RELIGIA FURATĂ | Dragusanul.ro

Deschiderea din anul 1856 a mormintelor domneşti (I)

 

Putna, 1871 – desen de Szatmary

„Deschiderea din anul 1856 / a mormintelor domneşti / care se află

în / Mănăstirea greco-ortodoxă Putna // Protocol şi Acte anexe /

întocmit de / K. A. Romstorfer”,

Karl Adolf Romstorfer

Cernăuţi, 1904, Tipografiile Asociate din Cernăuţi

*

Traducere: Dr. ing. Ion Barbu

*

În recent publicata mea broşură despre „vechea mănăstire greco-ortodoxă Putna”[1], spuneam, la pp. 43-45, că în biserica mănăstirii se găsesc vechile locuri de îngropăciune, dintre care, în Naos şi în Pronaos, se află ctitorul mănăstirii, Domnul Moldovei Ştefan cel Mare şi membrii familiei sale. O parte dintre aceste morminte au fost deschise în noiembrie 1856, după ce egumenul de la Putna Artimon Bortnik şi-a dat consimţământul, la 1/13 septembrie 1851, aşa cum menţionează conţopistul oficial Anton Schönbach, care a întocmit actele oficiale ale comisiei.

*

Despre această activitate oficială s-a realizat, la 2 decembrie 1856, la Putna, un protocol final. La acesta s-au adăugat şi 3 desene, făcute de un membru al comisiei, ing. Anton Röll, de la Direcţia construcţiilor, care prezintă, între altele, situaţia exactă a fiecărui mormânt. O formă prescurtată a Protocolului a fost publicată de F. A. Wickenhauser în scurta prezentare „Istoria Mănăstirilor Voroneţ şi Putna”[2], la pp. 80-96.

*

Domnul Ştefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504. Şi mormântul lui a fost deschis în 1856, dar trupul nu a fost deranjat. S-a stabilit cu siguranţă că mormântul mai fusese deschis încă o dată, cu care ocazie resturile Domnului au fost mutate dintr-un loc în altul.

*

După Protocolul menţionat mai sus, care oferă date detaliate despre fiecare mormânt, am considerat că există un interes general asupra acestei probleme şi am decis să fac publice aceste rezultate, cu ocazia comemorării a 400 ani de la moartea Domnului, în semn de recunoştinţă şi pioasă aducere aminte. Din păcate nu pot publica şi Planurile Săpăturilor, deoarece în prezent acestea nu se mai află alături de protocolul original şi nici nu am vreo informaţie unde s-ar afla.

Protocolul pe care îl dau publicităţii provine de la unul dintre membrii Comisiei Centrale cezaro-crăieşti (k. k.) pentru Monumentele de Cultură şi Artă din Viena, unde a fost depus originalul, iar celelalte anexe mi-au fost puse la dispoziţie de către administraţia k. k. a Landului Bucovina în formă originală[3].

Putna, schiţă de restaurare, făcută de Romstorfer în 1896

P R O T O C O L

*

Întocmit în baza aprobării Administraţiei cezaro-crăieşti a Bucovinei din 23 septembrie şi 16 noiembrie 1856, Nr. 15140 şi 19358, asupra Deschiderii mormintelor care se află în biserica Mănăstirii gr. or. Putna.

De către mai departe numita Comisie

Putna, 24 noiembrie 1856.

1896, Putna: Schiţă de Romstorfer

Membrii Comisiei

Care vor lucra sub conducerea Şefului de oficiu cezaro-crăiesc Anton Schönbach.

Din însărcinarea Consistoriului bisericesc din Cernăuţi participă ca membru Asesorul Consistorial k. k. Teoctist Blajevici.

Însărcinat cu conducerea tehnică a lucrărilor de deschidere a mormintelor a fost numit ing. Anton Röll.

Pentru asigurarea condiţiilor de sănătate a fost numit în comisie Dr. Vincenz Szymonowicz.

 

1896, Putna: altă schiţă de Romstorfer

PRE-RAPORT

 *

„Prin adresa din 1/13 septembrie 1851, actualul conducător al Mănăstirii Putna, dl Artimon Bortnik, informa înaltul Consistoriu bisericesc din Cernăuţi că la mănăstirea Putna s-ar afla, după mărturiile şi documentele păstrate, locurile de îngropăciune ale mai multor personalităţi renumite, printre care enumerăm următoarele:

Putna, plan făcut de Romstorfer în 1896

1). Fostul Domn al Moldovei şi ctitor al Mănăstirii Putna Ştefan VI, cunoscut ca „cel Mare”, mort în 1504”.

2). Prima sa soţie, Prinţesa Maria, fiica Prinţului Simion, moartă în anul 1477-

3). Cea de-a doua soţie, Prinţesa Maria, fiica Domnului Valachiei Radul, moartă în anul 1511.

4). Fiul său şi urmaş la tron, Prinţul Bogdan, din cea de-a doua căsătorie, mort în anul 1517.

5). Prinţesa Maria, fiica lui Ştefan cel Mare, moartă în 1518.

6). Doi copii mici ai lui Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru, morţi în 1479 şi 1480.

7). Prinţul Ştefan, nepot al Domnului Ion Petru din familia lui Ştefan cel Mare, mort în 1527.

8). Prinţesa Maria, nora lui Ştefan cel Mare şi soţia lui Petru Rareş, moartă în 1529.

1856, Putna: altă schiţă făcută de Romstorfer

În afara acestor membri ai familiei domnitorului, aici ar mai fi înmormântaţi Mitropolitul Sucevei Teoctist, mort în 1477, şi Iacob, mort în 1778, precum şi mai mulţi Episcopi şi Boieri, ale căror pietre de mormânt nu s-au păstrat.

