RĂDĂCINILE ROMÂNISMULUI | Dragusanul.ro - Part 2

„Dumnezeu adevărat: Soare în raze luminat”

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

„Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare”[1], susţinea Vasile Lovinescu, preluând o afirmaţie a lui Strabon, dar fără să observe, sub influenţa mitologiei greceşti, că dacii şi, mai ales, străbunii lor, nu aveau zeităţi, religia „pagana” (sătească, adică), numită „naturală” de către Heidegger, fiind una astrală şi care, tocmai de aceea, opera cu naraţiunii, ceremonii şi mistere cosmice, care ţin de o cosmologie rudimentară, imaginată drept un „copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]. În paralel, existau, desigur, aşa-zisele „zeităţi etnice”[3], care nu erau decât „strămoşii din ceruri”, onoraţi dar fără a fi substituţi astralului, fără a fi consideraţi zei, ci spirite, deci şi ca fundatori ai unei spiritualităţi străvechi, inclusiv cântările ceremoniale numite colinde (grecii le numeau „peanurile tracilor” şi vedeau în ele „imnurile Titanilor”[4]). Venind din „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte”, colindele şi riturile ceremoniale ale primenirii Timpului au rezistat prin milenii, iar „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici colindele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”[5], deşi era imposibilă armonizarea „lumescului care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[6] cu „transcendentul care coboară”, simetric, desigur, dar „”, caracteristic ortodoxiei și în general creștinismului”[7]. Chiar dacă se încerca o „mijlocire”, după tentativele eşuate de exterminare a moştenirilor strămoşeşti, o mijlocire prin care s-a admis că şi „colindele sunt oareşicum mijlocitoare între vechile păgâne credinţe şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini”[8], între producţiile spirituale ale datului iniţial şi cele ale datului creştin, dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[9], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[10]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apolo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[12]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, cu rezultate spectaculoase, marii maeştri ai identificării de rădăcini fiind cărturarii ardeleni ai secolului al XIX-lea.

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

Cărturarii ardeleni şi, în primul rând, Dr. Simeon Mangiuca[13] şi Dr. Grigore Silaş[14], înţelegând substratul străvechi identitar al spiritualităţii aparent mitologice, se foloseau, în descifrarea colindelor, şi de studii ale unor autori români, precum Alecsandri[15] sau Marienescu[16], dar şi europeni, de talia lui Grimm[17], Schmidt[18], Du Cange[19], Schuller[20], lăsându-se antrenaţi în aparenţe mitologice, chiar şi atunci când se găsesc în faţa unor astralităţi de netăgăduit. Ei ştiau că ansamblul de ritualuri ceremoniale ancestrale, dedicate morţii şi învierii Timpului, durau, în vremea solstiţiului de iarnă, două decade, anul nou şi anul vechi fiind separaţi de ziua de 25 decembrie. „Cu privinţă la cuprinsul acestor cântări de colindă, se înseamnă aci cum că nu numai în secolele prime după Crist, ci unele popoare până în secolele din urmă au serbat anul nou în 25 Decembrie. Despre aceasta adevereşte Grimm[21]. Dar Kassel[22] dovedeşte, cum că chiar şi Curia papei de la Roma, până în al 17-lea secol, a început anul nou în 25 Decembrie, şi cum că împăraţii germani, până la începutul secolului 17, asemenea au început anul nou. Nork[23] încă arată cum că Carol al XI-lea, din Francia, a orânduit, în anul 1564, începerea anului cu 1 Ianuarie, şi cum că tot aceasta a orânduit Petru cel Mare din Rusia, în anul 1706. Din aceste împrejurări apoi se explică pentru ce se colindă, pe alocurea, şi la Crăciun, şi la Anul nou, fiindcă în vechime s-a serbat Anul nou odată cu Crăciunul, în 25 Decembre. Şi Ovid încă zice: „Începutul iernii (bruma) este prima zi a soarelui nou şi cea din urmă a soarelui bătrân”[24]. De la Iulius Caesare începând, au serbat Romanii ziua de frunte a saturnaliilor la prima Ianuarie, iară nu în solstiţiul de iarnă, 25 Decembrie[25][26].

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Pentru vechii înţelepţi ai neamului românesc încă nu funcţiona distincţia între colindele lunare, cântate, şi cele solare, scandate şi numite, de regulă, în strânsă legătură cu plugul, cuvânt celtic sinonim cu aratrul roman (Iraclie Porumbescu îşi numea „Pluguşorul”, în 1848, „Aratru”). Dar se ştia că „această colindă a pluguşorului adevereşte chiar şi luminat despre simbolica serbare a Soarelui personificat ca zeu. Nork[27] ne spune, cum că plugul a fost atributul zeilor de Soare Vişnu şi Osiris, şi cum că aceste zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat.numele de „Halivahana”, de la „hala”, ce înseamnă plug. Şi mântuitorul nostru Isus Cristos a purtat predicatul de „Arator”, latină, adică arător, în litaniile primei biserici creştine.

Ishtar si simbolul solar

Tibul cânta despre zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arător în următorul mod: „Primus aratra manu sollerti fecit Osiris / Et teneram fero solicitavit humum”[28].

 

Nork[29] adevereşte cum că lui Ceres, greceasca zeiţă a grânelor şi a secerişului, i-a fost consacrat plugul şi cum că şi carul ei, în formă de plug, a fost tras de doi balauri. Triptolem, care a stat în strânsă legătură cu Ceres, însemnă chiar „plug”, trisulcus lat.

