RĂZEŞII BUCOVINEI | Dragusanul.ro

Em. Grigorovitza: Regimentul 41, Bosnia 1878

 

Cernăuţi, Aniversarea Regimentului de Infanterie 41 Prinţul Eugen

 

Istoria Bucovinei este încă o convenită şi acceptată minciună. Aţi putut vedea, din scrierea celui mai mare arheolog biblic al creştinismului, Isidor de Onciul, că în războaiele napoleoniene nu s-au înscris doar 3 voluntari – cum consacră istoriografia, ci peste 3.700 de mazili şi răzeşi. Din Războiul de Independenţă a rămas menţionat numele unui singur bucovinean, ucis de un glonţ turcesc, pe malul Dunării, înainte de a apuca să o treacă, dar nu şi pe al lui Chibici-Revneanu, cel mai fidel prieten al lui Eminescu, cel care a lăsat posterităţii şi o minunată naraţiune (pe care o voi reactualiza, ca să v-o amintiţi) şi, cu atât mai puţin, pe cele ale sutelor de bucovineni, din Regimentul 41, care au pierit prin Balcani, în efortul comun ruso-româno-austriac de izgonire a turcilor din Europa, efort eroic sublimat în Bucovina printr-un cântec ostăşesc frumos şi cadenţat, „Căpitanul Dan”, care a devenit, ullterior, popular prin adopţie. Mai mult, numele eroilor Bucovinei din bătăliile anului 1878 au fost şi sunt conştient ignorate, în favoarea unui unionism care nu a existat decât ca alternativă între două rele. Găsesc, în mărturiile vechi, o relatare sumară a celui care a publicat pe cheltuială proprie, şi încă în două ediţii, în spaţiul german opera lui Eminescu, cărturarul Em. Grigorovitza, şi o faptă de eroism a tânărului student vienez Ilarion Muntean similară celei a lui Ion Grămadă, dar total necunoscută în Bucovina. Ca şi sacrificiul lui Ion Grămadă, până de curând. Iată, deci, o pagină reală din istoria Bucovinei, dosită de istoriografia ei mincinoasă, dar convenită şi acceptată:

 

 

„La 8 august 1878, Regimentul 41 a părăsit garnizoana din Viena, îmbarcându-se pe vapoare, care l-au dus, pe Dunăre, până la Semlim, iar de acolo, pe râul Save, până la Brod. În yiua de 16 septembrie, oamenii noştri sosiră la Sarajevo şi corpul în care trebuiau înrolaţi a fost însărcinat, fără întâryiere, să cureţe regiunea colinară, din partea de răsărit a oraşului, de insurgenţii mahomedani. Aceştia, ajutaţi fiind, pe faţă, de către trupele turceşti, se împotriveau cu arma în mână, luptând în toată forma în contra ocupaşiunii austriecilor. Masele compacte de insurgenţi se îngrămădiseră mai ales în localităţile Bandin (Odjiac) şi Sencovici. Regimentul 41, care făcea parte din aripa stângă a corpului, şi-a arătat în primul moment bravura, aruncându-se năprasnic asupra înălţimii Mladi, unde, în ziua de 21 septembrie, s-a şi dat lupta mare contra insurgenţilor. Înălţimea Mladi a fost luată cu asalt. Este fapt adeverit că mai mult vitejiei soldaţilor bucovineni a avut a se mulţumi spargerea acestui centru duşmănesc, prin care s-a desăvârşit apoi prima victorie a armatelor împărăteşti, în lupta contra turcilor înverşunaţi. Pierderea Regimentului, în această primă ciocnire, a fost de 7 ofiţeri şi aproape 300 de oameni, ceea ce arată îndestul ce cruntă a fost. Pentru a exploata şi mai bine această izbândă, Regimentul 41 a fost apoi pornit pe valea Drinului, unde a ocupat imediat Vişegradul şi a dezarmat populaţia, răspândind panică şi disperare cumplită printre răsculaţi, care au şi început să fugă, cu ai lor, care încotro.

 

Mulţi oşteni ai regimentului au fost distinşi, cu prilejul acestei lupte sângeroase, care a costat viaţa atâtor tovarăşi, rămaşi pe cîmpul de bătaie, dându-şi sufletul lor nobil pentru o cauză ce nu era a lor, întocmai cum îşi dăduse sufletul cei zece mii de viteji ai României libere, pe câmpiile bulgăreşti, la Griviţa şi Plevna. Între cei supravieţuitori, încununaţi cu laurii biruinţei şi cu semnele de vitejie, ordinele de zi de pe atunci ne pomenesc numele sergentului Paul Spânul, a infanteriştilor Simion Trifon şi Ion Maihailescu, apoi al sergentului Niculai a Fochii, al căprarilor Toader Leuştean şi Simion Ursachi, în sfârşit al sergentului Gheorghe Bolovan şi al infanteristului Zaharie Crăciun.

 

Cernăuţi, cazarma Regimentului de Infanterie 41

 

În urmă, s-a mai dovedit, prin constatări amănunţite, bravura unui număr întreg de ostaşi, pe care cronica Regimentului i-a însemnat pe toţi. Au primit laudă în scris, de la comandantul suprem, următorii soldaţi români: Dumitru Antonovici, Simion Hotopilă, Vasile Chiseliţă, Vasile Ursachi, Ştefan Basarab, Toader Saghin, Vasile Lavric, Gheorghe Chifanaş, Isaia Marginean, Gheorghe Mişu, Petre Tataru, Toader Cârlan, Nicolae Gorghiţa, Ion Andoni, Titu Gribescu şi mulţi alţii.

 

Pe când, însă, ofiţerul de rezervă Constantin Cosovici a avut parte să fie decorat, tot cu acest prilej, un alt ofiţer român, tovarăş de luptă, sublocotenentul Ilarion Muntean, a căyut în straşnica încăierare de la Mladi, după ce îmbărbătase româneşte pe oamenii săi. Sărmanul tânăr s-a târât, după cum s-a aflat în urmă de la soldaţi, greu rănit cum era, până aproape de vârful înălţimii şi acolo a rămas, prăbuşit de un nou glonte, ce-i zdrobise şoldul. Candidat de profesură bine văzut la Universitatea din Viena, nefericitul Munteanu a fost transportat imediat în lazaretul de la Brod, dar rănile sale fiind cumplite, nefericitul a murit, cu toată căutarea, la spitalul militar de acolo. Îşi dăduse şi el viaţa ca obol şi îndeplinire de datorie către patrie.

 

După potolirea răscoalei în Bosnia şi Herţegovina, Regimentul 41 a fost pus la o muncă grea de tot. Un drum vechi şi de multă vreme lăsat în părăsire, ce duce, de la Sarajevo, la Racoviţa, având lungimea de 23 kilometri, a fost pus în stare practicabilă de oamenii Regimentului. Că bieţii soldaţi au avut mult de suferit, în timpul acestei corvade înţelege oricine. Dar mai trist este că, cu acel prilej, a izbucnit între ei epidemia tifosului, care a secerat o mulţime de vieţi” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 5, Cernăuți 20 iunie 1912, pp. 68-70).