*

Egumenul Mănăstirii arată, în raportul său, că vizitatorii ar dori să se poată închina la mormântul lui Ştefan şi ale familiei sale, aşa cum se întâmplă la alte Mănăstiri din Kiev, Niamez etc. Din păcate, nu se cunoaşte locul unde s-ar afla aceste morminte şi adresează rugămintea de a se stabili mai precis aceste aspecte.

*

Din mărturiile unor persoane, spune înainte-stătătorul Mănăstirii, s-ar şti că intrarea la mormântul ctitorului s-ar afla în Pridvorul Bisericii. El ar fi făcut o cercetare şi, până acum, trei călugări ai Mănăstirii au săpat, la intrarea în Mănăstire, o adâncime de 7 picioare[4] (iar nisipul a fost înlăturat) , unde au găsit un gang zidit, cu lăţimea de 2 picioare, în zona opusă – uşa de la intrare, şi în care au găsit depuse oase ale morţilor. Deoarece dintr-un document, aflat la Mănăstire, şi anume scrisoarea Mitropolitului Sucevei Iacob, din 2 martie 1757, iar această scrisoare se anexează raportului, se cunoaşte că în coşciug, în vremurile trecute, se puneau şi comori, iar în scrisoare se face referire la lucruri Preţioase şi Perle, probabil că acestea au fost scoase din mormântul ctitorului, astfel că egumenul mănăstirii a făcut o altă cercetare, fără aprobarea forurilor superioare, iar în prezent săpăturile acestei comisii nu prevedeau deschiderile făcute la intrare, iar acestea vor fi acoperite şi se va reface pardoseala bisericii.

*

Autorul raportului îşi încheie relatarea cu propunerea să se realizeze din zidărie un traseu care ar permite vizitarea mormintelor, constatându-se că în subsolul mănăstirii s-ar afla racle cu osemintele familiei domnitoare, după modelul mănăstirilor din străinătate.

Acest raport a fost trimis, de către Consistoriul bisericesc din Cernăuţi, la administraţia provizorie a provinciei, care însă nu a dat curs cercetărilor.

*

Chestiunea care a fost şi rămâne nerezolvată o constituie anumite lucruri neclare, referitoare la Mănăstirea Putna, dar şi în folclor, în care se vorbeşte cu pietate despre istoria din perioada lui Ştefan cel Mare, când Bucovina şi renumele Moldovei erau atât de prezente în cunoştinţele vehiculate prin legende, „din gura poporului”, dar mai puţin cunoscute prin fapte ştiinţific cunoscute, bazate pe descoperiri arheologice şi pe o prezentare sistematică a faptelor. Dorinţa de a cunoaşte istoria familiilor domnitoare, care, în secolul al XV-lea, când incursiunile tătarilor şi turcilor produceau distrugeri şi pustiau ţara, când duşmanii, de jur-împrejurul ţării, jinduiau la Moldova. Cele peste 40 de bătălii, purtate în 47 de ani de domnie peste Moldova, căreia îi aparţinea, atunci, Bucovina, precum şi ţările situate mai la vest şi care aparţin astăzi monarhiei austriece, care s-au ridicat din sclavia barbariei asiatice, au făcut din Ştefan cel Mare un zid de apărare (baraj) al creştinătăţii împotriva duşmanilor sfintei cruci şi, prin glorioasele bătălii împotriva turcilor, la Racoveţ, Bârlad şi la Dunăre, unde Ştefan a înfruntat şi învins oastea de 120.000 luptători, condusă de Soliman Paşa însuşi, Fericitul Papă de la Roma a ordonat ca în toate bisericile să se sărbătorească aceste victorii şi să se facă rugăciuni pentru glorificarea acestui Domn.

Manuscrisul traducerii, făcută de Domnul Dr. ing. Ion Barbu

Ceea ce a mai rămas în Bucovina de astăzi şi în pământul Putnei, ctitoria lui Ştefan cel Mare, realizată în urma unei bătălii cu tătarii, pe câmpia Rădăuţilor, despre care nu avem Documente, dar în cinstea acestei victorii s-a decis construirea mănăstirii Putna, în anul 1466, care a fost decorată somptuos şi dotată cu dependinţele care se mai văd şi astăzi. Pe lângă aceasta, Ştefan a donat numeroase bunuri care s-au aflat în posesia sa, întinse de la graniţa cu Ungaria, Transilvania şi Galiţia şi până în Moldova de astăzi, până la Prut, lângă Cernăuţi şi Boian. Toate aceste posesiuni reprezintă donaţii care au constituit cea mai mare parte din bunurile cunoscute astăzi ca Fondul Religionar greco-ortodox al Bucovinei. Prin ordinul adoptat în toamna acestui an, de către Administraţia imperială, s-a trecut la reinventarierea numitelor mănăstiri şi repertorierea documentelor mănăstirii, aşa cum se menţionează în anexa 2/2 la Raport. Astfel se vor colecta şi verifica toate legendele care au fost transmise „din gură în gură” şi se vor controla, în Biserica Mănăstirii Putna, mormintele acoperite cu pietre funerare, dintre care cele pregătite pentru Domnul şi Ctitorul Mănăstirii Ştefan cel Mare şi familia sa, vorbesc despre date şi fapte, care au fost strânse într-o schiţă de istorie a acestui Domn, găsită la mănăstire, şi în care se scrie:

Broşura lui Romstorfer

„Domnul Ştefan cel Mare a sosit bolnav la Suceava şi acolo a murit, în anul 1504, iar la 2 iulie, din acel an, a fost condus cu mare durere şi pompă de către tot poporul la ctitoria Sa, Mănăstirea Putna, pe care a ales-o încă din timpul vieţii ca loc de îngropăciune”,

*

dar despre date reale, adevărate, legate de această înmormântare, care s-ar putea găsi printre documentele Putnei, astfel încât să putem dispune de date sigure pentru cunoaşterea faptelor istorice.

