedemona, atenienii Focion şi Tellos şi (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*

Zal-Mox este Zeul Moş sau Moş Timp, cum argumenta şi Nicolae Densuşianu, nu doar câte-un antic sau altul, iar numele lui ar fi venit de la „zal”, care înseamnă, în greaca veche, „urs”, preotul muntean (gebel) fiind mereu îmbrăcat cu o blană de urs. Iar aici, în această ultimă informaţie, datorată şi lui Herodot, şi lui Strabon, stă îndreptăţirea deocamdată revoltătorului titlu al acestui capitol. Dar, întru îndreptăţire, haideţi să urmăm încă un fir:

*

Cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, de la care ne vin, tot mai golite de metafizic, rădăcinile miturilor şi credinţelor, pe care Iisus şi le asuma ca atare, exista un singur Dumnezeu, „Tatăl nostru” sau „Tatăl tuturor”, căruia „în antica Agard (Grădina Raiului) i se spunea Odin (Tatăl tuturor), în limba nordică, celelalte popoare, care doreau să i se închine, conferindu-i, iniţial, 12 nume, care însemnau, de fapt, atribute ale Tatălui Ceresc, şi anume (doar două nu le-am aflat în limba suedeză de astăzi): 1. Tatăl tuturor; 2. Herran sau Herjan (Stăpânul Dumnezeu sau Invadatorul); 3. Nikar sau Hnikar (Împungătorul cu suliţe); 4. Nikuz sau Hnikud (Împunsul cu suliţe); 5. Fjolnir (Atotştiutorul); Oski (Împlinitorul de dorinţe); Omni (Cel al cărui discurs răsună); 8. Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); 9. Svidar (Cel care dăruieşte zile) – la daci se moştenea sărbătoarea An-Dar (Cerul care dăruieşte zile); 10. Svidrir; 11. Vidrir (Cârmuitorul vremii); 12. Jalg sau Jalk[2].

*

Toate aceste 12 atribute sunt solare („cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), fiind stabilite în Grădina Raiului (Agard) pământesc şi coincizând cu atributele lui Zalmoxe, pe care unii îl consideră Cronos (Cârmuitorul vremii şi Cel care dăruieşte zile), dar şi cu „Tatăl nostru care eşti în ceruri”, adică Dumnezeu al creştinilor (Anu-Yahve – în aramaică şi în hebraică), prin caracteristicile suplimentare (Atotştiutorul, Împlinitorul de dorinţe), dar şi prin alte atribute şi simboluri, care se regăsesc în creştinism, precum: Hjalmberi (Cel cu aură), Thekk (Cel plăcut), Har (Cel înalt, măreţ), Fjolsvid (Cel înţelept), Allfod (Tatăl tuturor) etc.

*

Atributul Odin sau Allfod (Tatăl tuturor), datorat faptului că din el se nasc toate virtuţile („este numit Tatăl tuturor pentru că este tatăl tuturor zeilor”), dar şi drept simbol al moşului iniţial, care doar în mitologia românilor, cu sau fără legătură cu Zalmoxe, se numeşte Moş Timp sau Moş Vreme. Pe vremea Grădinii Raiului (Agard, la nordici; Paradesha, la sumerieni), străbunii „se îngropau în cer”, incinerarea misterioasă şi spectaculoasă, pe care o făceau nordicii, supravieţuind cu încă vreo două-trei veacuri, ruperii în două a bisericii lui Iisus Hristos. Tocmai datorită „îngropării în cer”, toate neamurile lumii au cultul „strămoşilor din ceruri”, iar eroul civilizator, indiferent de numele pe care îl poartă în diverse limbi (Dumnezeu, Alah, Tao, Odin, Zalmoxe, Zeus, Jupiter etc.), peste tot este, inclusiv în unele suflete, „Tatăl nostru” din ceruri, „Tatăl tuturor”.