 


Expoziția școalei speciale i. r. din Câmpulung

Alois Ziegler loggo Salutări din Câmpulung – Colecţia Vasile Ursache

 

„Petrecând vacanțele la munte, am avut ocazie să vizitez și frumoasa expoziție a școalei speciale (Muzeul Lemnului de astăzi – n. n.), care s-a deschis la 1 august și durează până la 1 septembrie 1912. Am fost însoţit, în toate apartamentele expoziţiei, cu mare amabilitate, de directorul dl Ilie Veslovschi (am publicat fragmente din studiile lui etnografica, răspândite prin presa de specialitate germană – n. n.), dl prof. N. Mintencu şi dl Şt. Şesan. Mi-a impus haina naţională a expoziţiei. Toate lucrurile sunt mândru expuse şi aranjate cu gust estetic; nu-i mirare că expoziţia a avut o mulţime de vizitatori din ţară şi din Regat, care au prenotat multe lucruri spre cumpărare. De tot interesul sunt desenele şi schiţele pentru diferite obiecte, apoi lucrurile de la cursurile de coşărcărit de la Sadova, garniturile felurite de mobile, produsele de pictură şi sculptură (clasă condusă de marele sculptor Ion Pâşlea – n. n.). Mi-a plăcut îndeosebi muzeul antic, în care e expus şi un car gospodăresc, construit din lemn, care s-a întrebuinţat în urmă cu 180 ani (deci până prin 1732, car care încă există în Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc – n. n.) şi a fost aflat în Fundu Moldovei. În două săli se află expuse lucruri de mână, ţesături şi broderii ale Societăţii Doamnelor Române din Câmpulung, adunate de prezidenta societăţii, doamna Aglaia Luţia, soţia parohului dr. George Luţia. Am fost deplin satisfăcut de lucrările expuse, care arată că arta românească are calităţi cu care ne putem mândri şi în faţa scrutătorilor oricât de pretenţioşi” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 8 și 9, Cernăuți 10 septembrie 1912, p. 142).

 

Câmpulung Moldovenesc, în 1918

Câmpulung Moldovenesc

â


1912, în chestia școlii particulare din Breaza

Primarul din Breaza, Gioco Valach – din Colecția poetului și istoricului Vasile Ursachi

 

„De la munte. În 15 august 1912 a vizitat comuna Breaza, cu ocazia unei excursii la Sulița, Lucina și Cârlibaba, harnicul luptător al cauzei naționale din comunele mixte, prof. dr. Iancu cav. de Cuparencu. Răspândindu-se vestea în sat, despre sosirea dumisale, s-au adunat mulți gospodari, care l-au încunjurat și i-au cerut sfatul său în chestia școlii particulare din Breaza. Cu mare dragoste și însuflețire le-a vorbit poporenilor dr. Cuparencu despre școlile particulare, înființate în părțile Prutului, și despre trezirea mazililor și răzeșilor la viață națională. I-a îndemnat pe oamenii din Breaza să nu-și uite limba și legea străbună (populația satului era formată, în treimi egale, de români, ucraineni și huțuli – n. n.), să trimită toți copiii lor numai la școala românească particulară și să curățească munții românești de omida ucraină. A promis tot sprijinul său pentru școală și a remarcat activitatea rodnică națională a neobositului luptător Dionisie cav. de Bejan, care a contribuit mult la înființarea școlii din Breaza. Au mai vorbit domnii Gribovschi, Burduhos, Ghebiuc și Țăran, mulțămind doctorului Cuparencu pentru frumoasele cuvinte și rugându-l să mai vină, cândva, prin Breaza, dimpreună cu consilierul Bejan și să țină o adunare mare.

 

 

Satul Breaza, în 1880

 

La propunerea domnului paroh Gribovschi, s-a trimis o telegramă de aderență și mulțămită domnului Bejan. Cu prilejul acesta, am constatat că dl Gribovschi se interesează mult de școala românească și punem nădejde în străduințele Sfinței Sale (în vremea acestui paroh a apărut, la Breaza, afirmația conform căreia „cea mai frumoasă și adevărată biserică este umbra unui copac” – n. n.). Țin de datoria mea să relevez că dl Gribovschi, ca un adevărat păstor sufletesc, se interesează de toate nevoile țăranilor și astfel a dat de boala ce roade la dezvoltarea stării economice a parohienilor săi. Mulți dintre săteni încăpuseră în ghearele cămătarilor și cât pe ce erau să fie vândute la dobă, înainte cu câțiva ani, gospodăriile celor mai cuprinși munteni. Părintele Gribovschi a dat de urma cămătarilor, a cules cu multă osteneală dovezile necesare și, denunțând pe fruntașii cămătăritului înaintea tribunalului, aceștia au căpătat pedeapsa cuvenită, înfundând pușcăriile, iar sătenii sărmani au răsuflat mai ușor, scăpând de prăpastie, cu averile lor. Părintele Gribovschi și-a câștigat merite nepieritoare cu combaterea cămătarilor și acuma sprijinește năzuințele culturale și naționale ale țăranilor din Breaza și împrejurime. / Munteanul” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 8 și 9, Cernăuți 10 septembrie 1912, p. 135).


Isidor cav. de Onciul: Volintirii sau Olintirii din 1809

Allegorie auf Kaiser Franz I als Beschützer Böhmens

 

Un episod din Istoria patriei, de Isidor cav. de Onciul,

fost pro­fesor la Facultatea teologică ort. or. din Cernăuţi.

 

Ilustraţii:

Österreichische Nationalbibliothek / Bildarchiv Austria

 

Abia trecuseră 34 de ani de la încorporarea ţării noastre cu gloriosul imperiu al Habsburgilor, şi iată veniră timpuri grele, timpuri de aspră cercare, în carie adevărata alipire către tron şi imperiu, adevăratul patriotism al noilor cetăţeni ai Austriei aveau să se probeze prin sacrificii mari şi fapte însufleţite întru susţi­nerea şi apărarea patriei comune. Românii bucovineni îşi probară, totdeauna, în mod strălucit credinţa lor înfocată cătră patrie.

 

Era la anul 1809. Toate împărăţiile din Europa, în urma ne­contenitelor lupte de apărare pentru drepturile şi neatârnarea lor, erau aproape stoarse de puteri de oştile cotropitoare ale francezilor, iar unele chiar aproape de apunere. Napoleon cel Mare, de la anul 1804 împărat al Franţei, prin isteţimea, energia, curajul şi ambiţiunea sa nemăsurată, făcu succesiv să tremure toate împără­ţiile. Spania suspină sub mâna de fier a francezilor. Madridul, capi­tala ţării, era în mâna lui Iosif, fratele lui Napoleon, şi deşi poporul spaniol, adus la disperare, apucând armele, bătu şi respinseseră pe francezi în mai multe locuri, totuşi nu era speranţă cum că nişte cete de popor, deşi entuziasmate, vor putea mult ţinea piept cu oşti de renume mare, precum erau ale lui Napoleon. Prusia, cu pacea încheiată la Tilsit, în 1807, pierduse o parte mare de ţară, cu o mulţime de oameni, fără să fi fost avut din aceasta folos, decât numai că încetase vărsarea de sânge. Ea trebui să susţină oastea numeroasă a lui Napoleon cu de toate de câte avea trebuinţă, până va fi plătit dezdăunările de răzbel, câte i-au fost impuse. Napoleon însă punea lucrurile aşa la cale ca Prusia, din datoriile aceste, să nu mai poată ieşi. Germania şi Italia, sfâşiate în sine, gemeau sub mâna de fier a cuceritorului. În Austria, sub Îm­păratul Francisc I, şeful cabinetului era contele Filip Stadion. Acesta putea asigura imperiul în contra a orice eventualităţi, îndruma o înarmare generală. În 12 mai 1808, subsemna Împăratul un patent, prin care se dispune crearea unei miliţii de ţară, în care să intre toţi cei îndatoriţi la purtarea armelor. În 9 iunie, urma o ordonanţă după, care din toţi bărbaţii între 18 şi 25 de ani, care nu serveau în oaste, să se formeze un corp pentru apărarea ţării (Landwehr). În Tirol, se ridică, în primă­vara anului 1809, poporul, sub conducerea lui A. Hofer, în contra bavarezilor, aliaţii francezilor.