*

De acest raport se interesează, în mod deosebit, administraţia landului, căci ar oferi date şi informaţii istorice despre Domnul şi Ctitorul mănăstirii, pe de o parte, iar pe de altă parte va aduce noi contribuţii la istoricul mănăstirii Putna, care, datorită imenselor proprietăţi (averi) în toată ţara, înainte ca această regiune să se numească Bucovina, au fost cunoscute sub numele de „Teritorium Putni”. Pentru aceasta, aşa cum se arată şi în anexa 3/3, dispoziţia administraţiei din 23 septembrie 1856 autorizează deschiderea mormintelor din Biserica Mănăstirii Putna, în prezenţa unei comisii special constituite. Lucrările de săpături vor fi coordonate de inginerul Röll, şeful Direcţiei cezaro-crăieşti pentru construcţii, şi de doctorul de Judeţ k. k. Dr. Szymonowicz, care va urmări aspectele de sănătate la operaţiunile de deschidere a mormintelor, în conformitate cu ordinul emis de Oficiul administrativ. Totodată, se va întocmi un Protocol, care va prezenta detaliat rezultatul săpăturilor, asupra căror rezultate se va raporta din 3 în 3 zile. Realizarea acestor aspecte de către comisia susnumită este condiţionată de realizarea capelei de iarnă la Mănăstirea Putna, astfel încât, pe durata săpăturilor în biserică, să se poată ţine slujbele, fără a se stânjeni activitatea monahală cu lucrările de deschidere a mormintelor.

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

La terminarea acestei capele, comisia îşi începe imediat activitatea, aşa cum prevede Dispoziţia administrativă din 16 noiembrie 1856, nr. 19357, prezentată în anexa 4/4. Conform acestei dispoziţii, se informează Consistoriul bisericesc să facă toate demersurile pentru începerea de îndată a lucrărilor, în prezenţa, la Putna, a reprezentantului acesteia în comisie.

 

După ce, ieri, s-a finalizat capela şi membrii comisiei s-au adunat la Putna, vor fi începute, conform dispoziţiilor oficiale, lucrările prevăzute.

*

*

[1] Cu 18 figuri în text şi 8 tabele (Ediţie specială a Revistei generale de construcţii – „Allgemeinen  Bauzeitung”, Heft 4, 1903), Czernowitz 1904

[2] Czernowitz 1886

[3] Protocolul original conţine desene şi figurine ale bijuteriilor şi altor comori de artă ale Mănăstirii Putna. Acestea vor fi publicate într-o publicaţie specială.

[4] La sfârşit voi da un glosar cu unităţi de măsură din epocă şi cuvinte rare sau speciale care sunt specifice limbii germane.


Piramide din Egipt, în bisericile Bucovinei

Imagine preluată din Satellite Image Giza, Egypt; Satellite Imaging Corporation

*

Fără să fi avut posibilităţile NASA de a fotografia piramidele Egiptului din satelit, zugravii bisericilor mănăstirilor Bucovinei au prezentat imagistica lor din două perspective cereşti, cea a axei solstiţiale (crucea dreaptă, cu perimetrul rombului) şi cea a axei echinocţiale (crucea oblică, cu perimetrul pătratului), în ambele sugestii iconografice subliniind perspectivele, prin dispunerea romburilor (crucea solstiţială dreaptă, pe axa celestă) şi a pătratelor (crucea echinocţială oblică, pe axa existenţială), ba, mai mult, sugerând şi dubla natură a vieţii, sacră şi pământească, prin suprapunerea crucilor (perimetrelor), deci prin sugestia „logodnei cosmice”, în imaginea de pe bolţi, cea care devine suport pentru Mântuitor, ca fiu al Tatălui Ceresc (rombul, crucea dreaptă) şi al Mamei Glii (pătratul, crucea oblică). Şi, pentru că rombul şi crucea dreaptă simbolizau totemic eternitatea cerescului, iar pătratul şi crucea oblică, vremelnicia pământească, dispunerile s-au făcut drept coloană celestă (coloana infinitului) şi drept temelie pământească, romburile „urcând spre cer”, în interiorul bisericilor, iar pătratele fiind zugrăvite la temelie, şi afară, dar şi în interior. De ce şi în interior? Pentru că în afară, cum susţinea şi Lao Tse, este forma sau „deşertul”, cum defineau conceptul egiptenii, iar înăuntru, plinul (cum îl numeau şi egiptenii), care ia forma vasului, adică Sinele Universal, care ia forma Sinelui Particular, „amândouă locuind în grota inimii” (sugestia dublei naturi, de pe bolţi, prin suprapunerea rombului şi pătratului, inclusiv a celor două cruci), prezenţa vremelnicului pământesc (pătratul, dar tot la temelie), simbolizând iniţierea totemică.

 

Înşiruirea piramidei, pozată de NASA pe axa solstiţială

Acelaşi simbol, la temelia picturilor din bisericile Bucovinei

Zugravii bisericilor mănăstirilor bucovinene au preluat această simbolistică de pe prima carte religioasă a omenirii, în totalitate totemică, pe care o reprezintă oul încondeiat, păstrat ca atare doar de o parte dintre populaţiile est-europene şi, mai ales, de români şi de slavi (aceştia din urmă au transpus floral simbolistica drept-liniară a datului iniţial, pe care numai noi, românii, îl mai numim ca atare, adică Datină). Construcţiile bisericeşti, care se individualizează din „cortul lui Dumnezeu”, cum numeau vechii evrei templele, preluau simbolistica oului încondeiat (scris, cum îl numesc slavii), a „Oului Cosmic”, deci a conceptului cosmic pentru începutul şi sfârşitul (în sensul delimitării cunoaşterii, pentru că vechile religii refuzau să accepte sfârşitul apocaliptic, din convingerea că Sinele Universal iubeşte Sinele Particular, îngăduindu-i cunoaşterea – am exemplificat cu citate din cele mai vechi cărţi sacre scrise ale omenirii în capitolele anterioare ale cărţii „Datina, Biblia Românilor”, pe care o rescriu doar pentru a fi mai explicit, inclusiv prin adaosuri de argumente).