*

În vremea în care „bărbatul cel mai integru, Anu” (Ahura Mazda, dacă îl preferaţi pe Spitama Zarathustra) încredinţa legile Marelui Păstor, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[4], apoi, fiind „îngropat în cer”, dădu un nume cerului, apoi timpului (an de an, de milenii, încoace), „Timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”[5], iar „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”[6].

*

Veşnica obsesie a umanităţii a fost vremuirea, iar tentativele de biruire a Timpului, fie prin cunoaşterea sinelui particular, fie prin ceremonii totemice, s-a mutat şi în cer, odată cu strămoşii, Ursa Mare fiind, în fond, Zal-Mox, pentru că „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[7]. Iar în formula BaBa, cum erau numiţi protopărinţii (Adam şi Eva), avea să rămână un singur Ba (Bătrân, strămoş iniţial), care, în munţii (gebalie) noştri, în care ceremonia totemică a Ursei Mari încă mai supravieţuieşte prin malănci, s-a numit Zal-Mox, un atribut al lui Unu, al Sinelui Universal, căruia, în toate limbile pământului, indiferent de numele conferit, îi spunem toţi „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”, pentru că strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), a mai răsunat, ulterior, pentru o foarte singură dată, prin vocea blândă a lui Iisus Hristos.

*

Zbor stelar

*



[1] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 961

[2] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[3] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. p. 14

[4] Zend-Avesta, din Vendîdâd, pp. 11, 12

[5] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 98

[6] Ibidem, p. 99

[7] Ibidem


Cine și ce sunt ursitoarele?

Prose Edda coperta

*

Toate mitologiile lumii vorbesc despre ursitoare, iar în unele, li se dau și nume. De pildă, în mitologia scandinavă, capitolul „Gylfaginning[1]”, se spune că „există trei fecioare ursitoare, pe care noi le numim Urdr, Verdandi, Skuld (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”. Formularea aceasta explicită, care ține de civilizația primordială polară, completată, în primordialitate, de cea boreală, are o sinonimie mult mai savantă în „Upanișade”, unde se susține că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”[2], deci prin „Sinele universal”, în condițiile în care „viaţa cade de la sine, aşa cum cade umbra unui om”[3].

*

Miturile – nu doar cel al ursirilor, al predestinării – vin din vremurile în care omenirea conștientizase Timpul („Timpul este Creatorul”[4]) și că „totul este fixat în viaţă aşa cum sunt fixate spiţele în butucul unei roţi”[5], anul fiind „o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[6], iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[7].

*

Miturile, deci, toate descinse din cartea primordială a omenirii, care se cânta, ca să nu se uite, înseamnă un triumf al gândirii umane, de „după ce a înfrânt pe tatăl Cronos”[8]. Cu o ultimă precizare, că, „De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor”[9], „copacul sfânt” sau arborele vieții având rădăcinile în cer și crengile, florile și fructele pe pământ. În miturile vechi zac uitate și ignorate adevărurile pe care, astăzi, fizica cuantică le probează științific, dar fără să știe că adevărurile acestea au mai fost formulate în zorii metafizici ai omenirii.