 

Tot în primăvara acestui an, şi anume în 21 şi 22 mai, se întâm­plară cruntele bătălii de la Aspern şi Esslingen, iară în 5 şi 6 iulie, la Wagram. În bătăliile acestea, mai ales în cea din urmă, oastea împărătească, sub comanda arhiducelui Carol, făcu minuni de bravură. Totuşi, sfârşitul luptelor acestora nu se putea prevedea, mai ales pentru că patria noastră era ameninţată cu pericol şi de la spate. Rusia, adică, pentru a ajunge la oarecare avantaje teritoriale în orientul Europei, şi apoi ca să înghită fostele principate ro­mâneşti, Moldova şi Muntenia, ceea ce dorea de mult, era aplicată să încheie cu Franţa un tratat, care, mai târziu, adică în 12 octombrie 1809, în congresul de la Erfurt, într-adevăr a şi fost în­cheiat. În urmă, se ridicară şi leşii, pentru care, la încheierea păcii de la Tilsit, în 1807, prin patronarea lui Napoleon, se formase marele ducat Varşovia. Ei adunară deci oaste, în speranţa că, ca partizani ai francezilor şi cu ajutorul acestora, vor restabili Polonia.

 

În timpul acesta de grea cumpănă, Împăratul Francise I făcu un apel către popoarele sale, care îi răspunseră cu însufleţire pa­triotică, depunând pe altarul patriei sacrificii mari de sânge şi avere. Se făcură şi apeluri speciale către singuritele provincii, se făcu un apel către bucovineni, cetăţenii cei mai noi ai Austriei. Apelul acesta a fost semnat de comandantul general al Galiţiei, de care, pe atunci, se ţinea şi Bucovina, de un consilier al gu­vernului din Liov şi de căpitanul cercului Bucovina. Apelul acesta, tipărit în două limbi, nemţească şi românească, sună, din cuvânt în cuvânt şi întocmai ca în original (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 14, 7 iulie 1911, pp. 154, 155).

 

Tiroler Schützen eskotieren gefangenen Franzosen

 

„Duşmanul, care din voievodatul Varşoviei a intrat în Galiţia, se apropie de hotarul Bucovinei şi vă dojeneşte primejdia; deci, este de trebuinţă a se împotrivi lui cu toată tăria, ca să nu intre mai departe. Oastea împărătească, care este la Sniatin şi stă duşmanului în faţă, vrând să apere hotarul vostru, are trebuinţă de ajutorul vostru.

 

În credinţă asupra dragostei voastre către iubitul Împărat; în credinţă asupra bunei voinţe, asupra vitejiei voastre, sunteţi chemaţi, cât mai în grabă, cu arme, adică: cu săbii, puşti, pistoale şi cu o traistă, grijindu-vă să veniţi la Cernăuţi. Ridicaţi ochii voştri şi căutaţi asupra vitejilor austrieci, boemi, moravi şi unguri cum se întrec a jertfi sângele şi viaţa pentru iubitul Împărat Franţ!

 

Acu’ nu de mult, a câştigat Viteazul nostru Prinţ Carl o izbândă asupra împăratului Napoleon şi Dumnezeu ajută, cu cea mare putere a sa, Armelor noastre celor drepte. Grăbiţi-vă, înarmaţi, călări şi pe jos, a veni la Cernăuţi, ca să apăraţi Hotarele Bucovinei; ca, cu asemene vitejie ca şi austriecii, boemii şi ungurii, să alungaţi duşmanul ce intră înainte, ca să scoateţi Patria voastră din primejdie.

 

Aice veţi afla hrana voastră cea cuviincioasă, nu veţi avea nici o lipsă şi să fiţi încredinţaţi cum că aceia dintre voi, care vor purta cinste ofiţerească, vor avea a face cerere asupra tuturor Cinstelor şi Darurilor Milităreşti de vitejie, iar ceilalţi, care se vor purta bine, vor avea a face Cerere asupra semnelor de Cinste şi foloaselor care se cuvin numai oştenilor adevăraţi.

 

Acei ce n-au săbii, n-au puşti şi pistoale, au să se afle cu suliţe şi coase, legate la beţe aici, unde veţi fi orânduiţi. Straie nu vă trebuie altele decât cele obişnuite.

 

Nobili şi Stăpâni de Moşie! Mazili şi Răzeşi!

Asupra Dumilor voastre se nădăjduieşte, cum că din dragoste şi iubire către iubit Împăratul nostru veţi urma mai vârtos Chemării acestei. Ocrotiţi această orânduială bună, spre apărarea Patriei din toată puterea, până când Ţara este în primejdie, ziceţi Fiilor Dumilor voastre să încalece spre acest scop înalt; ocrotiţi pe podanii Dumilor voastre, care urmează chemării acestei, aduceţi-i la Cernăuţi, cât în grabă, ca să calce în Drumul cinstii.

 

Adumilor voastre va fi Lauda, a Dumilor voastre va fi Mulţămita celorlalţi locuitori, Dragostea şi Mila Împăratului, şi Dum­nezeu vă va răsplăti.

Cernăuţ, în 9 Iuniu 1809.

Prinţ fon Hohenlohe, feldmarşal Laitnant şi Comandant,

Carl fon Fridental, c. r. sfetnic de gubernie în numele stăpânirii ţării.

Iohann fon Plazer, c. r. sfetnic de curte şi Craishauptmann”.

 

Urmarea apelului acestuia a fost formarea de trupe voluntare, călări şi pedestre, şi anume, după cum se va vedea mai jos, de arnăuţi şi vânători călări, şi de două batalioane de pedestrime. Poporul însă le-a numit, totdeauna, Volintiri sau Olintiri, care nume se mai aud şi astăzi, de la bătrânii care de la părinţii lor au auzit despre existenţa lor.