 

Zeiţa Ope, soţia lui Saturn, a fost identică cu Ceres, şi Osiris ar fi chiar Cronos-Saturn, laolaltă cât toţi zeii de soare (Sonnengötter, germ.)…

 

În cultul şi religiunile popoarelor vechi s-a crezut, cum că soarele personificat cu razele sale ca un plug despică pământul şi apoi îl însămânţează[30]. De aici se înţelege pentru ce a fost plugul simbolul zeilor de soare şi pentru ce li s-au făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminii sale” [31].

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

Dincolo de fondul mitologic universal, pe care grecii l-au golit, treptat, „de orice valoare religioasă şi metafizică”[32], s-au găsit argumente inspirate în „uzanţele” limbii române pentru colinde, dar nu şi pentru Crăciun – pentru că nu s-a folosit acelaşi procedeu al uzanţelor, preferându-se etimologia, fără a se ţine cont de modificările periodice de conotaţii, deci de „legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale”[33]. În 1902, când apărea, în „Foaia Diecesană”[34], studiul „Colinda. Originea şi însemnătatea ei”, care pornea de la constatarea că „nici un popor creştin nu a păstrat, cu atâta tenacitate, obiceiurile cele vechi, cele mai multe din era păgână, ca poporul român”, se opina că „originea colindei trebuie căutată chiar în înţelesul cuvântului acestuia în limba română. Verbul „a colinda” înseamnă, pretutindeni în graiul românesc, „a umbla jur-împrejur”, „a înconjura” un loc, căutând ori lucrând ceva. Astfel, în poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva. Acest concept al „colindei” se adevereşte şi din acea împrejurare cum că „colinda” şi „a colinda” este cult de soare şi nu înseamnă altceva, decât „soarele” personificat ca Zeu, în curgerea sa jur-împrejur prin zodiac”.

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

În cazul lui Moş Crăciun, nu s-a căutat „înţelesul cuvântului acestuia în limba română”, deşi „a crăci” înseamnă „a lăstări”, a face crengi noi, în condiţiile în care, dintotdeauna, „natura, urzitoarea lumii”[35], s-a extins prin lăstărire, prin crăcire (de unde şi expresia vulgară de mai târziu), „dară apoi Crăciunul fără îndoială se concepe, în multe colinde, după idee şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma sa de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-au coborât

De mai sus, din răsărit

Dumnezeu din cer pe scări,

Pe miruri şi lumânări.

Cu-o turmă de oi domneşti

Şi o paşte în serin

Şi-o adapă în nuor lin[36]

(Ploaia cu foc[37], în Transilvania 1877, p. 58)

*

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbelor înverzite, când într-ală colindă se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu

(Florile dalbe),

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut,

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pe ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea înfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

La fereastră rândunele”[38].

*

*

[1] Strabon apud Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 34

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[5] Transilvania, Anul VIII, Nr. 5, 1 martie 1875, p. 51

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[7] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 362

[8] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[10] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[11] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[12] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[13] Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa 1881

[14] Silaş, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în gazeta Transilvania 1875

[15] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866

[16] Marienescu, At. M., Colinde, Pesta 1859; Balade poporale române, Pesta 1858

[17] Grimm, Iac., Kleinere Schriften; Deutsche Mythologie, ediţia 4, Berlin, 1875

[18] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[19] Du Cange, Calendae

[20] Schuller, I. C., Kolinda, Hermannstadt 1860

[21] Grimm, Deutsche Mythologie, edit. 4., Berlin 1875, tom. I, p. 522

[22] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 259

[23] Nork, Mythologie des alten und neuen Testaments, Stuttgart 1842, tom. I, p. 184

[24] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 62

[25] Nork, Bibl. Mythol., II. p. 376, provocând pe Ovid şi Macrobiu

[26] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[27] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, 1842. tom. II. p. 364

[28] Cele două versuri se găses şi în „Cartea egipteană a morţilor”, în care Horus moşteneşte toate „gloriile” tatălui său, cea mai importantă fiind aceea de a fi „arat şi semănat primul” – n. n.

[29] Nork, Etymol. symbol. mythol. Real-Wörterbuch, Stuttgart 1843, tom. III, p. 335

[30] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, tom. II, p. 368

[31] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902, p. 4

[32] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[33] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[34] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[35] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[36] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[37] Fragmentul de colind figura şi în cartea „Anul și zilele lui în tradiţia românilor din Transilvania”, publicată de Wilhelm Schmidt, la Sibiu, în 1866.

[38] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 394


Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (I)

Secrets of the Balkans: Mireasă și mire, în 1917

A fost pentru mine o plăcută surpriză să constat că Simion Florea Marian ştia că „răpirea închipuită a miresei există nu numai la români” şi că „ea se află la cea mai mare parte a popoarelor de pe fața pământul” (Răpirea închipuită, în Nunta la români, p. 526)[1], de unde şi concluzia firească a marelui cărturar bucovinean, care opina şi că rădăcinile acestei datini trebuie căutate nu în tradiţia romană a răpirii sabinelor, ci „în cea mai profundă antichitate, într-un izvor comun tuturor popoarelor indo-europene” (Marian, pp. 529, 530)[2]. Argumentul final al lui Simion Florea Marian împotriva tezei lui Festus („răpirea fetei din brațele mamei reprezintă răpirea Sabinelor”) este incorect („nu poate să fie defel adevărată, din cauză că răpirea Sabinelor nu e un fapt istoric, ci un mit”), ştiut faptul că Datina Primordială şi, ulterior, Datina Creştină, se bazează nu pe fapte istorice, ci pe mituri, adică pe ansambluri de idei şi de ceremonii ritualice, cele mai multe comune celor două datini, datorită preluării alterate, în scopul asimilării, a elementelor străvechi de către creştinismul instituţional (Iisus le preluase fără alterări, drept „religia dintotdeauna”, după cum preciza Augustin).