*


[1] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 12

[2] Katha-Upanishad, 2, p. 35

[3] Prashna-Upanishad, 4, p 42

[4] Prashna-Upanishad, 2, p 40

[5] Prashna-Upanishad, 3, p 41

[6] Mahabharata, III, p. 49

[7] Mahabharata, III, p. 50

[8] Hesiod, Teogonia, p. 6

[9] Voluspo, 20, p. 9


Datina, Gloriile Soarelui și bucata de slănină

Mascati 28

*

În toate culturile străvechi ale omenirii, Soarelui îi revine gloria de a fi arat și semănat primul, plugul (cuvânt celtic) sau atratru (cuvânt latin, din care descinde „arătura”) având origine celestă, fiind „fiul” (creația) Soarelui și al primăverii Maya, numită prințesa de pe fluviul Borysthenes (Nipru) într-o legendă străveche, preluată și de Herodot, „părintele istoriei” susținând că, „mai întâi, în ținutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos. Părinții acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar așa povestesc ei – ar fi fost Zeus și o fiică a fluviului Borystenes. O atare obârșie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais și pe Galaxis”[1]. Targitos, adică Tarkit-Anu (Sfântul Cer), care îl includea pe Zeus (Deaus, adică cerul zilei), este, deci, tatăl Plugului de Aur (Lipoxais), al Brăzdarului de Aur (Arpoxais) și al Proțapului de Aur (Galaxis), primul arat și semănat, săvârșit de Sfântul Soare, făcându-se pe Calea Cea Demnă de Admirațiune a Zeilor, care ducea din capitala civilizației boreale, Piroboridava (lângă Tecucii de astăzi), de-a lungul monumentelor megalitice, numite, în veacurile XVIII-XIX, când încă mai existau, Cheile Bâcului, până la Don. Deci, de-a lungul raiului pământesc, Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija, numită și „pământul de sub Ursă”, adică Varâha, din care aveau să fie izgoniți, de către „șarpele înghețului” (frigul polar, care venea dinspre Constelația Dragonului, care arată nordul), protopărinții BaBa, pe care, biblic, îi numim Adam și Eva.

*

De la mitul acesta, al Sfântului Cer (Sfântului Soare) și al arăturii și semănăturii primordiale pornește alegoria cosmică, pe care, până de curând, noi, românii, încă o mai păstram, prin varianta culeasă de Vasile Alecsandri, în care existau doar două falsificări voite: „badica (bătrân înțelept, în greaca veche) Troian” (numai troienii balcanici slujeau în templele solare și se numeau, ca și muntele Ceahlău, pioni; la presiunea lui Asachi muntele Pionul avea să devină Ceahlău); și al doilea fals, impus tot de Asachi, vizează personificarea „d’ochioșicăi” neveste a troianului, din oacheșă în Dochia. În rest, epicul alegoriei astrale se păstra apropiat de epicul Cântecului XVIII, versurile 547 și următoarele, din „Iliada” lui Homer, deși chiar și în această mărturie veche nu avem parte de o alegorie cosmică, ci de un epic pământesc, în care „stăpânul” este, de fapt, „Dominus”, stăpânul zeilor sau, cum se zice pe la noi, Dumnezeu:

*

„Zeul închipuie apoi un mare ogor cu pământul

Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta,

Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare

Vine un om după ei şi le-ntinde paharul

Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă

Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare

Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune.

Mai izvodeşte şi-o holdă frumos răsărită, pe unde

Seceri tăioase ţiind tot seceră lanuri argaţii,

Dese poloage cad şi s-aştern rânduite pe brazde;

Alte malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie,

Trei legători se tot străduie în măldurit. După aceia

Vin copilandri, mănunchiuri strâng şi pe braţe le cară

Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii“.

 *

Fără îndoială că, datorită înlesnirilor pe care le oferă, astăzi, tehnologia, s-ar putea reconstitui, în bună parte, ceremoniile maiale, din care fac parte colindele cântate (toate închinate Lunii și Constelațiilor parcurse de Soare), colindul scandat (închinat gloriei Soarelui de a fi arat și semănat primul) și jocurile cu măști (malăncile – toate închinate constelațiilor din emisfera nordică și templului solar, care este muntele), din care aveau să se desprindă enigmaticele Mistere Eleusine. Recuperând elemente ale Datinii, cred că am săvârși recuperări de metafizic (nu vedeți că, datorită invocațiilor primăvăratice ale colindelor, de ani buni nu mai avem zăpadă de Crăciun?), dar și de totemism inițial și inițiatic al tuturor neamurilor europene.