Ca să pot demonstra cele spuse până aici, mă folosesc de două imagini, preluate de pe net, „Pyramids at Giza, Egypt; NASA Eart Observatory” şi „Satellite Image Giza, Egypt; Satellite Imaging Corporation”, imagini care prezintă piramidele de la Giza fotografiate, din satelit, dar din două perspective; cea a crucii drepte, cu perimetrul rombului, şi cea a crucii oblice, cu perimetrul pătratului, deci din perspective solstiţială şi echinocţială.

Preluată din Pyramids at Giza, Egypt: NASA Eart Observatory, fotografie de pe axa echinocţială

 

Ştie toată lumea că fiecare piramidă îl „înveşniceşte” pe un anumit Fiu al Cerului, pe un anumit osiris (cum s-au numit până la Rhameses al II-lea) sau faraon (cum s-a numit după Rhamses al II-lea), pe un anumit Ra pământesc; dar se şie, de asemenea, că în interiorul piramidelor, ca şi în bisericile mănăstirilor bucovinene, ca şi pe ouăle încondeiate, există înşiruiri de romburi pe verticală şi înşiruiri de pătrate pe orizontală, delimitând sau poziţionând „icoane”, deci secvenţe de comportament uman, în căutare de identitate cosmică). Există o explicaţie şi pentru aceste înşiruiri, formulată şi în „Upanishade”, şi în „Vendidad” (legile), Sfântul Cer mărturisindu-i Marelui Păstor (îmcepând cu Enlil al Muntelui, Osiris, Spitama Zarathustra şi aşa mai departe, până la Iisus Hristos) că a făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego” (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4), deci şi „horirea existenţială”, pe axa pământească, orizontală, şi „horirea cosmică”, pe axa trecerii din părinţi în zei, verticală, însumează neprecizat individualităţile, le înşiruieşte, le poziţionează. Iar dacă pe Crucea Sfântului Cer (crucea dreaptă, cu perimetru rombul), axa existenţială (cea orizontală, numită şi echinocţială în ceremoniile totemice primordiale) este delimitată de Răsărit şi Apus, axa cosmică (cea verticală, coloana celestă, numită şi solstiţială, în ceremoniile totemice, inclusiv prin cântece şi hore) nu are delimitări, ci doar o sosire (naştere) din Pytr Yana (Calea Părinţilor) şi o plecare (ascendenţă spre veşnicia din care ne-am desprins) prin Deva Yana (Calea Zeilor), continuitatea aceasta, translaţia părinţilor în zei venind, ca sugestie totemică primordială, din „urcarea părinţilor în cer” (înmormântările prin… păsări, după aşezarea trupurilor pe stânci înalte ale munţilor sau prin incinerare, „urcarea” săvârşindu-se prin fum).

 

*

Înşiruirea piramidelor din fotografie

Acelaşi simbol, pe oul încondeiat

*

Cărţile vechi religioase vorbeau despre dubla natură a fiinţei umane („În el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”  în Mundaka-Upanishad, II, 5, 38), pământească şi cerească, vremelnică şi eternă („Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră” în Katha-Upanishad, 1, p. 31), şi despre împlinirea în cer, acolo unde cele două simboluri ele efemerului şi ale eternului se suprapun şi se contopesc, în baza convingerii că ne-am desprins din veşnicie şi tânjim după întoarcerea în etern (mitul androginului, banalizat de greci, pentru că „sabia lui Apollo, care ne-a desprins din întregul din care am făcut parte”, preia, de fapt, un mit cosmogonic şi mai vechi, Soarele-Timp („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi” (Prashna-Upanidhad, 2, p 40)) sau „cruce, trupului stricăcioasă” (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16) săvârşind această delimitare între desprins şi întors, aidoma scânteilor desprinse din focul „pietrei căzute din cer”, adică menhirul, „rătăcirea” prin aer şi întoarcerea ei în focul care a fost). Steaua în opt colţuri, dincolo de sugestia Sinelui Universal, deci a dumnezeirii, simbolizează întoarcerea în dumnezeire prin cunoaştere: „Sinele este cunoaştere” (Katha-Upanishad, III, 13, 13), iar „Fiinţa este Sinele” (Katha-Upanishad, V, 7, 22); „Omul înţelept vede toate fiinţele în Sine şi Sinele în toate fiinţele; de asta el nu urăşte pe nimeni” (Isa Upanishads, 6, 1); „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii” (Kena-Upanishad, în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 21).

*

 

Suprapunerea piramidei fotografiată de pe cele două axe, solstiţială şi echinocţială

 

Acelaşi simbol, pe cupole de biserici bucovinene

Acelaşi simbol, desenat din crucile pătratului şi al rombului, la Moldoviţa

Iisus Hristos a predicat despre dubla natură, vremelnică şi divină, a fiinţei omeneşti, inclusiv prin încredinţarea rugăciunii „Tatăl Nostru” (tradus aşa, deşi aramaicul „Anu Yahve” înseamnă „Tatăl Ceresc”), dar, deşi Iisus este Calea spre Tatăl Nostru, disputele religioase creştine s-au soldat, în timp, cu recunoaşterea unei duble naturi doar pentru Iisus, iar mai târziu şi pentru anumiţi oameni, şi pentru anumite oseminte, prin proclamări de sfinţenie în pâcloasa lume a necunoaşterii şi a bigotismului. De fapt, dacă privim cu atenţie şi cu sufletul înfăţişările de pe cupolele bisericilor mănăstirilor din Bucovina, trăim sentimentul că pe dubla natură a fiinţelor umane se reazemă dumnezeirea Fiului ce ne-a fost trimis, Mântuitorul nostru în fiecare clipă şi pentru totdeauna.