Nuntă la Târnăveni, Mureş

Folcloriştii şi filosofii culturii de până azi au ignorat acest „obicei” (nu-i obicei, ci datină) al furatului miresei şi nu au mai căutat desluşiri „în cea mai profundă antichitate, într-un izvor comun tuturor popoarelor indo-europene”, deşi au înţeles că nunta în sine şi relaţia mire-mireasă înseamnă degenerescenţe ale „modelului împerecherii cuplului divin în timpul nunții”[3] şi că majoritatea oraţiilor de nuntă sunt, în fapt, colinde[4], adică reminiscenţe străvechi, care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[5]. Şi au dreptate, pentru că oraţiile de nuntă sunt colinde străvechi, care „se condiţionează de la Cultul de Soare şi de Lună”, fapt atât de bine sesizat de cărturarul ardelean Simeon Mangiuca. Pentru că, într-adevăr, colindele străvechi, de care ne-a deposedat programatic ortodoxia, odată cu falsurile episcopului de Caransebeş Ioan Tomici, descriu „curgerea Soarelui şi a Lunii jur-împrejur prin zodiac”, începând cu epocile primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, numite de Hesiod „generaţii de Aur”, când Soarele răsărea din Leu – de aici, variantele de „Colindul Leului”, continuând cu generaţiile lunare ale conştientizării Timpului, numite de Hesiod „generaţii de Argint”, când Soarele răsărea din Rac – de aici colindele oraţii de nuntă şi colindele acvatice (în toate oraţiile de nuntă necontrafăcute  există „marea”, ca sugestie a marelui diluviu, din care oamenii s-au salvat cu ajutorul corăbiei Varra), şi continuând, în sensul invers al rotirii Soarelui pe Cer, deci în sensul parcursului zodiacal, până la Vărsătorul („Omul cu Ulciorul”, cum îl vestea Iisus) care va urma.

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

Odată cu colindele, care însemnau inspiraţii poetice, încredinţate de Sinele Universal omenirii, pentru a fi, ulterior, desluşite de „maeştri” (adică de şamani, preoţi şi alţi încasatori ai „birurilor benevole pe naivitate: dania şi jertfa”, de care vorbea Polybios), au apărut şi tradiţiile (legendele), deci miturile povestite despre răpirea „Miresei Cosmice”, pe care dacii o numeau Eftepir, sciţii – Maia, romanii – Lucia, celţii – Alba (Albion, Albania, Alba Iulia etc. în acest mit îşi au etimologia), adică Luna, Sfânta Lună, în ciuda statutului ei iniţial de aparentă fiinţă umană[6], deşi Luna a fost, iniţial, „fata pământului, primăvara, care purta numele lunii Mai” (aşa i se zice încă în toate limbile lumii lunii mai).

Secrets of the Balkans: Nuntă românească

*

[1]răpirea închipuită a miresei există nu numai la români… ea se află la cea mai mare parte a popoarelor de pe fața pământul”, scria Simion Florea Marian, dar citările din P. Lafargue, Macrobius, Catul, Pultarh argumentează cu mărturii târzii degenerescența unui mit ancestral. În plus, în vechimea mărturisită, „se face parcă s-ar răpi mireasa de la sânul mamei, sau, dacă nu-i mamă, de la rudeniile cele mai de aproape, când se trage la bărbatul ei” (Catul, 61, 3 – apud Marian, p. 527)

[2] „Festus, un gramatic roman din veacul al treilea după Cristos, ne spune că răpirea fetei din brațele mamei reprezintă răpirea Sabinelor. Această explicație însă, care a fost adoptată mai pe urmă de mulți autori, nu poate să fie defel adevărată, din cauză că răpirea Sabinelor nu e un fapt istoric, ci un mit. / Prin urmare, originea răpirii miresei, care e uzitată nu numai la popoarele neolatine, ci și la altele, la care nu există defel mitul acesta, trebuie căutată în cea mai profundă antichitate, într-un izvor comun tuturor popoarelor indo-europene” (Marian, pp. 529, 530)

[3] Ghinoiu, Ion, Mitologie română / Dicționar, București, 2013, p. 198

[4] Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucharest: Institutul de Cercetări etnologice și dialectologice, 1976; revised ed., Rodica Zane, editor, Bucharest: Univers, 1999, primele 80 de pagini

[5] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881

[6] Ghinoiu, Ion, Mitologie română / Dicționar, București, 2013, p. 198


„În aceeași vechime căruntă” (I)