*

Dar nu de Datină au nevoie stăpânitorii clipei, ci de circ ieftin, în care zevzecii căminelor culturale falsifică totul cu aplomb, invocând „o bucată de slănină / cât capota la mașină”, spre amuzamentul tâmp al aleșilor noștri, care se adapă cumplit de păgân din zoaiele vremelniciei. Din păcate.

*


[1] Herodot, Istorii, IV, V, p. 312


Colinda mărului măr

ZICALASII  ANTET

*

Printre colindele pe care „Zicălașii” le vor cânta mâine, 21 decembrie 2016, de ziua cea mai scurtă – ziua memoriei, se află și unul precreștin, alterat doar la nivel de semnificații, nu și de inițieri, intitulată „Colinda mărului măr”. Textul acesta, alterat, desigur, de trecerea vremurilor, prin ceea ce René Guenon numea degenerescență, îngăduie o vagă deslușire a alegoriilor cosmice, care caracterizează narațiunile colindelor Datinii și, tocmai de aceea, vă propun să o deslușim împreună. Nu neapărat ca alegorie, ci ca metodă de însușire a simbolisticii precreștine de către biserică, în veacurile de după Hristos. Colindul începe cu trei strofe care vin din ancestral, din vremurile primordiale ale civilizației totemice:

*

După dealul cel mai mare

Răsărit-au Sfântul Soare,

Mărului măr,

Toată lumea luminând

și mană în ea revărsând,

Mărului măr,

*

Iar pe deal, într-o lărgire,

Este-o-naltă mănăstire,

Mărului măr,

Nouă popi, nouă diaci

Și pe-atâția patriarși,

Mărului măr,

 *

Aceștia sta și se ruga

Și Soarelui îi cânta,

Mărului măr,

Dar această rugă multă

Cine stă și o ascultă,

Mărului măr,

 *

Contrafacerea creștină, pe acest fundament al colindei primordiale a Datinii, a înlocuit elementele primordiale ale alegoriilor astrale, Mama Terra sau Natura, Luna, numită Alba (de unde „florile d-Albei” și nu „florile dalbe”, chestiune probată în secolul al XIX-lea) sau Crăiasa Florilor, primăvara Maya sau „raiul pământesc”, cu personificări creștine, templul solar de pe înălțime, albă sau înaltă mănăstire, căpătând semnificații creștine, dar fără a-și schimba simbolistica inițială, odată cu încetățenirea lui Iisus Hristos drept Soarele Dreptății. Iar în această preluare discretă de elemente precreștine se pierd doar inițierile în alegorii astrale, care se săvârșeau în prima decadă a lunii mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, și din care aveau să se desprindă Misterele Eleusine, Demetra preluând „gloriile” Naturii, „glorii” fiind numite, cu vreo patru milenii în urmă, atribuțiile miraculoase ale elementelor astrale. În sugestie creștină, „Colinda mărului măr” (mărul este solar, iar părul, lunar), continuă, doar cu substituire de elemente și de alegorii, dar în același plan cosmic, astfel:

*

Măicuța lui Dumnezeu

În brațe cu fiul său,

Mărului măr,

Fiul plânge, nu-ncetează,

Maică-sa din greu oftează,

Mărului măr,

*

Plânsul cosmic (ploaia) se întâlnește în mai toate colindele Datinii, în care Alba, Crăiasa Florilor, „Șade la gherghef și coasă. / Nu știu, coasă ori descoasă, / Dar la lacrimi știu că varsă; / Câte lacrimi a vărsat, / S-a făcut fântână-n sat, / Fântână cu cinci izvoare, / Două dulci și trei amare. / Cine bea din unul moare”, plânsul cosmic fiind, în timpul celor care au întemeiat colindele drept „Imnele Titanilor”, și dulce, și otrăvitor până la a se transforma în Marele Diluviu Universal. Dar să revenim la colinda culeasă din Bucovina, deși nici o colindă nu-i regională (moldovenească, muntenească sau ardelenească etc.), ci valahă, numele acesta conservând, la nivelul subconștientului est-european, memoria protopărinților pelasgi:

*

Taci, fiule, nu mai plânge,

Că inima mi se frânge,

Mărului măr,

Taci, drăguță, nu ofta,

Că mama ție ți-o da,

Mărului măr,

*

Legănuț de păltinuț,

Lumina botezului,

Mărului măr,

Cheița raiului,

Scaunul județului,

Mărului măr,

*

Și-i fi Domnul Ceriului,

Și stăpân Pămânului,

Mărului măr!

