RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro

„Cruce, trupului stricăcioasă”

Floare simboluri stravechi

*

Simbolistica primordială a omenirii este explicată și definită în cărțile religioase primordiale, în cărțile care adună creații poetice, pe care inițiații le „deslușesc”, adică le transformă în discrete, dar eficiente manipulări ale omului, care, „deși se consideră cel mai înțelept dintre viețuitoare, este cel mai lesne de păcălit” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 373), primele biruri benevole, adevărate „taxe pe credulitate” fiind dania și jertfa.

*

Se știe că dezvoltările grafice totemice pornesc de la cele două cruci, cea dreaptă și cea oblică, însemnând „Dumnezeu-Cerul” și, respectiv, „Crucea Nordului”, marcată de Constelația „Lebăda”, tutelară în emisfera nordică. Numai că „Dumnezeu-Cerul”, în primele dezvoltără religioase, era, după cum o confirmă cărțile vechi, Soarele, simbolizat, inițial de interecția celor două axe, solstițiară și echinocțială, deci de cruce. Că este așa, Soarele devenind și Dumnezeu-Timpul, o deslușește un text/invocație din „Upanișade”, repetat ca leitmotiv, în care Soarelui i se spune „cruce, trupului stricăcioasă” (Eesha-Upanishad, pp. 15, 16), elementului sacru și nealterabil (calea solstițială – „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”, se zice în Prashna-Upanidhad 2, p 40), adăugându-i-se elementul vremelniciei vieții (calea echinocțială).

*

Dar tot Soarele, în relație cu vremelnicia, este și reperul crucii oblice, cea știută, astăzi, drept „Crucea Sfântului Andrei”, deși repetă totemic grafica simplă a „Crucii Nordului”, deci a Constelației „Lebăda”, pentru că Soarele se suprapune peste această dominantă astrală, în parcursul său, fascinant descris în Psalmul 18 al lui David: „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. / Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. / În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor. / În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. / Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. / De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

*

„Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare” (Katha-Upanishad, IV, 2, 18), se zice în „Upanișade”, iar rădăcina psalmului lui David, cel închinat Soarelui ca sălaș al lui Dumnezeu, constă în aceea că „Soarele este ochiul lumii” (Katha-Upanishad 2, p. 36), reprezentarea grafică fiind triunghiul cu vârful în sus, al inițierilor de pe munte, Soarele având doar natură divină, nu și umană (inițierea în peșteră, simbolizată de triunghiul cu vârful în jos), locuirea „pe pământ” stabilind parcursul de la axa echinocțială în sus, pe „calea zeilor”, căci doar „calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”, după cum am citit, deja, în Prashna-Upanidhad.

*

Explicarea celor două simboluri inițiale, din care derivă toate dezvoltările grafice ulterioare, prin perimetre drept-liniare cau curbe, cunoscute drept „motive populare” pentru că totemismul s-a păstrat, fără inițieri, în baza tradiției lui „așa am apucat”, obligă la o anumită logică a deslușirii, știut fiind faptul că toate cărțile religioase ale omenirii nu înseamnă decât adaptări zonale ale cărții sacre inițiale, care se cânta, ca să nu se uite, inclusiv prin „lugga surryannya” (limbajul iluminării) a reprezentărilor grafice totemice.


Asaltul pricesnelor asupra folclorului românesc

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

*

În 1742, când apărea, la Râmnic, „Octoihul ce cuprinde în sine slujba Văscreseanelor a opt glasuri şi ceale 11 Evanghelii şi Obştea, cu troparele, şi condacele, şi bogorodicinele, la toţi sfinţii de obşte”, Biserica din țările românești și nicidecum românească (apelurile ieromonahului sârb Macarie de revendicare a folosirii limbii românești în ceremoniile religioase au rămas celebre, dar și de izbeliște) își stabilea dogmatic și, deci, fără admitere de abateri, în privința melodiilor și a stihurilor, cântările ei, toate importate de la greci, ulterior și de la ruși, care și ei traduseseră scrierile grecești, și, prin urmare, nicidecum românești, ci doar religioase, „Octoihul” fiind creația Sfântului Ioan Damaschin – autor de cărți religioase eline, importate de întreaga lume ortodoxă est-europeană.