*

Pentru că, la originea lor, Colindele erau cântecele religiei primordiale, închinate rotirii „Soarelui prin solstiții”, nu și „Lunii prin lunistiții” (cum formula, pe la 1860, Simion Mangiuca, care se înșelase, pentru că nu văzuse în „logodna cosmică” întoarcerea în lumina din care ne-am desprins, ci imposibila dragoste dintre cei doi „frați cerești”, Soarele și Luna), adică prin constelațiile zodiacale din care Soarele a răsărit, de-a lungul epocilor conștiente ale omenirii (Leu, Rac, Gemeni, Taur, Berbec, Pești – acum, urmând epoca în care Soarele va răsări din constelația „Omul cu ulciorul”, cum vestea Iisus, referindu-se la Vărsător), creștinismul s-a străduit să stârpească străvechile colinde, numind textele lor „curvești și drăcești” (toate catavasierile, începând cu cel din 1750, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah) și îndemnând credincioșii „să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă”, și înlocuindu-le cu reații culte, în care, după sugestia lui Augustin, Soarele era înlocuit cu Iisus Hristos (în Psalmul 18 al lui David, din „Biblia” ortodoxă, „Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”, fără a se substitui Soarelui): „Răsăritul e numele Lui. Soare izvorit din soare, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”; iar asimilarea Datinii primordiale de către Datina creștină, și pe acest tărâm spiritual, îngăduia cocluzii triumfaliste religios, dar păguboase spiritual, de genul: „astăzi colindele deschid ferestre spre cer, să audă Dumnezeu glasurile de argint ale pruncilor vestind bucuri”; ba chiar plusând și cu o blasfemie idolatră, care compomite unicitatea lui Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc: „Moş Crăciun, dumnezeul pribeag, cu sacul plin de bunătăţi, pământean şi neputincios, nămete mare de zăpadă începând să umble, bate la toate uşile şi la toate inimile” (Unirea, Anul XLIII, Nr. 51, Blaj, 23 decembrie 1933).

*

Fără îndoială că Iisus, „Soarele Dreptății”, cum inspirat îl numea Augustin, merită pe deplin închinările noastre prin cântec, dar închinări distincte, care să nu spulbere nimic din patrimoniul universal de spiritualitate, un patrimoniu pe care, după spusa aceluiași Augustin, însuși Iisus l-a împărtășit viitorimii. Numai că toate cântările religiei primordiale, închinate Sfântului Soare, înseamnă relicve și, indirect, elemente ale continuității noastre pe acest pământ, la care nu avem voie să reunuțăm singuri. Cu nimic nu prejudiciază creștinismului cântecul ancestral, mai ales că în cântecele de stea și în vifleimuri, născociri ale episcopului de Caransebeș Ioan Thomici, șlefuite melodic și ca text de mari componiști români, mesajul e atât de apropiat de inima românilor încât sugerează învierea din cenușa uitatelor vremi.

*

Chiar și în primii ani ai comunismului, încă se mai știa deosebirea dintre cântece de stea și vifleimuri (numite și „colinde creștine”) și colindele primordiale, recunoscându-se indirect că datina creștină a colindatului ține de creația cultă, răspândită, prin intermediul Bisericii, în popor: „Corul Mitropoliei Banatului, dirijat de dl prof. Sava Golumba, a dat un concert religios şi de colinde, în prima zi de Crăciun, după masă, în Catedrala mitropolitană. Selectul ansamblu coral a executat, în partea întâia a bogatului program, un frumos repertoriu de cântări bisericeşti, din compozitorii Cucu, Dima, Ciaicovschi, Pavel, Muzicescu. / Î. P. S. S. Mitropolit Vasile, în atmosfere de elevare spirituală, creată de cor prin duioasele armonii intonate, ia cuvântul, tălmăcind impresionant semnificaţia praznicului Naşterii Domnului. / În partea a doua a programului, corul a executat colinde de Kiriac, Popovici şi Pavel. / Tot în prima zi de Crăciun, după Sf. Liturghie, corul bisericesc „Armoaia” a dat un reușit concert de colinde, sub conducerea maestrului Sabin Drăgoi, în biserica din Timişoara IV. Cu acest prilej, a vorbit părintele consilier arhiep. prot. Dr. V. Vlăduceanu. La afârşit, secţia caritativă a comitetului parohial a distribuit diferite ajutoare enoriaşilor lipsiţi” (Foaia Arhidiecenzană, Anul LXV, Seria II, Nr. 1, Caransebeș, 15 ianuarie 1950).

*

În secolul al XIX-lea, încă se mai știa despre colinde că „în aceeași vechime căruntă, ba poate și mai căruntă se suie originea lor” și că ele sunt „mijlocitoare între vechile credințe” și prezent, deși raportările la „vechimea căruntă”, pe care le făceau vechii cărturari nu treceau de zăgăzuirile greco-romane, mitologiile respective fiind, de fapt, ferestre spre ceva mult mai îndepărtat și în totalitate spiritual, și nicidecum terestru și pragmatic, precum în mitologiile eline și latine. De aici, de la veșnica raportare la o mitologie vulgară, cum o numea Guenon, se pierd semnificațiile străvechi. Zice, de pildă, cărturarul ardelean că „în colinda „Junele și leul”, acela se luptă cu acesta și, învingându-l, scapă ținutul de teroarei din partea frumoasei sălbăticiuni, chiar cum i se întâmplă lui Hercule cu leul nemeic” (Transilvania, Anul X, Nr. 5, Brașov , 1 martie 1877, p. 57). Nici vorbă să-și închipuie autorul studiului „Românul în poezia sa poporală” că mitul se referă la noul răsărit al Soarelui, în Rac, după ce epuizase răsăritul în Leu, iar „învingerea leului”, de către tânăr, are similitudini narative și la alte treceri dintr-o costelație zodiacală în alta și, mai ales, la cea a ieșirii din Taur: Ghilgameș, viteazul Utu și Moise ucid sau distrug „Taurul Cerului” sau „Taurul lui Osiris”, care, când soarele începe să răsară în constelația Berbecului, devine timpul Marelui Păstor, al inițiatorului care primește „legile” de la Sfântul Cer (Enlil al Muntelui, Spitama Zarathustra, Moise etc.).