 

Se vede, însă, că, înainte de publicarea apelului de sus, persoanele şi diregătoriile competente, întru îngrijirea lor de a ri­dica puterea de rezistenţă a imperiului întreg, cât şi în părţile sale, făcură preparativele trebuincioase pentru a înfiinţa şi orga­niza corpurile formate din aceia, care de voie bună îşi vor îmbia braţele spre apărarea tării; aceasta se arată din o scrisoare a ge­neralisimului arhiduce Ferdinand, datată din Voynicz, în Galiţia, în 3 iunie 1809, care este şi data apelului de mai sus, şi îndreptată către c. r. mareşalul-campestru locotenent contele de Merveldt, comandantul oştii împărăteşti, câtă se afla în jurul Sniatinului, în Galiţia, despre marginile Bucovinei. În scrisoarea aceasta, zice arhiducele Ferdinand cum că aprobă pe deplin propunerea ma­iorului Kuks, care era staţionat mai de mult aici, în Cernăuţi, de a forma un corp de arnăuţi pedeştri şi călări. După ce vor fi formate patru escadroane, arhiducele va mijloci ca maiorul Koks să fie înaintat în colonel-locotenent. Cu formarea şi comanda in­fanteriei de la acest corp să se însărcineze căpitanul Bartosch, de la Regimentul de Infanterie Baillet, pentru care arhiducele totodată face paşii ne­cesari ca să fie denumit de maior. Să zice în această scrisoare, mai departe, cum că principele Hohenlohe a îndrumat, în Bucovina, formarea unui corp voluntar (Frei Korps) de nobili călări, dom­nul mareşal-campestru locotenent să binevoiască deci a sprijini în­treprinderea aceasta, făcându-i-se şi de ştire cum că arhiducele, pen­tru ca să vină întru ajutor înarmării acestui corp, a trimis, de la Cracovia, peste Ardeal, la Cernăuţi, 200 de pistoale, prin un sub-ofiţer. Cum că arhiducele Ferdinand trimite armele acestea prin Transilvania, se explică prin împrejurarea atinsă mai jos, că mijlocul Galiţiei era cuprins de insurgenţii leşi, şi numai partea de la mar­ginea Bucovinei, până la Stanislau şi Tarnopol, era încă în mâna trupelor împărăteşti. Dară acestea erau numai unele măsuri, şi anume câte sunt cunoscute, luate de diregătoriile militare pentru apă­rarea şi asigurarea ţării. Efectele apelului făcut la patriotismul bucovinenilor îndată îşi arătară în lumina cea mai frumoasă, căci nu trecură, de la publicarea apelului, mai mult de 10 zile şi oată ce zice administratorul guvernial de Friedenthal, într-o notă, datată în Cernăuţi, la 19 iunie 1809, îndreptată către comanda generală din Galiţia (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 15, 20 iulie 1911, pp. 162-165).

 

Abschied des Tiroler Landesverteidigers

 

 

„Chiar acum au fost la mine doi moldoveni, dintre care unul se cheamă Mihalachi Calmuţchi, care s-au îndatorat în timp de 8 zile a ridica un escadron şi mai numeros de mazili şi răzeşi călări şi înarmaţi, şi ei vor cere numai sergenţi şi caporali („corporali”, în limbajul vremii – n. n.) serviţi; doresc însă ca trupele acestea de nobili să aibă pe cel mai cu vază dintre ei ca ofiţer. Eu cred că propunerii acesteia nu ar fi de pus nimic în cale”.

 

Dar chiar în aceeaşi zi, adică în 19 iunie 1809, voinicul boier tânăr Mihai Calmuţchi îndreptă către prezidiul Oficiului c. r. cercual al Bucovinei următoarea declaraţie, care în traduce românească sună:

 

„La dorinţa domnului consilier aulic (a căpitanului cercual de Platzer) şi a unor membrii ai ţării, întreprinde subscrisul ridicarea unui corp de călăreţi, din mijlocul nobililor şi răzeşilor Bucovinei; dară sub următoarele condiţiuni:

 

1). Ca subscrisului, în înţelegere cu comanda militară, să i se dea decret de comandant de escadron, în înţelesul apelului din 9 al lunii curente, pe lângă păstrarea tuturor beneficiilor care sunt asigurate stării militare.

2). Ca lui Mihalachi Ianoş, din Ivancăuţi, şi domnului Gregor Iacubovici, din Voloca, precum şi acelora pe care subsemnatul, la timpul său, îi va afla de trebuinţă, să se elibereze o acreditare ca subscrisului întru a aduna răzeşii să-i stea mână de ajutor; afară de aceea:

3). Ca subscrisului să i se înmâneze o provocare cătră toţi răzeşii, ca cu atât mai mult să urmeze exemplului meu, cu cât con­ducătorul este ales din mijlocul lor, mai încolo:

 

4). Ca acest corp, ca şi oricare alt corp regulat, să fie susţinut cu cele de trebuinţă, deoarece el, la timpul său, nu va fi în stare să se susţină singur, de asemenea:

5). Ca propunerea pentru denumirea ofiţerilor trebuincioşi pen­tru corpul adunat din mijlocul nobililor şi răzeşilor, după starea şi aptitudinea lor, să se lase în seama subscrisului, şi anume pentru că:

 

a). corpul acesta, compus numai din nobili şi răzeşi, aceştia doresc să fie comandaţi numai de membrii din mijlocul lor, după deosebita lor stare şi cultură, iară nicidecum de un străin, şi

b). pentru că aceasta e o insurecţie a nobililor, spre apărarea patriei lor, în care aşadar străinii nu au loc; şi

c). pentru că nobilii, dacă s-ar stărui ca să fie comandaţi de străini, nicidecum nu s-ar aduna, iară deosebirea stărilor lor ni­mănui nu poate să fie aşa de bine cunoscută ca subscrisului, care este din mijlocul lor, în care scop

 

6). Subscrisul îşi alege şi propune de sub-căpitan pe domnul conte Aloisius Logoteti, în care ca şi în persoana mea nobilii au încredere;

7). Ca corpului acestuia să i se împărtăşească numai un adju­tant servit, sergenţi şi subofiţeri, care mai ales să-i deprindă la ordine, căci ei de acasă se pricep la călărit şi numai de ţinerea în şiruri au trebuinţă;

8). Ca toţi care, dintre nobili, se vor anunţa pentru un corp deosebit, să fie îndrumaţi către subscrisul, prin care întreprinderea aceasta de bună samă nu se va împiedeca.

9). Acelora care n-au arme proprii va fi de trebuinţă ca să li se dea săbii şi pistoale

 

Pe temeiul acestor condiţiuni, subscrisul stă bun pentru reuşită” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 16, 12 august 1911, pp. 181-183).

 

Die Attacke des 5 Kürassier Regiments

 

Această declarare a fost îndreptată, a doua zi, către căpitanul cercual de Platzer, cu raportul din 20 iunie 1809, Nr. 582, supusă c. r. comandant general în Sniatin, în care se recomandă primirea propunerilor boierului Calmuţchi, iar despre acesta însuşi zice căpitanul cercual cum că îi este cunoscut nu numai după modul de cugetare şi simţămintele lui patriotice, ci şi după bunele lui talente şi aptitudini. Fiind numitul şi după constituţiunea sa corporală cu totul apt pentru ocuparea unui loc de comandant, îl recomandă cu atât mai mult lăudabilei comande generale militare, cu cât el posedă multe simpatii între tinerii nobili de ţară şi multă înrâurire asupra lor, şi, precum s-a înştiinţat căpitanul pe sub mână, mulţi dintr-înşii sunt decişi, acum, ca sub conducerea lui să iasă spre apă­rarea ţării. De la denumirea boierului Calmuţchi atârnă, deci, şi curânda adunare a acestui corp, ce are să constituie din nobili. Celelalte denumiri de ofiţeri le iasă căpitanul în aprecierea co­mandei generale. Tot din această scrisoare se arată că se pro­iecta formarea unui corpi de 800 de călăreţi. Pe aceasta o urmă, îndată, în 21 iunie 1809, de la comanda ge­nerală din Sniatin, răspunsul către căpitanul cercual de Ptatzer, care sună:

 

„Recunosc deplin îmbierea patriotică a domnului Mihalachi de Calmuţchi şi, respectiv, a întregii nobilimi bucovinene de a forma unui corp călare, din mazili şi răzeşi, şi precum acest lucru onorific, ca semnul cel mai mare de alipire cătră Preaînalta Per­soană a Preagraţiosului nostru Monarh şi cătră patrie, îl pri­mesc în numele Preaînalt al Maiestăţii Sale, cu mulţămire, aşa că mă grăbesc de a-l şi aduce, totodată, la cunoştinţa Preaînaltă a Ma­iestăţii Sale şi a Alteţei Sale imperiale, a generalisimului, prin­cipele Ferdinand, în Galiţia, şi anume:

 

Cum numai va fi un escadron al acestui corp format, îl voi denumi pe domnul Mihalachi Calmuţchi de comandant de escadron, iară pe domnul conte Alois Logoteti, de sub-căpitan, şi toate celelalte şarge din nobilimea Bucovinei, după cum se va face propunerea.

 

Corpului acestuia, de asemenea, i se vor concede toate avan­tajele care sunt determinate în proclamaţia din 9 mai, numai este de trebuinţă, ca acesta (corpul) să se îndatorească de a servi un număr anumit de ani sau pe cât va ţine războiul de faţă şi a nu se mărgini numai la hotarele Bucovinei, ci fără deosebire de provincii să se lase întrebuinţat acolo unde cere serviciul Maiestăţii Sale.

 

Din ziua în care oamenii se vor înfăţişa în Cernăuţi, pentru de a intra în serviciu, îi va îngriji domnul major de Kuks cu bani şi naturalii. Ce se ţine de arme, am cerut, acum, un număr amăsurat de săbii din Transilvania. Deoarece însă nu ştiu de voi căpăta şi când le voi căpăta, va fi de trebuinţă ca oamenii, pe lângă pică (lance), îndată şi încât se poate, să fie de către ţară provăzuţi şi cu alte arme.

 

Fiindcă domnii aceştia, cu miliţia şi organizarea ei, sunt cu totul necunoscuţi, cred că le va fi foarte plăcut ca să aibă pe cineva de îndemână, care, în privinţa aceasta, să le fie mână de ajutor. Pentru aceea, încredinţez eu inspecţionarea corpului acestuia domnului major Kuks, către care cu bunăvoinţă este a se îndruma domnul de Calmuţchi. Dacă corpul acesta va fi adunat şi organizat, atunci va avea să jure la steag şi să se supună legilor de răzbel.

 

Aceasta este ce-ţi răspund Domniei Tale, la scrisoarea ofi­cială din 20 a lunii curente, Nr. 582, poftindu-te ca acestea să le aduci la cunoştinţa domnului de Calmuţchi şi a întregii nobilimi bucovinene”.

 

Această scrisoare a fost dată de comandantul Merveldt, care atunci era cu şederea în Sniatin. Curând, sosi, pentru toate acestea, şi încuviinţarea împărătească, dată prin FZM Baillet, cu datul Pesta, 24 iunie 1809 (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 17, 15 septembrie 1911, pp. 194-196).

 

Kosaken auf dem Durchmarsch durch Böhmen

 

Se începură, deci, lucrările pentru formarea unui corp de arnăuţi, atât călări, cât şi pedeştri. Schimbându-se însă referinţele politice, şi anume ştiindu-se la curtea Vienei despre ajunsăturile secrete ale Rusiei cu Napoleon, intrarea Ruşilor în Galiţia şi Bucovina se aştepta în toată ziua. Din cauza aceasta, cercurile competente mi­litare începură de a se îndoi de va mai fi atâta timp, încât să se scoată la capăt formarea trupelor de volintiri, adică de arnăuţi, şi aşadar de n-ar fi de mai mult folos de a purta grijă în alt mod pentru apărarea acestor două ţări.

 

Se temeau, adică, ca organizarea acestei trupe să nu se zădăr­nicească prin invaziunea ruşilor şi aşa să fie pierdut timpul, care l-ar fi putut întrebuinţa pentru a lua alte măsuri, pierdute şi spesele care trebuiau făcute cu organizarea arnăuţilor. Momentele acestea se părură atât de însemnate şi cumpănitoare, încât Baillet, cu datul Pesta 6 iulie 1809, le aduce la cunoştinţa Împăratului. La aceasta, sosi Preaînaltul ordin ca formarea corpului de arnăuţi să se continue, iară comanda generală să se însărcineze ca, la înfă­ţişarea pericolului, partea care acum e formată, îndată să se alăture la celelalte trupe.

 

Aceasta se şi întâmplase întocmai, după ordinul împără­tesc. S-a fost decis adică ca să se formeze 2 escadroane de arnăuţi călări nobili, 2 escadroane de arnăuţi călări de ţară, 1 escadron de vânători călări, la care, mai târziu, să se alăture încă şi a doua trupă de arnăuţi pedeştri. Arnăuţii, după cum se arată dintr-un raport al principelui Hohenlohe, cu datul Cernăuţi 14 iunie 1809, cătră arhiducele Ferdinand, general de cavalerie, că­pătă de la ţară cai, ajustare şi arme îndătinate în ţară, înfăţoşându-se spre servire în costumul lor de casă. Se spune, mai departe, dacă armele şi armătura nu se vor putea scoate din ţară, atunci se vor recvira acestea din cercurile Stryj, Stanislau, Zalesczik şi Tarnopol, care sunt încă ocupate de trupele împărăteşti şi fiindcă este lipsă mare de săbii şi de pistoale, s-au cerut de acestea, de repetate ori, de la comandantul din Transilvania, generalul Collowrath. Cele două escadroane de arnăuţi (de ţară) şi cel de vâ­nători stau, acum, înaintea duşmanului şi, lipsind astfel de cava­lerie, ele fac servicii bune; escadronul nobililor, de asemenea, în câteva zile va purcede la celelalte trupe. Escadronul nobililor are uniformă peste tot verde, cu pantaloni lungi şi largi, un mintean, precum e îndătinat în ţară, de aceeaşi culoare, cu egalizare roşie, înarmată cu pistoale şi săbii. Ofiţerii arnăuţilor însă au pan­taloni lungi şi largi vânăt-întunecat, un mintean de culoare brună, cu egalizare vânătă şi epoleţi. În cap au trupele acestea şepci (czapken) de piele neagră de miel, cu ajustarea ceacurilor, iară curelele sunt peste tot negre.