Acelaşi simbol, pe cupolele ouălor încondeiate

Fotografiile sunt realizate de Victor T. Rusu

Demersul meu nu este unul teologic şi nici nu este nevoie să fie, de vreme ce primul om modern al omenirii, Hippo Augustin – cum îl numea Lev Tolstoi, a înţeles şi a probat că „religia pe care acum o numim creştinism a existat dintotdeauna, Iisus Hristos, Soarele Dreptăţii” democratizând cunoaşterea, în tentativa instaurării armoniei universale şi pe pământ. Eu doar vreau să semnalez faptul că simbolistica totemică ancestrală nu este drept-liniară, cum o numeau René Guenon sau Lucian Blaga, ci tridimensională, deşi reprezentată în planuri drept-liniare. Argumentul tridimensionalităţii simbolurilor sacre îl reprezintă piramidele Egiptului, toate desenate drept-liniar pe suprafeţele pereţilor bisericilor mănăstirilor din Bucovina, dar şi pe ouăle încondeiate. Nu iau în discuţie ţesăturile, cusăturile, ciopliturile în lemn şi alte produse artizanale pentru că ele nu fac decât să preia, fără iniţieri, simbolurile sacre din spaţiul bisericesc, toate aparţinând, de fapt „Oului Cosmic”, deci primei cărţi religioase a omenirii, în totalitate totemică.


„În aceeași vechime căruntă” (II)

Colindători cernăuțeni, în 1903

*

Sesizând originea precreştină a colindelor, cărturarii, inclusiv preoţii, secolelor XIX-XX au căutat semnificaţii, dar în baza aceloraşi repere elino-latine, referitoare la „originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică” (titlul unui studiu din „Foaia Diecezană”, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902). Un vast material bibliografic european stă la baza acestor căutări de semnificaţii, iar încercările de clasificare eşuează adeseori în penibil, pe fundamentul unor observaţii de bun simţ despre legătura dintre colindători şi piţarăi, cei din urmă fiind „blajinii” (rahmanii) care au revenit din tentativa migrării spre răsărit, la dus şi la întors câştigând „pita” (pitar, în sanscrită, înseamnă tată) familiei „cu ierburile şi cântecele lor vindecătoare”, admise în templul Soarelui chiar de Apolo, după cum susţin Orpheus şi Proclos din Lycia. Prin tradiţie, piţărăii omagiază plecarea-întoarcere, colindând pe drumul ancestral al „blajinilor”, nu şi la baştină.

*

„Blajinii” îşi purtau „ierburile vindecătoare” legate în capătul toiagului, aşa cum încă se mai face, şi astăzi, steagul piţărăilor (al pitarăilor, de falt, adică al „taţilor”; doar numele toiagului s-a schimbat, iniţial în bâtă (ardelenii o numeau „bât”, cu intenţionalitate bărbătească, în baza folosinţei), apoi în băţ. De fapt, de la aceste ierburi uscate, numite de greci „paie” (chiar şi Pindar a scris câteva „peanuri”) şi de la călătorul care vindeca cu „ierburi şi cântece vindecătoare… tracul Pean” (nicidecum Pann!) vin şi numele colindelor, pe filieră grecească, drept „Imnuri ale Uriaşilor”, cu trimitere la epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Gemenilor. Dar pentru vechii cărturari ardeleni nu leacul conta, ci băţul, ei identificând, drept degenerescenţă a tradiţiei piţărăilor, „colindul bât” şi subliniind că „astfel se numeşte şi bâtul (băţul) ce-l poartă în mână piţărăii colindători (la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo). Această numire de „colindă” a bâtului, cu care umblă piţărăii, de la sărbătoarea ori zeul „colindă” (n. n.: sărbătoare de primăvară a începutului anului nou, iniţial în prima decadă a lui mai, după cum preciza Polybios: „Anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[1], nicidecum zeu: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[2]), se vede a fi un uz foarte vechi, căci după Rink: Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417, şi bâtele (tyrsus, târş) bachantinelor s-au numit Baxzoi, de la zeul Bachus. Dar acest colindă-băţ este şi băţul lui Ianus (Stab de Janus, germ.), care stă în capul (începutul) anului şi se uită cu o faţă în trecut (n. n.: Ianus, nu băâul, cum s-ar înţelege), cu alta în anul nou (Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381)”.

*

 În vreme ce elinii îşi raportau mitologiile ciudate la cele anterioare europene, pe care ei le numeau pelasge (omul modern, cum îl definise Klages, definiţie la care Blaga subscrisese fără rezerve), învăţaţii noştri, după moda celor europeni, căutau similitudini prin mitologiile elină şi latină, aidoma practicii din nu mai ştiu ce fabulă, în care cineva încerca să culeagă stelele de pe cer, cu ciurul, dintr-o baltă nămoloasă, în care stele se reflectau. Tocmai de aceea, considerentele secolului al XIX-lea, deşi merită consideraţie ca eforturi intelectuale diferite, nu pot fi luate în discuţie, astăzi, adică într-o perspectivă în veşnică interacţiune cu cele ale epocilor vechi, bine conturată de Renée Guenon, Ananda Coomaraswamy, Herman Wirth, Lucian Blaga sau Mircea Eliade.  În schimb, observaţiile de atunci se constituie în mărturii preţioase, în documente descriptive de primă mână.