*

1742 coperta octoih

*

În „Predoslovie adică cuvânt înainte”, adresat „tuturor celor ce se află în țara aceasta, cucernicilor și înțelepților preoți, și altor pravoslavnici și altor mădulare ale Sfintei Biserici”, se precizează cum că sfânta carte, „ce se cheamă slavonește osmoglasnikă (?), iară rumâneaște opt Glasuri, facerea Fericitului părintelui nostru Ioan Damaschin, întru care să cuprinde tot feliul de laudă Dumnezeiască și de mare cinste, și podoabă iată Sfintei Biserici, și mare folos aduce la tot sufletul creștinesc, la calea pocăinței îndreptează, spre lauda lui Dumnezeu” etc.

*

Priceasna definitie dex

Priceasna definitie

*

Definiția din DEX pentru tropar, tropare, „scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios”, cu rădăcină în slavonul „troparĩ”, conduce spre definiția „pricesnelor”, care erau niște tropare, care se cântau, în bisericile ortodoxe, la slujba liturghiei, în timp ce se împărtășea preotul. Ulterior, și mulțimea credincioșilor.

*

Ca tradiții culte bisericești, troparele, inclusiv pricesnele, în ciuda grecismului sau rusismului de proveniență, își au locul lor de cinste, bine reglementat de canoane, și în ceremoniile bisericii ortodoxe de astăzi din România, unde vocile bune ale dreptcredincioșilor Cristian Pomohaci, Valeria Peter Predescu, Teodora Păunescu Tuca, Maria Pintea, Florin și Florina Mariș-Hinsu, Cornelia Goția, Maria Tanasă și așa mai departe ar răsuna serafic, pentru că doar acolo, în spiritualitatea ortodoxiei, e locul priceasnei, și nicidecum în folclorul românesc.

*

Priceasna Orthodox Wiki

*

Nu prea mă împac eu nici cu retezarea și limitarea brutală de spiritualități pe care le presupune termenul „folclor”, dar cum în folclor încă mai supraviețuiesc vagi ecouri ale cântecului național românesc, nu aș vrea să-l văd călcat în picioare de evlavioșii cântăcioși de mai sus. În fond, Pomohaci et Co pot să se fălească pios îngenunchind pe coji de nucă, nu pe cioburile bietei noastre spiritualități naționale. Pot cânta, oriunde, catavasii, irmoase, tropare, preceasne, dar fără a induce impresia că ar cânta folclor. Cântecele bisericești sunt creații culte bisericești. Sunt ca și icoanele, reglementate de canoane severe și ne-admise oricui a le face. Numai că ierarhii actuali încurajează devastarea folclorului românesc prin pricesne. Pe la anii 1900, ne-au spulberat colindele, înlocuindu-le cu cântece de stea și vifleimuri compuse de mari compozitori români. Acum, e rândul folclorului, atât și cum ne-a mai rămas, drept folclor, cântecul identitar al națiunii noastre. Și vor izbuti. Eu deja întrezăresc sunetul glasurilor cântăcioaselor folclorice, dogite de trascăurile nuntatice, înviitorindu-ne evlavios și cu multă pioșenie: „Haida-dâr, taică părinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Născocește-ne cuvinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Că-nainte la plăcinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Da năvală, fără minte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Una de prin Botoșani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Ce ne jecmănea de bani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Și de ploscuța cu vin, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Hai, dâr, dâr și hai Amin!”.

*

Nu râdeți și nu fiți sceptici. Deja s-au găsit casapi ai spiritualității naționale românești, care susțin că  „pricesnele au un conţinut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creştin, rugăciune de iertare şi mulţumire şi laudă la adresa lui Dumnezeu,a Preacuratei Fecioara Maria și a sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioşi, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artişti populari consacraţi, care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”.