 

Propunerea cu arnăuţii pedeştri nu a avut succesul dorit, deoarece, ieşind ei în pripă, în număr însemnat înarmaţi cu coase şi cu câteva puşti, pentru de a ocupa Nistrul, de-a lungul graniţei Bu­covinei, cer cu dinadinsul nu numai schimbarea, dar şi lăsarea lor acasă. Se proiecta, deci, formarea a două batalioane de pedestrime, la care dominialele se îmbiau a da oamenii de trebuinţă. Bata­lioanele acestea să rămână trupă statornică, pe cât adică va cere trebuinţa şi să capete montură ca grănicerii, cu egalizare galbenă ca paiele (strohgelbe Egalisirung). Se cere, deci, spre toate acestea, încuviinţarea, căci realizarea cu ajutorul episcopului şi a nobililor e asigurată. Dară încă înainte de formarea acestora, afară de Escadronul I de arnăuţi de ţară şi I a vânătorilor călări, ge­neralul Merveldt, cu datul Tlumacz, în 22 iulie 1809, raportează arhiducelui Maximilian de Austria cum că generalul de Piking a trebuit să capituleze înaintea trupelor leşeşti varşoviene, la Şemlovca, şi cum că despre aceasta i-au adus ştire nişte arnăuţi dezar­maţi. Tot în raportul acesta, se mai spune cum că generalul aşteaptă 500 de săbii, ca să înarmeze un escadron de arnăuţi, probabil al doilea de ţară, şi o jumătate de escadron de vânători, care încă fuseseră dezarmaţi cu generatul Piking. Din acestea, se vede, deci, că, după voinţa împăratului, un escadron de arnăuţi şi ju­mătate de escadron de vânători, ambele călări, a căror înfiin­ţare se începuse abia spre finitul lui iunie 1809, în iulie era acum îna­intea duşmanului, luând parte la luptă. Generalul, în acest raport, mai adaugă cum că şi un escadron (întâiul) de arnăuţi nobili este acum gata. Ca ceva curios se spune că, în Vicovu de Sus, se afla un maestru de săbii, la care, pe lângă lipsa ce era de arme, s-au comisionat o sută de săbii.

 

În timpul acela, în marele ducat Varşovia, ministrul de răzbel şi comandant al trupelor leşeşti intrate în Galiţia era principele Ponyatowski. Pentru ca să-şi asigure succesul, el, precum era lucru firesc, căuta să răscoale şi pe leşii Gatiţiei, care erau sub stăpânirea Austriei. În aţâţarea galiţienilor, şi anume în jurul Stanislaului, se destinse mai ales un nobil de Horodynski, care, în urmă, a fost prins de generalul Merveldt şi condamnat la moarte, care sentinţă însă n-a fost executată. Înconjurat, deci, din toate părţile, de leşi, generalul împărătesc Bicking, în alte locuri numit Piking, cu 1.100 de pedestraşi, 300 de cai şi trei tunuri, a fost con­strâns să capituleze, încheind, în 18 iulie 1809, în tabăra de la Winiawka, cu comandantul trupelor leşeşti, Peter de Strzizowski, o convenţiune. Într-aceasta, în articolul doi, se stabileşte că întregului corp i se încuviinţează ieşire liberă în Bucovina, dară cu îndatorirea ca, în contra Franţei şi a aliaţilor ei, până la cea mai de aproape încheiere de pace, să nu servească. Tunurile de tot felul şi armele se iau, numai două sute de puşti şi pe atâtea cartuşe, precum şi curelele i se lasă corpului, la întoarcerea sa. În art. III: ca bagajele şi caii tuturor domnilor ofiţeri, precum şi proprietatea ostaşilor, de care se ţin caii şi armele arnăuţilor, apoi a personalului de vamă şi a vânătorilor, să li se lase. Tot acestea se spun şi în alt raport, al principelui Hohenlohe, din Cernăuţi, 23 iulie, către arhiducele Ferdinand, zicându-se însă cum că numai întâiul escadron de arnăuţi şi escadronul de vânători au servit, până acuma, înaintea duşmanului. Se mai face încă rugămintea, ca şi în raportul  întâi, ca în viitor arnăuţii să capete o montură asemenea uni­formei ofiţerilor, iară vânătorii, după putinţă, montura prescrisă în genere pentru vânători.

 

Aşa, aceste două rapoarte. Din cel dintâi, însă, se arată că şi biserica noastră nu rămase înapoi, ci, precum în anii din restrişte 1848-1849, 1859 şi 1866, aşa şi atunci, la măsurile luate pentru apă­rarea patriei, îşi da valorosul său concurs, prin cuvânt şi prin faptă. Aşa, de la clerul de ţară şi de la mănăstiri, se contribui un ajutor bănesc de peste 1.400 de fl, pentru completarea înarmării şi echipării volintirilor.

 

Escadronul 1 şi al 2-lea se numeau escadroanele 1 şi al 2-lea ale arnău­ţilor nobili, iar celorlalte două li se zicea simplu 1 şi a 2, escadroane de arnăuţi, înţelegându-se de ţară, adică de târgoveţi, ţărani şi alţi volintiri, care nu erau nobili. La întâiul escadron de nobili s-au propus, spre denumire ca căpitan şi comandant, Mihai sau, după cum pe atunci cu plăcere se numeau pe greceşte, Mihalachi de Calmuţchi, ca sub-căpitan (second Rittmeister) Alois conte Logoteti, ca supra-locotenent Vasile Calmuţchi şi întâi-locotenent Constan­tin de Ianoş. La al doilea escadron de arnăuţi călări nobili a fost numit supra-locotenent George Dobrowolski de Buchental şi întâi-sublocotenent, Vasile de Goian. Ceilalţi ofiţeri şi şarge (grade – n. n.) inferioare, atât la arnăuţi, cât şi la celelalte trupe de volintiri, s-au numit străini, iar aceasta prea fireşte, căci între ai noştri, pe atunci, nu se aflau oameni care scrie dresura şi regula militară (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 18, 5 octombrie 1911, pp. 212-215).

 

Schlacht bei Preußisch Eylau 1807

 

În ziua capitulării, adică 18 iulie 1809, se încheia, după o luptă cruntă între ostile împărăteşti şi franţuji, la Znaim, în Moravia, deşi cu pierderi mari pentru Austria, un armistiţiu, până la 12 august al aceluiaşi an. Fiind şi ruşii intraţi în Galiţia, organizarea şi compactarea volintirilor se continua. După un raport al majorului Kuks, către generalul locotenent mareşal campestru contele Merweldt, cu datul Cernăuţi, 26 august 1809, fiecare escadron de arnăuţi şi de vânători avea să constea din 206 oameni, între care: 1). un căpitan; 2). un al doilea căpitan; 3). doi supra-locotenenţi; 4). doi sub­locotenenţi; 5). doi sergenţi (strajămeşter); 6). un trâmbiţaş; 7) un fierar; 8). doisprezece corporali (caporali – n. n.); 9). un furier (Fourierschütz); 10). 178 de gregari; 11). 5 gregari pentru servit privat.

 

Cele 2 batalioane de pedestrime (Frei Bataillons), a căror formare abia se începuse, consta fiecare din şase companii, dintre care fiecare avea: 1). un căpitan; 2). un supra-locotenent; 3). un şef-locotenent; 4). un stegar (Fähnrich); 5). doi sergenţi; 6). 12 corporali; 7). un furier (Fourier­schütz); 8). 2 tamburi; 9). 12 fruntaşi (Gefreiter); 10) doi fauri de lemn (dulgheri); 11). 162 de ostaşi gregari; 12). trei ostaşi pentru servici, la un loc, aşadar, o companie avea 600 de oameni. Două batalioane, cu 12 companii, se cuprindeau deci din 2.400 de inşi.