*

De pildă, descrierea toiagului de steag este interesantă: „Acest băţ trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda (nuiaua), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”, iar această trimitere spre şamantism sau solomonarism este logică şi credibilă, pentru că şi solomonarii, şi, în general, din exemplul lui Pean, „cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare”, se trag. Dar toiagul sau steagul înseamnă una (autorul îi află, pe baza „Iliadei”, corespondent în „toiagul magic al lui Mercur”), iar bâtele sau beţele, altceva, toiagul-steag derivând din tradiţiile echinocţiale de primăvară, ale fertilităţii, cu horele şi muzicile aferente, pe când bâtele, din tradiţiile echinocţiale de toamnă, ale rodniciei, închinate „umbritei glii, maica zeilor din cer”[3], deci „naturii, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[4], deci „Divinei Glii, bună mamă de zei şi oameni muritori”[5].

*

Pâinea (pita), cu care erau răsplătiţi, pentru vindecări ritualice, „taţii” (pitarii, în sanscrită) încă se mai folosea cu aceiaşi semnificaţie, în secolul al XIX-lea, când se numeau „colindeţ colacii ce se fac anumit pentru colindătorii piţărăi şi care, între altele, se dau lor drept daruri. Aceşti colaci, pe la Sasca şi Moldova montană sunt făcuţi în forma unui paragraf ori S latinesc”, deci în forma consacrată de „sfinţişori”, cu care se pomenesc „blajinii”, la praznicele creştine ale „moşilor” de iarnă sau de primăvară, şi nu înseamnă nicidecum „simbolul şarpelui”, cum ar fi sugerat Nork, în lucrarea deja menţionată, ci semnul zodiacal al constelaţiei Peştilor, aşa cum îl desenau primii creştini, ca un 8 culcat, deci cva semnul infinitului.

*

Nu era uitat, în tradiţia piţărăilor, nici menhirul („piatra căzută din cer”), pentru că „în nopţile acele se întreţine şi focul în cămin ori în vatră, punând un butuc mare să ardă”, deşi butucul respectiv se aprindea în mijlocul satului, pe toloacă, în jurul menhirului începând, odinioară şi dintotdeauna, ritualurile totemice şi ceremoniile, care aveau să devină, în epocile târzii, elină şi latină, mistere.

*

*

 

[1] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373

[2] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[3] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[4] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[5] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201


„În aceeași vechime căruntă” (I)

*

Pentru că, la originea lor, Colindele erau cântecele religiei primordiale, închinate rotirii „Soarelui prin solstiții”, nu și „Lunii prin lunistiții” (cum formula, pe la 1860, Simion Mangiuca, care se înșelase, pentru că nu văzuse în „logodna cosmică” întoarcerea în lumina din care ne-am desprins, ci imposibila dragoste dintre cei doi „frați cerești”, Soarele și Luna), adică prin constelațiile zodiacale din care Soarele a răsărit, de-a lungul epocilor conștiente ale omenirii (Leu, Rac, Gemeni, Taur, Berbec, Pești – acum, urmând epoca în care Soarele va răsări din constelația „Omul cu ulciorul”, cum vestea Iisus, referindu-se la Vărsător), creștinismul s-a străduit să stârpească străvechile colinde, numind textele lor „curvești și drăcești” (toate catavasierile, începând cu cel din 1750, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah) și îndemnând credincioșii „să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă”, și înlocuindu-le cu reații culte, în care, după sugestia lui Augustin, Soarele era înlocuit cu Iisus Hristos (în Psalmul 18 al lui David, din „Biblia” ortodoxă, „Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”, fără a se substitui Soarelui): „Răsăritul e numele Lui. Soare izvorit din soare, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”; iar asimilarea Datinii primordiale de către Datina creștină, și pe acest tărâm spiritual, îngăduia cocluzii triumfaliste religios, dar păguboase spiritual, de genul: „astăzi colindele deschid ferestre spre cer, să audă Dumnezeu glasurile de argint ale pruncilor vestind bucuri”; ba chiar plusând și cu o blasfemie idolatră, care compomite unicitatea lui Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc: „Moş Crăciun, dumnezeul pribeag, cu sacul plin de bunătăţi, pământean şi neputincios, nămete mare de zăpadă începând să umble, bate la toate uşile şi la toate inimile” (Unirea, Anul XLIII, Nr. 51, Blaj, 23 decembrie 1933).

*

Fără îndoială că Iisus, „Soarele Dreptății”, cum inspirat îl numea Augustin, merită pe deplin închinările noastre prin cântec, dar închinări distincte, care să nu spulbere nimic din patrimoniul universal de spiritualitate, un patrimoniu pe care, după spusa aceluiași Augustin, însuși Iisus l-a împărtășit viitorimii. Numai că toate cântările religiei primordiale, închinate Sfântului Soare, înseamnă relicve și, indirect, elemente ale continuității noastre pe acest pământ, la care nu avem voie să reunuțăm singuri. Cu nimic nu prejudiciază creștinismului cântecul ancestral, mai ales că în cântecele de stea și în vifleimuri, născociri ale episcopului de Caransebeș Ioan Thomici, șlefuite melodic și ca text de mari componiști români, mesajul e atât de apropiat de inima românilor încât sugerează învierea din cenușa uitatelor vremi.

*

Chiar și în primii ani ai comunismului, încă se mai știa deosebirea dintre cântece de stea și vifleimuri (numite și „colinde creștine”) și colindele primordiale, recunoscându-se indirect că datina creștină a colindatului ține de creația cultă, răspândită, prin intermediul Bisericii, în popor: „Corul Mitropoliei Banatului, dirijat de dl prof. Sava Golumba, a dat un concert religios şi de colinde, în prima zi de Crăciun, după masă, în Catedrala mitropolitană. Selectul ansamblu coral a executat, în partea întâia a bogatului program, un frumos repertoriu de cântări bisericeşti, din compozitorii Cucu, Dima, Ciaicovschi, Pavel, Muzicescu. / Î. P. S. S. Mitropolit Vasile, în atmosfere de elevare spirituală, creată de cor prin duioasele armonii intonate, ia cuvântul, tălmăcind impresionant semnificaţia praznicului Naşterii Domnului. / În partea a doua a programului, corul a executat colinde de Kiriac, Popovici şi Pavel. / Tot în prima zi de Crăciun, după Sf. Liturghie, corul bisericesc „Armoaia” a dat un reușit concert de colinde, sub conducerea maestrului Sabin Drăgoi, în biserica din Timişoara IV. Cu acest prilej, a vorbit părintele consilier arhiep. prot. Dr. V. Vlăduceanu. La afârşit, secţia caritativă a comitetului parohial a distribuit diferite ajutoare enoriaşilor lipsiţi” (Foaia Arhidiecenzană, Anul LXV, Seria II, Nr. 1, Caransebeș, 15 ianuarie 1950).