*

Ca să vezi. Nu există liturgher, catavasier, tropar, octoih etc., care să nu fi păstrat, intacte și nealterate, cântările bisericești ortodoxe, de-a lungul veacurilor, și, acum, Pomohaci et Co depun „eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”, în locul melosului ancestral, păstrat de străbunii noștri dintotdeauna, din respect față de identitatea lor națională, singura pe care o apreciază și bunul Dumnezeu la un neam omenesc.


Mitul celor „aduşi de ape” (I)

Selenara 1 Radu Bercea

*

În ianuarie 1876, apărea, la Cluj, din iniţiativa lui Niculae F. Negruţiu, popă, după cum singur se prezintă, şi Petrişor Teodoru, profesor gimnazial, cu dedicaţia „Întru eternă amintire, bravului luptător pentru libertate şi neatârnare naţională, Avram Iancu, supranumit „Regele Munţilor” / Sătenii români recunoscători”, o publicaţie interesantă, numită „Cărţile săteanului român / Scriere periodică pentru trebuinţele poporului român. Publicaţia, o adevărată antologie, începe, după o firească binecuvântare, cu poemul „Un Răsunet”, de Andrei Mureşan, datat 1848, şi continuă cu „Începutul şi istoria Românilor / Tratat pentru poporul nostru, în formă de dialog” între ţăranul Ioan, care în serile de discuţii mai aduce şi alţi săteni, şi preotul satului, după modelul dialogului dintre tată şi fiu, care discută problema limbii românilor, dialog imaginat, în 1848, de Arune Pumnul (tatăl) şi Iraclie Porumbescu (fiul).

*

Povestea, deşi mult prea idilică, e frumoasă şi plină de învăţăminte pentru lectorii „Cărţilor” din acea vreme şi începe, în mod deloc surprinzător, cu Troia, din care ne tragem, prin romani, noi, românii: „Era, în vechime de mult, tare de mult, înainte de Naşterea Domnului Nostru Isus Cristos cu 1.200 ani sau, înainte de zilele noastre, cu 3.000 de ani, o cetate mare, puternică, frumoasă şi vestită în toată lumea, cu numele Troia”[1]. Adevărul este că bătrânul preot sătesc nu prea greşea, pentru că troienii, ca şi popoarele cu descendenţă pelasgă, de pe ambele maluri ale Dunării, erau moesi – cum se numeau tracii, geţii şi dacii pe atunci, când troienilor balcanici li se zicea pioni. Dar bătrânul preot dintr-un sal din Ardeal avea nevoie doar de un mit, cu care să-şi bucuri enoriaşii, clădind în ei speranţa cea, uneori, dătătoare de eroism. Prin urmare, povesteşte despre războiul de peste un deceniu şi despre plecarea lui Eneas spre ţara împăratului Latinus, unde se însoară cu prinţesa Lavinia şi stăpâneşte, prin urmaşi,împărăţia timp de 400 de ani, pentru că „Iaca, iubiţii mei, cum se îngrijeşte Dumnezeu de omul bun, blând şi cu frica lui Dumnezeu!”.

*

Apoi, pe când preotul, ostenit de naraţiune, iese până afară, să-şi împrospăteze forţele, ţăranul Ioan le zice celorlalţi: „No, vedeţi că păcatul cel mare îl face omul atunci când nu-şi dă copiii la şcoală!? Noi nu ştim nimica despre începutul, trecutul neamului nostru; noi, care n-am îmblat la şcoală, nu putem merge mai departe, îndărăt, decât până la tată sau cel mult până la moşi; iar cel ce ştie carte se poate duce îndărăt cu până în patru mii de ani”.