*

Disimulat creștin, și prin premeditată „deslușire”, dar și prin falsificarea textului străvechi, este și mitul planetei Venus (Sfânta Vineri, din eresurile populare românești), cea orânduită de Spiritul Universal drept preoteasă, atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat” (p. 159), în care Soarele și-a așezat „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează, după cum stă scris în cea mai veche compoziție mitologică hittită, „Cântecul lui Ullikummi”[1]. Din colindul rămas, autorul, Sfânta Vineri, „pentru darul oferit la botezul lui Iisus, dar „de trei flori ca și viori, ce lucesc ca nișe zori, cu care, când intra, curțile se lumina”, pentru aceste daruri Mama sfântă o remuneră, dându-i „să rămână pururea mai frumoasă ca Venera”… dar românului creștin i se păru mai logic și mai cuviincios a atribui duminicii cele trei flori, va să zică trei grații ale Venerei”, numind colinda falsificată „Sfânta Duminică” și aruncând în ignoranță și uitare o cosmogonie inițială, în care „Mama sfântă” era Pământul, în sinonimie cu Natura, cu Primăvara și, deci, cu Arborele Vieții, în vreme ce Venus, de cele mai multe ori și mai ales în credințele sumeriene cumula și identitatea lunară, confuzia Venus-Lună provenind de la atribute, de la „grații”, fiecare atribut întruchipând, ulterior, o nouă „zeitate”.

*

Venus, ca Mare Preoteasă a Soarelui, este predecesoarea inițiaților, a întemeietorilor de religii regionale, desprinse, prin adaptări, din cea inițială, reluată ca atare doar de Iisus Hristos, deci de conceptul „Marele Păstor”, cultul Sfintei Vineri datând din epoca de după diluviu, cea în care Soarele începea să răsară din constelația Taurul, după cum o confirmă, în afară de primele cărți religioase ale omenirii, și următorul colind: „Vine marea cât de mare, / De umflată margini n-are: / Țărmurile bat ca munții, / Iar vopiii bat ca nourii/ // Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / Legănior topit de aur / Ce mi-l poartă-n cap un taur / Ce-i cu coarne argintite… // Dară-n leagăn cine șede? / Ca o zână că se vede! / Șede-mi Ana frumușoară / Ca pe cer o stelișoară” (Transilvania, p. 57). Care va să zică, după marele diluviu („Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit”, se zice în The Epic of Gilgamesh[2], V, p. 21; „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul”, preciza Voluspo[3], 57, 58 şi 59, p. 24), deci, după marele diluviu, Taurul a adus legănuțul cu Venus, în „coarnele”, deci la începutul epocii în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Taurului, începând religia naturală, în totalitate astrală și desfășurătoare de mituri cosmice.

*

Și epoca Marelui Păstor, care ține de cea în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Berbecului, are colindele ei, inlusiv „Miorița”, care nu este o baladă, prima trimitere a colindului fiind spre „Fiul Muntelui” („Primul care a primit Legea a fost Marele Păstor”[4]), care: „Coborât-a coborât / De mai sus, din răsărit, / Dumnezeu din cer pe scări, / Pe miruri, pe lumânări, / Cu-o turmă de oi domnești… / Și o paște în senin, / Și-o adapă în nor lin”, această păstorire inițiatică a Soarelui, fiind descrisă și în menționatul psalm al lui David: „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

*

Înainte de a continua cu tentativa de a descifra, în parte, sugestiile cosmogonice ale colindelor primordiale, care sunt altceva decât cântecele de sta și vifleimurile – demne și acestea de tot respectul și de infinită dragoste, dar fără a comite confuzii între cele două datini distincte, iată cam cum se „culegeau” cântările culte, închinate Crăciunului, în perioada interbelică, atunci când, datorită bigotismului exagerat de naționalismul șovin, se dădea lovitura de grație patrimoniului nostru ancestral de spiritualitate.

*

În 1930, când publicau „Steaua de la Răsărit / Cântări de stea și colinde”, în Editura „Astra” din Sibiu, autorii, șeful de gară din Codlea, N. I. Dumitrașcu, și preotul Valeriu Crișan, făceau deosebirea între „Cântece de stea” („O stea sus răsare”, „Trei Crai de la Răsărit”, „Astăzi Christos s-a născut”, „În Viflaimul jidovesc”, „O, Iroade, împărat”, „O, ce veste minunată”, „Astăzi am văzut minune”, „Astăzi toți sărbătoresc”, „Iosif și cu Maria”, „Sus, în poarta Raiului”, „De când cu moșul Adam” etc.), „Colinde religioase la Nașterea Domnului” sau „Viflaimuri” („Asta-i o zi mare”, „De când Domnul s-a născut”, „Sus, în poarta cerului”, „Poruncind Sfînta Marie”, „La o masă rotilată” etc.) și „Colinde tradiționale”, pe care autorii le împărțeau, pe categorii de toată nostimada: „de flăcăi”, „de fete”, „de frate și soră”, „de oameni însurați”, „de vînători”, „de ciobani” și „diferite”.