*

În secolul al XIX-lea, încă se mai știa despre colinde că „în aceeași vechime căruntă, ba poate și mai căruntă se suie originea lor” și că ele sunt „mijlocitoare între vechile credințe” și prezent, deși raportările la „vechimea căruntă”, pe care le făceau vechii cărturari nu treceau de zăgăzuirile greco-romane, mitologiile respective fiind, de fapt, ferestre spre ceva mult mai îndepărtat și în totalitate spiritual, și nicidecum terestru și pragmatic, precum în mitologiile eline și latine. De aici, de la veșnica raportare la o mitologie vulgară, cum o numea Guenon, se pierd semnificațiile străvechi. Zice, de pildă, cărturarul ardelean că „în colinda „Junele și leul”, acela se luptă cu acesta și, învingându-l, scapă ținutul de teroarei din partea frumoasei sălbăticiuni, chiar cum i se întâmplă lui Hercule cu leul nemeic” (Transilvania, Anul X, Nr. 5, Brașov , 1 martie 1877, p. 57). Nici vorbă să-și închipuie autorul studiului „Românul în poezia sa poporală” că mitul se referă la noul răsărit al Soarelui, în Rac, după ce epuizase răsăritul în Leu, iar „învingerea leului”, de către tânăr, are similitudini narative și la alte treceri dintr-o costelație zodiacală în alta și, mai ales, la cea a ieșirii din Taur: Ghilgameș, viteazul Utu și Moise ucid sau distrug „Taurul Cerului” sau „Taurul lui Osiris”, care, când soarele începe să răsară în constelația Berbecului, devine timpul Marelui Păstor, al inițiatorului care primește „legile” de la Sfântul Cer (Enlil al Muntelui, Spitama Zarathustra, Moise etc.).

*

Disimulat creștin, și prin premeditată „deslușire”, dar și prin falsificarea textului străvechi, este și mitul planetei Venus (Sfânta Vineri, din eresurile populare românești), cea orânduită de Spiritul Universal drept preoteasă, atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat” (p. 159), în care Soarele și-a așezat „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează, după cum stă scris în cea mai veche compoziție mitologică hittită, „Cântecul lui Ullikummi”[1]. Din colindul rămas, autorul, Sfânta Vineri, „pentru darul oferit la botezul lui Iisus, dar „de trei flori ca și viori, ce lucesc ca nișe zori, cu care, când intra, curțile se lumina”, pentru aceste daruri Mama sfântă o remuneră, dându-i „să rămână pururea mai frumoasă ca Venera”… dar românului creștin i se păru mai logic și mai cuviincios a atribui duminicii cele trei flori, va să zică trei grații ale Venerei”, numind colinda falsificată „Sfânta Duminică” și aruncând în ignoranță și uitare o cosmogonie inițială, în care „Mama sfântă” era Pământul, în sinonimie cu Natura, cu Primăvara și, deci, cu Arborele Vieții, în vreme ce Venus, de cele mai multe ori și mai ales în credințele sumeriene cumula și identitatea lunară, confuzia Venus-Lună provenind de la atribute, de la „grații”, fiecare atribut întruchipând, ulterior, o nouă „zeitate”.

*

Venus, ca Mare Preoteasă a Soarelui, este predecesoarea inițiaților, a întemeietorilor de religii regionale, desprinse, prin adaptări, din cea inițială, reluată ca atare doar de Iisus Hristos, deci de conceptul „Marele Păstor”, cultul Sfintei Vineri datând din epoca de după diluviu, cea în care Soarele începea să răsară din constelația Taurul, după cum o confirmă, în afară de primele cărți religioase ale omenirii, și următorul colind: „Vine marea cât de mare, / De umflată margini n-are: / Țărmurile bat ca munții, / Iar vopiii bat ca nourii/ // Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / Legănior topit de aur / Ce mi-l poartă-n cap un taur / Ce-i cu coarne argintite… // Dară-n leagăn cine șede? / Ca o zână că se vede! / Șede-mi Ana frumușoară / Ca pe cer o stelișoară” (Transilvania, p. 57). Care va să zică, după marele diluviu („Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit”, se zice în The Epic of Gilgamesh[2], V, p. 21; „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul”, preciza Voluspo[3], 57, 58 şi 59, p. 24), deci, după marele diluviu, Taurul a adus legănuțul cu Venus, în „coarnele”, deci la începutul epocii în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Taurului, începând religia naturală, în totalitate astrală și desfășurătoare de mituri cosmice.

*

Și epoca Marelui Păstor, care ține de cea în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Berbecului, are colindele ei, inlusiv „Miorița”, care nu este o baladă, prima trimitere a colindului fiind spre „Fiul Muntelui” („Primul care a primit Legea a fost Marele Păstor”[4]), care: „Coborât-a coborât / De mai sus, din răsărit, / Dumnezeu din cer pe scări, / Pe miruri, pe lumânări, / Cu-o turmă de oi domnești… / Și o paște în senin, / Și-o adapă în nor lin”, această păstorire inițiatică a Soarelui, fiind descrisă și în menționatul psalm al lui David: „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

*

Înainte de a continua cu tentativa de a descifra, în parte, sugestiile cosmogonice ale colindelor primordiale, care sunt altceva decât cântecele de sta și vifleimurile – demne și acestea de tot respectul și de infinită dragoste, dar fără a comite confuzii între cele două datini distincte, iată cam cum se „culegeau” cântările culte, închinate Crăciunului, în perioada interbelică, atunci când, datorită bigotismului exagerat de naționalismul șovin, se dădea lovitura de grație patrimoniului nostru ancestral de spiritualitate.