*

Genul acesta de poveste, care să ţină loc de istoria reală, era specific veacului al XIX-lea, începând de la tribunii Şcolii Ardelene şi terminând, de pildă, cu ultimul latinist, bucovineanul I. G. Sbiera. Celor mai multor oameni nu le este cunoscută povestea triumfalistă a neamului nostru, aşa că am să continuu cu relatarea succintă a dialogului dintre ţărani şi popa dintr-un sat ardelean, în care se vorbea de glorioşii urmaşi ai protopărintelui românilor, Eneas. „Cel mai din urmă dintre aceştia a fost împăratul Proca. Acesta avea doi feciori, pe Numitorius şi pe Amulius. Aceştia, după moartea lui, au început a se certa pentru împărăţie. Din cearta asta a ieşit că, Amulius, lipsindu-l pe fratele său de de împărăţie, a domnit numai el singur”. Până aici, povestea e foarte românească, adică s-a repetat prin urmaşii lui Alexandru cel Bun, prin ai lui Petru Rareş şi aşa mai departe. Dar „Numitorius mai avea un fecior şi o fată. Împăratul era tare fricos şi-şi temea domnia şi de frunză, şi de iarbă, prin urmare şi de feciorul şi de fata lui Numitorius, nepoţii săi; deci, ca să scape de această frică, pe fecior l-a omorât, iar pe fată a făcut-o călugăriţă (vesta), pentru ca să nu se poată mărita şi naşte fii”. Vesta, în latină, Histia, în dacă, însemna Zeiţa Vetrei, fata lui Numitorius fiind vestala Rhea Silvia, care, datorită unei aventuri cu Marte, Zeul Războiului, a născut gemeni, pe Romulus şi Remus. Povestea, poveste şi pentru romani, nu doar pentru români, vă este cunoscută.

*

În treacăt fie spus că Marte (Sfântul Toader al miturilor creştine de astăzi) a fost considerat zeu de origine dacă, iar datina dansului căiuţilor pe el îl omagiază. Marte fusese pus paznic al Templului Soarelui, Muntele, în care oficia Venus – după cum o spun miturile cele mai vechi ale lumii, deci el este şi Gebeleizis (Munteanul), şi Zalmoxe (Moş Timp, adică Ursa Mare, care a marcat primul calendar al omenirii).

*

Urmează mitul „secrieşului” de pe apă, care-i duce pe gemeni în grija lupoaicei („lupoaia”, în text), mit pe care îl regăsim şi în „Biblie”, cu pruncul Moise în legănuţ, dar şi în textele akkadiene timpurii (3200-2100 înainte de Hristos), în care pruncul Sargon a fost pus într-un coş şi slobozit pe fluviul Eufrat, iar la vremea vremii, pruncul de odinioară şi-a revendicat succesiunea la conducerea „popoarelor capetelor negre”, susţinând, conform „Legendei lui Sargon, regele din Agade”, că: „Sargon, regele puternic, regele Agadei, sunt eu, / Mama mea a fost smerită, dar pe tatăl meu nu l-am ştiut, / Iar fratele tatălui meu locuieşte în munte”[2].

*

În varianta romană, mitul pruncului adus de ape (în credinţele vechi, apa însemna concreteţea Sinelui Universal, deci a lui Dumnezeu, chiar şi în creştinism apa fiind Fecioara care-l va naşte pe Fiul Ceresc – Maria înseamnă Fântână, deci apă), continuă cu Păstorul, prezent şi în miturile akkadiene, dar căruia i se zice Faustulus, păstor care i-a găsit pe gemeni în vizuina lupoaicei şi, „văzându-i pe copii a fi frumoşi, îi duse acasă şi îi dete muierii sale ca să-i crească; muierea lui, pe care o chema Acca-Laurentia, încă s-a bucurat foarte tare, văzând că Dumnezeu a dăruit-o cu copii aşa de frumoşi şi de sănătoşi, şi i-a crescut cu toată plăcerea”.

*

Puşi să păzească turmele lui Faustulus, Romolus şi Remus sunt recunoscuţi, la o întâlnire întâmplătoare, de unchiul lor, împăratul Amulius, pentru că semănau lacrimă cu mama lor, Rhea-Silvia („zeiţa din muntele împădurit”, ca şi mama akkadianului Sargon, dar care trăise cu un mileniu şi ceva înainte de Moise şi vreo două milenii şi mai bine înainte de Romulus şi Remus). Împăratul l-a chemat pe Faustulus, să-l întrebe despre copii, apoi a lăsat lucrurile la voia întâmplării, dar „copiii, mergând acasă, după ce au auzit şi ştiut toate, şi-au câştigat soţi dintre păstori şi au năvălit asupra împăratului Amulius, l-au dat jos de pe tron şi au pus pe Numitorius, pe moşul lor”, deci pe bunic. Cât de tipic româneşte sună această poveste, până aici, unde o să mă şi opresc!