 

În raportul acesta se vorbeşte numai de 5 escadroane de călărime, căci al doilea escadron de vânători încă nu era format sau cel puţin completat şi organizat. Cum că însă au fost şase escadroane de călăreţi, se demonstrează din raportul adus mai jos, făcut către Împăratul. După aceste, deci, numărul total al volintirilor, atât că­lări, cât şi pedeştri, în stare completă, a fost de 3.696. Tot în pri­vinţa aceasta, observă generalul Colloredo, într-o propunere din Pesta, din 5 septembrie 1809, făcută către Împăratul, cum că la înfiinţarea arnăuţilor bucovineni, pentru statutul ostaşilor s-au luat ca model statutul husarilor, iară la pedestrime al batalioanelor de graniţă.

 

Care a fost activitatea trupelor acestor de volintiri, la câte şi la care lupte anume au luat parte, ce servicii deosebite au făcut volintirii împăratului şi statului în special, n-am aflat. Se poate că, în privinţa aceasta, actele arhivei c. r. de răzbel, privitoare la pur­tarea răzbelului în Galiţia răsăriteană, ar fi de mare interes. Dacă însă nu s-ar afla, căci puterea răzbelului, luptele crunte şi înver­şunate ce le-a purtat Austria pentru existenţa sa nu s-au în­tâmplat în Galiţia. În ţara aceasta n-a fost alta decât o luptă defensivă, cu câteva ciocniri fără multă importanţă. E lesne cu putinţă, că multe, poate şi toate însemnările privitoare la lup­tele întâmplate în Galiţia, ca multe altele să fie pierdute. Este însă de ajuns ceea ce, în actele păstrate, se zice despre virtuţile patriotice şi militare ale bucovinenilor în genere şi a volintirilor sau arnăuţilor în special. Aşa încheindu-se, în urmă, cu mari sa­crificii şi pierderi, în 15 octomvrie 1809, cu Franţa, pacea de la Viena, contele Ugarte, într-un raport datat Pesta, 16 octombrie 1809, către con­tele Colloredo, iată ce zice: Cum că nobilimea Bucovinei totdeauna a avut voinţă şi a fost gata la susţinerea siguranţei dinlăuntru şi din afară, cu atât mai puţin se poate trage la îndoială, cu cât ea, în anii 1778 şi 1779, a format un corp anumit de pândaci (Häscher), care au fost cunoscut sub numele de Poturi (poteră) sau Poturaschi (poteraşi), cu care s-au pus margini lotrilor (hoţilor), ce s-au fost înmulţit atât de tare; afară de aceea, au luat parte activă la corpul de arnăuţi, a cărui formare, la izbucnirea răzbelului tur­cesc, în anul 1788, o dispuse ducele Iosias de Coburg, şi-l puse pe căpitanul de atunci, Baeddius de Scharberg, să-l comande. După acestea, îl propune pe căpitanul Calmuţchi spre decorare, zi când: La propunerea care mi-ai făcut-o Excelenţa Ta (Colloredo), în 9 al lunii acesteia, Nr. 4563, ca adică pentru Mihai Calmuţchi, care a format un escadron de arnăuţi nobili şi are scopul să îl înmulţească până la o divizie, ar fi de mijlocit, de la Majestatea Sa, împărtăşirea Crucii mici a Ordinului Leopoldin, mă alătur, cu atât mai fără preget, cu cât bunul sau străbunul lui, la scăparea Vienei, sub regele polon Ioan Sobieski, a excelat într-atâta, încât, pentru aceasta, a căpătat indigenatul republicii Polone.

 

Se mai fac propuneri pentru recunoaşterea şi a acelor băr­baţi, care, deşi bătrâni, totuşi intrară la arnăuţi şi aşa dădură un exemplu atât de frumos tineretului, de a apuca armele întru serviciul împăratului şi apărarea ţării. Propunerea suna ca bărbaţii aceştia vrednici să fie eliberaţi de bir. Documentul acesta intere­sant mai cuprinde şi acea înştiinţare surprinzătoare, până acum neamintită şi neştiută de nimeni, că locuitorii ţării acesteia acum, în anul 1788 făcură împărăţiei asemene servicii ca în anul 1809, formând cete de arnăuţi pentru paza graniţei în contra turcilor. Cât despre poteri, de acestea au făcut ei nu numai atunci, ci şi de alte mai multe ori, în timpuri mai târzii (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 19, 3 noiembrie 1911, pp. 228-230).

 

Schlacht bei Znaim 10-11.7.1809

 

 

Fiind, după cum s-a zis mai sus, pacea încheiată la 14 octombrie 1809, şi aşa sperând toţi ceea ce doreau, adică linişte şi reculegere cel puţin momentană de calamităţile trecutului, diregătoriile militare erau la îndoială de ar fi continuat cu adunarea de voluntari. Generatul Colloredo, de la direcţiunea generală militară, cu datul din 2 noiembrie 1809, face deci, către Împăratul Francisc (cel care inaugura şoseaua dintre Bistriţa şi Suceava, făcută de Iosif al II-lea, şi care avea să se numească „Şoseaua franciscană” – n. n.), urmă­torul prea plecat raport:

 

„În emulaţiunea generală, în care toate provinciile monarhiei, în decursul răzbelului prezent, au dat do­vadă de Credinţa şi alipirea lor către Maiestatea Voastră şi către stat şi pentru susţinerea lui, şi au încordat toate puterile, a urmat şi Bucovina acestei provocări înalte, şi anume cu atâta succes că, prin zelul patriotic al locuitorilor ţării şi prin deosebita activitate a dominioanelor, în urma înrolării voluntare, un corp de arnăuţi, de 6 escadroane, este acum format, iară cu formarea unui batalion de infanterie de asemene s-a făcut începutul. Prea înalta rezoluţiune emanată deunăzi, cu toate că pacea cu Franţa e încheiată, ca ridicarea insurecţiei transilvănene să se facă şi să se finalizeze, cu toată încordarea, deşi îl îndreptăţesc pe consiliul aulic de răzbel la presupunerea întemeiată că şi formarea a acestor extra-corpuri ar fi să se continue, totuşi, pentru ca nu cumva să se iasă din părerea Maiestăţii Voastre, în privinţa aceasta, şi aşa amăsurat acesteia să se poată face dispuneri corespunzătoare în obiectul acesta, se face prea plecata rugăminte ca să se emane, curând, o Preaînaltă deciziune de se poate continua cu înfiinţarea acestor corpuri de infanterie şi cavalerie ale Bucovinei”.

 

La această întrebare, a sosit răspunsul cu rezoluţiunea Preaînaltă datată Dotis, 8 noiembrie, în care Împăratul ordona ca cu înfiinţarea celor două batalioane de voluntari să se stea pe loc. Oamenii şi caii, câţi se află, să se înveţe şi să se exercite, dară să nu se reducă mai curând, până ce ruşii nu vor părăsi Galiţia.