*

În ciuda prostioarei categorisirii, există în culegerea șefului de gară și a preotului din Codlea și câteva colinde veritabile, care țin de tradiția primordială, și nu de cea creștină, precum: „Înaintea cestor curți”, „Sus, în vârful munților”, „Cești boieri bătrâni”, „Doi ziori de zi”, „Dormi tu, gazdă, ori nu dormi”, „Pe munții cu floricele”, „Colo-n vale, mai la vale”, „Noi umblăm la colindat”. Fără îndoială, și aceste vestigii ale „datului inițial” sunt denaturate, datorită subconștientului colectiv al păguboasei mentalități „așa am apucat”, care se substituise, de secole, inițierilor.

*

*

 

[1] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[2] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998

[3] The Poetic Edda, după 1241

[4] The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12


Colinda Leului și strămoșii pierduți

"Taurul lui Anu" (Fulgerul)

Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Am văzut, din întâmplare, prin presa noastră culturală și prin studiile etnografice mai noi, o nefirească uimire față de existența Colindei Leului, în condițiile în care s-a constatat arheologic că, pe teritoriul României, nu au trăit niciodată lei. În zadar au scris toți cărturarii ardeleni de odinioară, inclusiv Coșbuc, Rebreanu și Blaga, despre caracterul solar al colindelor (cel lunar le scăpase), inutil au scris toți filosofii culturii din lume, inclusiv Grimm („Deutsche Mythologie” Berlin, 1875), Kassel („Weihnachten”, Berlin, 1856), Nork („Mythologie des alten und neuen Testaments”, Stuttgart, 1842) etc., despre astralitatea colindelor, din moment ce culturnicul român preferă să se inițieze în mitologia strămoșească de la o bătrânică de 87 de ani, din Orăștioara de Sus, care, care, deşi „a muncit toată viaţa la CAP a izbutit să-şi publice „poeziile compuse de ea şi colindele care i-au marcat tinereţea” (site-ul Antena 3 Live). E drept că, în secolul al XIX-lea s-a tot crezut în originea latină a colindelor, deşi „Colindele nu sunt, bineînţeles, latine, ci urcă la obârşia comună proto-pelasgică, într-o antichitate abisală; ele sunt tot ceea ce e mai misterios în poezia populară română”[1]. Adică vin din ceremoniile şi misterele maiale (primul început de an nou al omenirii, luna „Mai, fiind luna zeiţei Maia”[2], adică Primăvara), în care logodna cosmică, în care erau „Sfânta Lună / Nună bună, / Sfântul Soare / Socru mare, / Luceferii / Vătăjei, / Stelele / Druşcuţele”[3], care conservau o tradiţie şi mai veche, pe care voi încerca să v-o explic şi să o argumentez în rândurile care urmează. Şi am să încep cu Taurul (Bourul în colindele româneşti), pe care îl aflăm în toate mitologiile lumii. „Viteazul Utu a ucis taurul cerului, care îşi arăta cu mândrie puterea lui, protectorul marelui oraş, din locul de unde răsare soarele”[4]; Gilgamesh se lupta cu „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[5], pentru că „Anu a slobozit Taurul Cerului”[6]; despre Taurul lui Osiris şi despre idolul distrus de Moise cu siguranţă că aţi auzit; la fel, despre Taurul lui „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[7], şi în iniţierea în peşteră şi în simbolistica labirintului vieţii pentru generaţiile în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului, deci generaţiile Bronzului, tutelate de planeta Venus. Uciderea „Taurului Cerului”, cum se mai numea în toate mitologiile, sau sfărâmarea „idolului Taur” confirmă o anume contemporaneitate. Se şitie, din „Biblie” că Moise a fost contemporan cu ultimul Osiris, Rhamses al II-lea, ceilalţi conducători ai Egiptului, din Timpul zodiacal al Berbecului (Amen Ra), numindu-se Faraoni, Osiris însemnând, anterior, conducător, dar şi fiu al lui Dumnezeu-Timpul. Ba, în constelaţiile zodiacale egiptene („Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul și l-au împărțit în douăsprezrce părți, ținând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], dar au moştenit constelaţiile şi misterele – de la pelasgi[9]), Taurul se numeşte… Osiris[10], ceea ce probează, ca informaţie a miturilor Datinii, că Rhamses al II-lea, Moise, Gilgamesh, Minos şi Utu au fost contemporani, trăind în ultimele decenii ale Timpului zodiacal al Taurului, descris, ca final, în colindele românilor, cam aşa:

*

„Ieși Domnu-n vânătoare

Și-mi vânară ce-mi vânară

d-un bohor, de-o fiară neagră”[11],

*

sau, în alte variante:

*

„Brazii-nalți, mălinii verzi,

Noată-și noată bour negru,

Noată-și noată

În coarne-și poartă

Legănel de taftur verde”[12].

*

„Noată, noată bour sur

Cu coarnele de d-aur”[13].

*

Nici vorbă de trimiteri, în aceste colinde, la legenda lui Dragoş Vodă, descălecător imaginat, cel real fiind Bogdan Cuhea (dovadă: în toate documentele tătare şi turceşti Moldova sau Vlahia Mare se va numi Bogdania – şi oare întâmplător luase bogdan semnul zodiacal islamic pentru constelaţia Taurului, de la prietenul lui, mârzacul cu trei tuiuri Kutlu-Buga, adică… Bourul Norocos?), ci, invers, pe seama mitului ancestral, păstrat şi în colinde, s-a imaginat legenda lui Dragoş (tradiţie, cum erau numite legendele în secolul al XIX-lea).