*


[1] Negruţiu, Niculae F.; Teodoru, Petrişor, Cărţile săteanului român / Scriere periodică pentru trebuinţele poporului român, Cluj, 1876, pp. 4-11

[2] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91


„Harih, Om!” sau calea poeziei (III)

Radu Bercea Catarge

*

Există, în primele cărți sacre ale omenirii, o cronologie a creației spirituale, care începe cu poezia, continuă și se împlinește cu muzica și ajunge la apogeul persuasiv – nici vorbă al cunoașterii, prin rugăciuni, adică la întemerile religioase. Sinele Universal nu pretindea și nu pretinde nimic, dar șamanul, pe cale de a deveni preot instituționalizat, avea nevoie de unealta rugăciunilor și de treptata anonimizare a muzicii și a poeziei, deci a formulelor spirituale care țin de revelație, astfel încât, doar pretinsă, „în pământ ca focul rostirea divină să intre… în ceruri ca Soarele înțelepciunea divină să urce… în apă ca Luna spiritul divin să se scufunde”[1].

*

Încă se mai conștientiza că rădăcina artelor, adică poezia imnică, reprezenta prima formulă creatoare, într-o splendită „triadă” a începuturilor de exprimare artistică, în care „imnul ar trebui să însemne originea”, „cântecul ar trebui să însemne caracterul identic”, iar „rugăciunea ar trebui să însemne sprijin”[2]. Sprijin pentru încărcătura de metafizic, dobândită prin poezie și prin muzică.

*

În „triadele adorației”, în egală măsură și ale revelației, „Triada întâia” cuprinde poezia, în formă imnică, iar „imnul înseamnă „Ochiul” (Uktha), pentru că „din el apar toate lucrările creatoare”, cântecul, adică muzica, care este „la fel ca toate formele” (Sâman), „căci este la fel ca și toate lucrările creatoare”, și rugăciunea, care este suflul (Brahma), pentru că susține „formele” poeziei, și pentru că „susține toate lucrările creatoare”[3]. În plan sinonimic, dar tot în astral, imnul (poezia) este solar, cântecul (muzica) este lunar, iar rugăciunea este lumină, dar lumină în semnificația iluminării inițiatice, deci „suryanyya”[4]. În Datina românilor, această sinonimie triadică se regăsește încă, peste milenii, „Urătura”, deci poezia (aparent epică) scandată, fiind închinată Soarelui, iar colindele cântate, Lunii.

*


[1] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 97

[2] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 99

[3] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 99

[4] Brihadâranyaka-Upanishad, p. 101


„Harih, Om!” sau calea poeziei (II)

Radu Bercea Ultima confesiune

*

Odată cu revelaţia trufaşă a descoperirii celor două căi astrale („Eu sunt poetul care alătură cele două Căi, eu sunt poet, eu sunt poetul!”), dispuse vertical peste calea pământească a vieţii (de la Răsărit, spre Apus), poetul primordial are revelaţia simbolică ale runei totemice „cruce, trup stricăcios”[1], pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[2], dar şi pe cea a „Oului Cosmic”, cele două emisfere, a ivirii pe Calea Strămoşilor şi a plecării pe Calea Zeilor, fiind despărţite de tăietura solară a vieţii, aflată sub neiertătoarea dominaţie a timpului.