Fiul de plâns o-ncetat,

Pe față s-a luminat,

Mărului măr,

*

Popii toți i s-au-nchinat

Și maică-sa s-a bucurat,

Mărului măr.

O-nchinăm cu sănătate,

Că-i mai bună decât toate,

Mărului măr.

 *

Strofa care începe cu „Legănuț de păltinuț”, continuă cu trei versuri falsificate, celelalte preluând cu „gloriile” Soarelui, care avea să devină prin Iisus, Soarele Dreptății sau, cum scrisese legendarul David, în „Psalmul 18 al lui David”, „Și-atunci Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”.


Mărturii despre colinde, în Psaltirile românești

Psaltire Ecaterina

*

În prefaţa psaltirii tipărite, în 1783, „cu porunca Blagocestivei, singurei Stăpânitoare, Mare Doamnei Noastre, Împărătesei Ecaterinii Alexievii, a toată Rosia”, „Psaltire / Cu blagoslovenia Prea osfinţitului şi îndreptătoriului Sinod şi a Sfinţiei sale Chiriu”, dincolo de pledoaria care se face în favoarea cântării psalmilor, odată cu apariția cântărilor bisericești mai simple și mai directe, numite catavasii și care înseamnă și rădăcini ale cântecelor de stea și ale vifleimurilor, care vor înlocui, încetul cu încetul, colindele ancestrale ale Datinii primordiale, se face, de fapt, o apologie a cântărilor cu glasul, chiar dacă, ceva mai târziu, adică începând cu anul 1802, chiar și catavasiile, deci cântările bisericești târzii, urmau să fie stigmatizare, odată cu enoriașii care le preferau: „O, veacuri de acum, care cu totul au prefăcut obiceiurile către vechi… Toți, îndată ce intră în biserică, voiesc să asculte cântări, Catavasii și altele, nesocotind că toată slujba este alcătuită și întemeiată în Psaltire”.

*

Fără îndoială, opera imnică a legendarului împărat David înseamnă un reper fundamental al culturii universale, dar păstorii și agricultorii din Carpați nu puteau fi atrași, până peste poate, de versurile acelea ciudate și de armoniile muzicale monotone, croite în mănăstirile grecești (mai rar în cele rusești), obositor de reverberate pe vocale, și care li se păreau întru totul străine, chiar dacă li se tot repeta, dinspre altar, că, în vremuirea vremurilor, „cântarea psalmilor sufletele înfrumuseţează; pe îngeri întru ajutor îi cheamă; pe demoni îi goneşte, goneşte întunericul. Îmbracă cu sfinţenie; omului păcătos întărirea minţii este; şterge păcatele; asemănată este milosteniilor sfinte. Adaugă credinţă, nădejde, dragoste; ca soarele luminează; ca apa curăţeşte; ca focul arde; ca untul de lemn unge; pe diavol ruşinează; pe Dumnezeu arată; poftele trupului stânge. Şi ungere milosârdiei este; soarta veseliei; parte îngerilor se alege; şerpii izgoneşte; şi toată vrăjmăşia o sfârşeşte; şi mânie sfarmă”.