*

La fel s-a întâmplat şi cu celelalte colinde ale datinii, adică au fost concepute nu doar ca omagieri ale „rotirii Soarelui prin solstiţii şi a Lunii prin lunistiţii”, cum o proba incredibilul mare uitat Simeon Mangiuca, ci pe serii zodiacale, începând cu Generaţiile de Aur, închinate Soarelui, care au trăit în timpurile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului. Generaţiile acelea sunt, în mitologiile lumii, cele ale Blajinilor (Îndurătorilor, cum sunt numiţi, cu termenul Rachman, în hebraică şi în arabă): „Se vorbeşte în legendele româneşti de o populaţie misterioasă, Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii. Sunt Blajini, sunt Sfinţi. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetii; toţi sunt sihaştri; toţi sunt preoţi; ţara lor se numeşte Măcărele (Macuron Musoi – Insulele Preafericiţilor). Porţile Raiului sunt aproape… la Rahmani se găseşte Apa Vie şi Apa Moartă… Cei mai buni sihaştri merg acolo şi nu se mai întors”[14].

*

Memoriei moşilor iniţiali ai tuturor neamurilor europene, care au trăit şi au urcat în ceruri ca prime generaţii de oameni vorbitori ai începuturilor civilizaţiei totemice, le este închinată „Colinda Leului”, de următoarea generaţie, cea Lunară sau „de Argint”, cum o numea Hesiod, care avea să descopere Timpul şi calendarele stelar şi stelar-lunar. În colinda aceasta, Eroul Cosmic, Soarele, biruie Leul (ieşise din constelaţia Leului şi răsărea din Rac), iar în textele colindelor româneşti, supuse degenerescenţei separării limbilor şi pierderilor de iniţieri, ieşirea din epoca iniţiatică a omenirii, este descrisă, alegoric, cam aşa:

*

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?

Găsi leul d-adormit,

Adormit și pitulit

Sub un spin mare-nflorit,

Florile l-au năpădit.

 *

Să-l deștepte nu se-ncrede,

Să-l săgete nu se-ndură.

Greu murgul mi-a sforăit,

Leul din somn s-o pomenit.

Spintecând vântul fugind

Pân-ce leul a obosit.

 *

Zboară murgul pe pământ

Zboară șoimii sus în vânt,

Ogari ca săgețile

Pe leu mi-l hărțuiră,

De leu că s-alătura

În lanț că mi-l încurca,

Sus pe murgu-l arunca”[15].

*

Există, din câte am văzut, şi colinde pentru Timpul zodiacal al Gemenilor (cele despre Novaci, adică despre uriaşii autori ai „Imnelor Titanilor”), şi pentru Timpul zodiacal al Berbecului (cele păstoreşti, inclusiv „Oiţa”, care avea să devină, datorită lui Alecsandri, „Mioriţa”), şi pentru Timpul zodiacal al Peştilor (cele aparent marine sau măcar catalogate ca atare), dar despre ele, mai târziu, abia după ce voi încerca să descifrez, sub arcuşirile trupei „Zicălaşii”, rămăşiţele de incantaţii ale strămoşilor neamurilor europene, peste care se tot prăvale tăvălugul cântărilor bisericeşti şi ale altor născociri culte, frumoase şi unele, şi altele, dar care ne-au retezat şi ne stârpesc atât de brutal rădăcinile.

*

 


[1] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 23

[2] Ibidem, p. 45

[3] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 9

[4] Leick, G.,  A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology, London, 1991, p. 161

[5] The Epic of Gilgamesh, II, p. 8

[6] Ibidem, p. 12

[7] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[8] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[9] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 215

[11] Buhociu, Octavian, Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974,  p. 123

[12] Ibidem, p. 128

[13] Ibidem, p. 132

[14] Lovinescu, p. 38

[15] Buhociu, p. 93


Datina sau „regulile din orașul Arbore”

Desen la "Horele noastre", de D. Vulpian

Desen la “Horele noastre”, de D. Vulpian

*

Până la apariția primilor legiuitori ai omenirii, babilonianul Hammurapi (1810-1750 înainte de Hristos) și spartanul Licurg (secolele IX-VIII înainte de Hristos), „regulile”, stabilite de „bărbatul cel mai integru, Anu, în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, au conștituit „legea”, adică regulile, ritualurile, cu componentele lor de poezie, muzică și dans, și misterele, acestea din urmă fiind stabilite, conform spusei lui Platon, „de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[1]. Cum Anu, „tatăl celor patru Hore”, pe care le numim anotimpuri, a fost primul dintre „bărbații de mare geniu”, care a pus temeliile regulilor de conduit umană, stabilind și reperele, dar și mijloacele de realizare a asemănării dintre om și divinitate, toate ținând de caracteristica poetică a naturii umane, lui Anu îi revine și „gloria”, în accepțiunea egipteană a cuvântului (moștenire asumată cu responsabilitate), oferirii „datului” initial, cum numea René Guénon Datina.

*

„Regulile” lui Anu cuprindeau repere astronomice importante, precum evoluția Ursei Mari pe cer, cu delimitarea anotimpurilor, întâmpinate, desigur, cu câte o horă, deci cu câte un dans ritualic anume, prin care se invoca bunăvoința astrului ceresc dominant în anotimpul care urma, Soarelui fiindu-i închinată hora în cerc, încă supraviețuind la români, la greci și la evrei, iar Lunii, hora în șir sinusoidal, care sugerează și unduirea Șarpelui Ceresc, Lunii asociindu-i-se constelația Dragonului, prin două mari sărbători echinocțiale, cea a intrării Șarpelui (înghețului) în pământ, preluată de creștinism sub denumirea de „lanțul Sfântului Dumitru”, și sărbătoarea ieșirii Șarpelui (înghețului) din pământ, numită și „lanțul Sfântului Gheorghe”. Existau și două sărbători solstițiale, numite An-Dar, prima, în vară, când începea noul an, dedicată Soarelui și Pământului, și una în miezul iernii, sub Capricorn, dedicată Pământului și Soarelui, lumina însemnând, pe atunci, „logodna cosmică”, pentru că se presupunea că, „cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[2], inclusiv Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[3].