*

În 1930, când publicau „Steaua de la Răsărit / Cântări de stea și colinde”, în Editura „Astra” din Sibiu, autorii, șeful de gară din Codlea, N. I. Dumitrașcu, și preotul Valeriu Crișan, făceau deosebirea între „Cântece de stea” („O stea sus răsare”, „Trei Crai de la Răsărit”, „Astăzi Christos s-a născut”, „În Viflaimul jidovesc”, „O, Iroade, împărat”, „O, ce veste minunată”, „Astăzi am văzut minune”, „Astăzi toți sărbătoresc”, „Iosif și cu Maria”, „Sus, în poarta Raiului”, „De când cu moșul Adam” etc.), „Colinde religioase la Nașterea Domnului” sau „Viflaimuri” („Asta-i o zi mare”, „De când Domnul s-a născut”, „Sus, în poarta cerului”, „Poruncind Sfînta Marie”, „La o masă rotilată” etc.) și „Colinde tradiționale”, pe care autorii le împărțeau, pe categorii de toată nostimada: „de flăcăi”, „de fete”, „de frate și soră”, „de oameni însurați”, „de vînători”, „de ciobani” și „diferite”.

*

În ciuda prostioarei categorisirii, există în culegerea șefului de gară și a preotului din Codlea și câteva colinde veritabile, care țin de tradiția primordială, și nu de cea creștină, precum: „Înaintea cestor curți”, „Sus, în vârful munților”, „Cești boieri bătrâni”, „Doi ziori de zi”, „Dormi tu, gazdă, ori nu dormi”, „Pe munții cu floricele”, „Colo-n vale, mai la vale”, „Noi umblăm la colindat”. Fără îndoială, și aceste vestigii ale „datului inițial” sunt denaturate, datorită subconștientului colectiv al păguboasei mentalități „așa am apucat”, care se substituise, de secole, inițierilor.

*

*

 

[1] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[2] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998

[3] The Poetic Edda, după 1241

[4] The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12


„Cruce, trupului stricăcioasă”

Floare simboluri stravechi

*

Simbolistica primordială a omenirii este explicată și definită în cărțile religioase primordiale, în cărțile care adună creații poetice, pe care inițiații le „deslușesc”, adică le transformă în discrete, dar eficiente manipulări ale omului, care, „deși se consideră cel mai înțelept dintre viețuitoare, este cel mai lesne de păcălit” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 373), primele biruri benevole, adevărate „taxe pe credulitate” fiind dania și jertfa.

*

Se știe că dezvoltările grafice totemice pornesc de la cele două cruci, cea dreaptă și cea oblică, însemnând „Dumnezeu-Cerul” și, respectiv, „Crucea Nordului”, marcată de Constelația „Lebăda”, tutelară în emisfera nordică. Numai că „Dumnezeu-Cerul”, în primele dezvoltără religioase, era, după cum o confirmă cărțile vechi, Soarele, simbolizat, inițial de interecția celor două axe, solstițiară și echinocțială, deci de cruce. Că este așa, Soarele devenind și Dumnezeu-Timpul, o deslușește un text/invocație din „Upanișade”, repetat ca leitmotiv, în care Soarelui i se spune „cruce, trupului stricăcioasă” (Eesha-Upanishad, pp. 15, 16), elementului sacru și nealterabil (calea solstițială – „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”, se zice în Prashna-Upanidhad 2, p 40), adăugându-i-se elementul vremelniciei vieții (calea echinocțială).

*

Dar tot Soarele, în relație cu vremelnicia, este și reperul crucii oblice, cea știută, astăzi, drept „Crucea Sfântului Andrei”, deși repetă totemic grafica simplă a „Crucii Nordului”, deci a Constelației „Lebăda”, pentru că Soarele se suprapune peste această dominantă astrală, în parcursul său, fascinant descris în Psalmul 18 al lui David: „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. / Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. / În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor. / În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa. / Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. / De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

*

„Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare” (Katha-Upanishad, IV, 2, 18), se zice în „Upanișade”, iar rădăcina psalmului lui David, cel închinat Soarelui ca sălaș al lui Dumnezeu, constă în aceea că „Soarele este ochiul lumii” (Katha-Upanishad 2, p. 36), reprezentarea grafică fiind triunghiul cu vârful în sus, al inițierilor de pe munte, Soarele având doar natură divină, nu și umană (inițierea în peșteră, simbolizată de triunghiul cu vârful în jos), locuirea „pe pământ” stabilind parcursul de la axa echinocțială în sus, pe „calea zeilor”, căci doar „calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”, după cum am citit, deja, în Prashna-Upanidhad.

*

Explicarea celor două simboluri inițiale, din care derivă toate dezvoltările grafice ulterioare, prin perimetre drept-liniare cau curbe, cunoscute drept „motive populare” pentru că totemismul s-a păstrat, fără inițieri, în baza tradiției lui „așa am apucat”, obligă la o anumită logică a deslușirii, știut fiind faptul că toate cărțile religioase ale omenirii nu înseamnă decât adaptări zonale ale cărții sacre inițiale, care se cânta, ca să nu se uite, inclusiv prin „lugga surryannya” (limbajul iluminării) a reprezentărilor grafice totemice.


Pagina 1 din 712345...Ultima »