 

Pe baza raportului contelui Ugarte, arătat mai sus, can­celaria aulică împreunată, tot cu datul din 16 octombrie, făcu Împăratului, în privinţa recunoaşterii bucovinenilor, propune­rile sale. În urma acestora, ieşi Preaînalta rezoluţiune, datată Dotis, 12 noiembrie 1809, care, din cuvânt în cuvânt, sună:

 

„Cu privire la posesiunea şi organizarea Bucovinei, s-a făcut foarte bine că, la scoaterea recruţilor, nu s-au purces cu puterea. Nobilului Calmuţchi, ca răsplată pentru faptele lui patriotice, îi împărtăşesc Crucea mică a Ordinului Leopoldin şi voiesc ca, îndată ce Galiţia va fi luată în stăpânire, această decoraţiune, prin împuternicitul comisar aulic, contele Bellegarde (bunicul legendarului primar câmpulungean, pe care îl plângea chiar şi Iorga, în 1916, când a dispărut pe frontul galiţian – n. n.), în mod solemn, să i se pună la grumaz şi să se dispună anunţarea în „Gazeta” Vienei şi a Leovului. Pentru aceea, cancelaria se va îndrepta atât către cancelarul de ordini, cât şi către contele Bellegarde.

 

Bărbaţilor bătrâni ai Bucovinei, care de bunăvoie au luat asupra lor apărarea ţării, îi declar, pe toată viaţa lor, liberi de darea care, sub numele de bir, dimpreună cu suma de reluiţiunea fânului au să o plătească. În urmă, au să ne facă cunoscute numele apărătorilor de ţară, clare, în apărarea ţării, şi-au pierdut ale sale, precum şi suma pierderilor suferite specific şi, tot aşa, numele acestora, care prin contribuiri de bunăvoie în cai, arme şi bani au binemeritat mulţămita mea într-o consemnaţiune specială, să mi se facă cunoscute cât de curând”.

 

Într-acest fel, deci, adevăratul merit s-a învrednicit de recunoştinţă împărătească (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 20, 30 noiembrie 1911, pp. 244, 245).

 

Tod des Prinzen Louis Ferdinand von Preußen

 

Volintirii mai stătură sub arme, până în luna lui ianuarie 1810. Desfiinţarea lor se decreta prin ordinul comenzii generale, datat Lemberg, 18 ianuarie 1810. Desfiinţarea însă nu se făcu deodată, ci succesiv: volintirii călări se desfiinţară definitiv abia în urma ordinului sosit din Viena, datat 20 martie 1810, către co­manda generală din Galiţia şi Ungaria, în care se zice: „Fiindcă Majestatea Sa a binevoit răspicat a ordona ca corpurile nou for­mate în Bucovina să se desfiinţeze, cum numai Galiţia va fi de­şertată de trupele ruseşti, pentru aceea p. t. (comanda generală) are de a desfiinţa cu totul atât arnăuţii bucovineni, cât şi divizia nobilă şi cea de vânători. Ofiţerii străini, care, la for­marea volintirilor, au fost comandaţi de la alte regimente la aceste trupe, se împart iarăşi pe la alte regimente.

 

La desfiinţare, s-au aflat, la divizia nobilă de arnăuţi că­lări, ca ofiţeri, dintre boierii pământeni: La escadronul întâi – în­tâiul căpitan, Mihalachi de Calmuţchi; căpitan al doilea – Louis conte Logoteti; supra-locotenent Vasile de Calmuţchi, supra-locotenent Enachi Tabora; sublocotenent Ştefan de Calmuţchi, sublocotenent Ioan de Calmuţchi şi patru ofiţeri străini. De toţi, ofiţeri, şarge (grade inferioare – n. n.) şi oameni de rând s-au aflat, atunci, şi anume în Colomeea, 206 inşi.

 

La al doilea escadron: supra-locotenent Constantin Ianoş. Oameni de toţi, la acest escadron, până la definitiva desfiinţare, au fost rămas numai 73. La divizia de arnăuţi călări de ţară (nenobili): La escadronul întâi – supra-locotenent George Dobrowolski de Buchenthal, ceilalţi 5 străini. Cu toţii, la desfiinţare, 155. La al doilea escadron: sublocotenent Vasile Goian, la care se adnotează că a ieşit, păstrând toate semnele de onoare, şi a servit înaintea duşmanului. De toţi, oameni 142.

 

La divizia de vânători călări, ofiţerii au fost toţi străini, luaţi de pe la alte regimente. Oameni cu totul, la amândouă esca­droanele, 180. Trei companii din batalioanele pedestre de vo­luntari, care mai erau rămase, după un raport al generalului Merwefdt, datat Leov, 19 mai 1810, s-au desfiinţat abia pe timpul acesta. La pedestrime a fost sublocotenent Constantin Mokrainski din Crisceatic, în etate de 19 ani. Ceilalţi, ofiţeri străini. În aceste trei companii, la desfiinţare, se mai aflau 376 de oameni. Într-acest fel, locuitorii Bucovinei îşi documentară credinţa lor către Îm­părat şi ţară cu fapta, întăriră şi sigilară cu sânge alipirea lor către înaltul tron, ceea ce, după cum s-a văzut, o mărturisesc cercuri înalte militare şi au recunoscut-o chiar Maiestatea Sa Îm­păratul. Fapta aceasta va forma, deci, totdeauna o pagină fru­moasă în istoria patriei şi a patriotismului nostru. Din faptele părinţilor însă se însufleţesc fiii, căci, după cum zice scriptura, „pomul bun poame bune face, iar pomul rău poame rele face. Nu poate pomul bun să facă poame rele, nici pomul rău să facă poame bune” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 21, 27 decembrie 1911, pp. 263, 264).


„Picior de inteliginţă n-a călcat pământul Botuşeniţei”

 

„În 30 octombrie 1910, a avut loc o adunare a mazililor şi răzeşilor în Botuşeniţa, la care au participat dl Dr. Cuparencu şi studentul în filozofie, dl Emilian Goraş. La gara din Siret, i-a aşteptat dl Emanuil Popescul şi i-a condus la localul adunării. Au luat parte mazilii şi răzeşii din Botuşeniţa şi o mare parte de gospodari din comună şi împrejurime, precum din Calafindeşti şi Şerbăuţi. Au vorbit domnii Dr. Cuparencu, E. Goraş, Vasile Turturean, paroh în Calafindeşti, Vasile cav. de Volcinschi, paroh în Şerbăuţi, şi comerciantul Ilie Siretean, dând celor prezenţi sfaturi cu privire la şcoală, limbă şi lege. Adunarea a încheiat-o dl Dr. Cuparencu, cu următoarele cuvinte: „Domnilor, în anul acesta, serbează popoarele Austro-Ungariei o festivitate rară. În 18 august a anului acestuia, şi-a împlinit prea bunul nostru monarh ziua natală a 80-a. Să rugăm pe prea înaltul creator ca domnitorul nostru să trăiască mulţi şi fericiţi ani, în deplină sănătate spre înţeleaptă ocrotire şi fericire a popoarelor sale. Şi noi, care am fost, totdeauna, cei mai loiali să strigăm, dintr-un suflet, şi de astă dată „Trăiască împăratul Francisc Iosif I”.

 

Dintre familiile răzeşeşti, amintim pe Canţer, de Repta şi de Malinescul. Un lucru interesant am aflat, la adunarea aceasta, că, afară de păstorul sufletesc, picior de inteliginţă n-a călcat pe pământul Botuşeniţei, care e o comună foarte expusă” / R. (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, p. 13).


Pagina 1 din 3123