*

Horele, un fel de revolte cosmice împotriva Timpului, respectau ordinea cosmică a răsăritului de Soare în constelațiile zodiacale (își închipuiau cei vechi că veșnicia aștrilor cerești derivă din ordinea opusă rotirii pe cer în zodiac, iar horele marchează terestru această opoziție), iar textele scandate sau cântate, cele scandate închinate Soarelui, iar cele cântate, Lunii, erau înălțate spre cer odată cu primenirea naturii, la răsăritul Pleiadelor, când se făceau și sacrificii simbolice (arderea urșilor de paie, ritual preluat denaturat de Alexii) și se cântau colinde, adică omagieri ale trecerii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[4], cum inspirat numeau cei vechi echinocțiile. Descinsă din paiane (pean-uri, cum s-a încetățenit termenul, pe filiație franceză), deci din imnele solare, puse pe seama uriașilor („peanul[5] tracilor este numit de eleni imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[6]), „colinda română, ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică”, etimologia cuvântului avându-și originea în „colinda sau cylindea grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[7].

*

Horele ritualice erau, în cadrul misterelor Datinii, de natură divină, iar odată cu trecerea timpului ele sunt dedicate mai ales reînvierii naturii, pentru că, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară aduce / vlăstare dulci ca de nectar”[8], iar Soarele primea încredințări ale deplinei sale biruințe: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[9]. Prin colindele și horele primăverii, ale triumfului vieții asupra morții, generațiile vechi „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[10], iar forța „înțeleptelor datini” a fost atât de puternică, încât abia peste lungi milenii se produce nu abandonarea colindelor, în ciuda mutării lor, din primăvară, în iaarnă, ci contrafacerea creștină prin vifleimuri, prin cântări dedicate Nașterii Domnului, întocmite în mănăstiri menite izvodirii de cântări creștine, care să anihileze total relicvele identitare ale spiritualității românești, iar cărturarii timpurii ai neamului, pentru că nu se deschiseseră, încă, ferestrele de dincolo de latinism, retează, la rândul lor, un parcurs impresionant al spiritualității omenești, încă puternic înrădăcinat la români, protestând, împotriva falsificării, cu o violență a demnității, pe care astăzi, în surprinzătoarea epocă târzie a bigotismului, nu o mai putem întâlni. „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele”[11], scria, în 1875, Grigore Silaș, iar argumentele vremii, pe care Silaș doar le concluziona tranșant, erau multe și temeinice.

*

Dincolo de ritualuri și de mistere, toate persuasive și cu specificități pe care le vom lua în discuție separat, „regulile” lui Anu conțineau și elemente de drept propriu-zis, care au supraviețuit, prin dreptul pelasg, numit, până după anul 1800 după Hristos, când încă mai era în vigoare, valaskim, adică dreptul valah. Frânturi de drept pelasg încă se mai pot identifica în scrierile vechi ale omenirii, prin comparare cu dreptul valah. De pildă, „răscumpărarea capului”, conform documentelor de cancelarie domnească din Molodova, se făcea astfel:

*

În faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei se prezenta, în ziua de 20 decembrie 1431, „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă, săvârşită nu de el, ci pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă”[12]. Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el ceda teritoriul său obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică”[13], „precum este adetul morţii de om din veac”[14].

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”[15].

În „Iliada”, Homer prezintă, aidoma documentelor moldovenești, răscumpărarea vinovăției de omor:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”[16].

 *

Dreptul valah însemna, ca și cel pelasg de odinioară, un statut obştesc, care-l îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie… şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi… să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)”[17]. Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină de la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci”[18].

*

Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească, până spre anul 1800 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-l pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi capnobaţi[19].

*

Toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte decât altul şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriană, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului.

*

S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii[20] ei, munţi[21] care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.

*

 


[1] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[2] Hesiod, Teogonia, p. 9

[3] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[4] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881, pp. 41 și urm.

[5] Imn cântat pe mai multe voci, pentru glorificarea lui Apollo; în greacă i se spunea paian

[6] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[7] Mangiuca, op. Cit. P. 41

[8] Pindar, Atenienilor, p. 141

[9] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[10] Hesiod, Teogonia, p. 5

[11] Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52

[12] Documente privind Istoria Moldovei, I, p. 95

[13] Documente, I, pp. 398, 399

[14] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, III, 5

[15] Stefanelli, Teodor, Documente câmpulungene, pp. 15, 16

[16] Homer, Iliada, XVIII, versurile 486-497

[17] Documente, XIV-XV, 1, 369, 370

[18] Documente, XIV-XV, 1, 260, 261

[19] Strabon, Geografia, VII, B, p. 3

[20] O, munte, locuinţă a zeilor – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9

[21] Popoarele au adus  instrumentele muzicale din munţii pelasgilor – în Strabon, Geografia, II, X, 3. 16, p. 437


Pagina 2 din 3123