*

Păstorii și agricultorii din Carpați încă erau fascinați de cântecele lor ancestrale, de o melodicitate vie, care amintește sau măcar sugerează o anume cosmicitate, pe care Pitagora o deslușise de minune, contrariindu-i pe bieții ierarhi târzii ai românilor. Pentru că, în vremea lui Pitagora (570-490 înainte de Hristos), dar și în cea a lui Pindar (522-433 înainte de Hristos), în fiecare primăvară răsunau „Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1], „Dulce ca mierea / picură peanul”[2], în vreme ce străbunii neamurilor europene de mai târziu „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[3]. Iar peanurile, cum se numesc în etimologie târzie franceză, numite de Pindar „paiane” (un întreg ciclu de versuri pentru cor se numește astfel), erau, așa cum deslușise Pitagora, deslușiri ale muzicii cosmice, inclusiv prin alegoriile versificărilor de mituri cosmogonice. Colindele, numite și „Imnele Titanilor”, „şi, pentru că acestea imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[4], fuseseră încredințate pelasgilor („capetele negre”) „Marelui Păstor” (chestie mărturisită și în „Vendidat”, atunci când Sfântul Cer oferă legile lui lui Spitama Zarathoustra[5]) de către Sfântul Cer (Anu), tatăl „celor patru Hore” (anotimpurile), drept hore solstițiale de primăvară, care se cântau și horeau, de la solstițiu, până după răsăritul Pleiadelor, în cinstea aștrilor cerești protectori ai fiicei Pământului, primăvara, care purta numele de Maya, adică „luna Mai” (de aici, datina malăncilor bucovinene), dar și de Alba (Luna), care era și Crăiasa Florilor, și Crăiasa Zăpezii, dar și prima „păstoriță” („iese, seara, în amurg / paște cerbii sus, pe ciung”) și, deci, stăpână a Timpului, în vremea calendarului lunar.

*

Pitagora, care cu siguranță cunoștea mult mai multe decât am izbutit eu să aflu, sesizase cosmicitatea muzicii (nu neapărat ca dar, ci ca har), iar dovada o găsesc în „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karlovițului, și preluată în „Psaltirea Prorocului și Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălțatului Împărat Francosc Întâi”, în Scheii Brașovului, în anul 1826, există o „Predoslovie” interesantă, în care se spune:

*

Psaltire 1802

*

„Meșteșugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci și în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii și pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omenești, schimbându-le după a lor mișcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minții, îndrăznea a hotărî cum că și planetele cerului, mișcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceața acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mișca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire și legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceața cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceața ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosința cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înțelepți, care cele mai iuți doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta și prefăcea patima lui Saul. O, ce înțeleaptă meșteșugire, ca, cântând noi, să ne învățăm cele de folos!”

*

COLINDELE SI VIFLEIMURILE ZICALASILOR

*

 Cum, până la fonotecarea celor 40 de colinde, cântece de stea și vifleimuri de pe la anii 1900, culese de Alexandru Voevidca, și reînviate, în 21 decembrie 2016 (Ziua cea mai scurtă, Ziua Memoriei), deci peste un veac și ceva, de trupa „Zicălașii”, printr-un concert orchestral filmat, dar în absența publicului, mai sunt 5 zile, încă îmi rămâne un răgaz ca, parafrazându-l pe Traian Chelariu, să-mi poruncesc „Înapoi, la… catavasii!”, dacă tot au fost acele cântări mustrate de partizanii psalmilor, ca să văd ce se mai poate afla despre autorii cântărilor bisericești, alții decât protopopii bănățeni Ioan Tincovici și Ioan Thomici, autorii primelor cântece de stea și de vifleimuri care au anihilat moștenirea noastră multimilenară, conform principiului din „Predoslovie”, care susține că doar bisericeasca psalmica „cântare este gonitoare de draci” sau, cum susținea, odihioară, pastorul ardelean Heltay, „de colinde, cântecele lor satanice”.

*


[1] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[2] Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14

[3] Hesiod, Teogonia, p. 5

[4] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[5] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12


Pagina 3 din 712345...Ultima »