*

Iniţial, crucea era închipuită în spaţialitatea cosmică, aidoma unei cruci înfiptă pe un mormânt, apoi a conturat, terestru, semnificaţia celor patru puncte cardinale, pentru ca într-un final să devină, în totemismul universal, simbolul Sfântului Cer, cu toate cele trei ceruri ale sale, cel apropiat (Deaus, devenit Zeus, la Greci), roata cerului (Ur-Anu, deci Uranus) şi cel îndepărtat (Cernunos, transformat de greci în Cronos). Iar în planul cunoaşterii prin revelaţie, această primă viziune cosmogonică poetică a omenirii, avea să concluzioneze că simbolul creaţiei, numit Copacul Vieţii, Axa Lumii, Coloana Celestă etc., îşi are rădăcinile în divinitatea universală, ca şi legile primite de Marele Păstor, de Spitama Zarathustra sau de biblicul Moise: „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[3].

*

În „Oul Cosmic”, inspirat de cele două sfericităţi, una cerească şi, deci, solară, vizibilă, şi alta subpământeană, lunară, închipuită aidoma emisferei cereşti şi, desigur, complementară, repetarea la nesfârşit a ciclicităţilor, deci a segmentelor de efemer, înlesneşte tânjirea cosmică a mitului androgin, a reunirii celor două emisfere în întregul care au fost cândva, înainte ca sabia Soarelui să le fi desprins. Înlăuntrul sfericităţii, în golul perfect al acelei sfericităţi, se află Sinele Universal, care „ia forma vasului”[4], „corturile lui Dumnezeu” de mai târziu, adică templele şi bisericile preluând pământeşte această simbolistică iniţială a imaginatului „Ou Cosmic”, încă păstrat în tradiţiile româneşti prin oul încondeiat.

*

Înainte de a desluşi miturile, trebuie căutată originea lor. În fond, „seminţiile” primordiale, care îşi începeau incantaţiile cu „Harih, Om!” (s-ar traduce prin „Pace, Doamne!”, cu sugestie spre liniştea lăuntrică), au atentat mereu, dar de fiecare dată în secret, la autoritatea presupusă a lui Om (se scria „AUM”, dar se pronunţa „OM”, cu vocativul „OY” din reminiscenţa sacramentului „Oi, ler, Oi, ler!”, care însemna mai curând „legea e lege”, ca asumare, precum, în „Crezul”, de reguli dumnezeieşti), prin poeţi. Aşa că autoritatea trăitorilor de revelaţii trebuia înlăturată şi înlocuită cu autoritatea celor care desluşeau mesajul fiecărui text inspirat (la fel se întâmplă şi cu criticii literari, care nu sunt capabili să creeze, dar se închipuie autorităţi în a desluşi), adică sacerdoţii, care, iniţial, s-au numit „bătrâni înţelepţi” („prezbiter”, în greacă, iar în latină, „papă”, „înţelepciunea” lor fiind dată de „exercitarea sacrificiilor” drept „exercitare de adevăr” [5].

*

În sacrificii, acolo unde se manifesta autoritatea preotului şi nu cea a poetului, se produce o vulgarizare a astralului şi, implicit, a purificărilor, printr-o ciudată „întrupare” a „elementelor” fundamentale ale credinţelor primordiale, bazate pe viziuni poetice: „Într-adevăr, răsăritul este capul calului care este apt pentru sacrificiu, Soarele – ochiul său, vântul – respiraţia, gura – focul, anul – corpul calului de sacrificiu”[6]. Vulgarizările simbolurilor poetice şi ale purificărilor prin sacrificii erau mult mai persuasive decât poezia, pentru că omenirea, dintotdeauna, adoră să vadă sângele curgând şi se îmbată cu durerea trupurilor încredinţate lent morţii, iar cruzimea aceasta subconştientă se justifică prin nevoia de biruire a fricii în faţa morţii. În fond, prin destinul ei, fiecare fiinţă umană se consideră un martir, îndreptăţit prin propriul sacrificiu, numit viaţă, la veşnicie.

*


[1] leitmotiv în Eesha-Upanishads, pp. 15, 16

[2] Prashna-Upanidhads, 2, p 40

[3] Katha-Upanishads, 2, p. 37

[4] Lao Tse, Testi taoisti, strofa 47

[5] Mundaka-Upanishad, p. 30

[6] Brihadânyaka-Upanishads, p. 73


Pagina 1 din 712345...Ultima »