PRESA VECHE | Dragusanul.ro - Part 4

1869: Mihail Kogălniceanu, provocat la duel!

Kogalniceanu Mihail Familia 5 din 1868

*

Ziarul „Libertatea”, de la Bucureşti, de câteva zile publică, necontenit, în fruntea sa, următoarele: „Domnule Cogălnicene! M-aţi insultat la Ploieşti! Sunteţi dator a-mi da o reparaţiune. Nu o cer acum, căci vă veţi piti după titlul de ministru. Aştept, însă, trimişii dumitale, a doua zi după ieşirea din minister, la amiază, calea Târgoviştei nr. 50. A. Candiano-Popescu” (Familia, Anul V, 1869, nr. 12, p. 142).

*

Maiorul A. Candiano-Popescu a rămas în istorie prin două fapte diametrale: 1. a condus trupele de pompieri, în Dealul Spirii, pe 13 septembrie 1848, atunci când armatele turceşti ocupau Bucureştii, şi 2. a condus penibila revoltă împotriva monarhiei, cunoscută drept „Republica de la Ploieşti”.


B. P. HAJDEU: Odă la boieri (chiar… o dă!)

Hajdeu Bogdan Petriceicu Familia 12 din 1868

*

Aşa socotesc eu, cu firea mea cea proastă: când va vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atunci poate nu vor fi nici fanarioţi în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici vor fi boieri, nici vor putea mânca aceste două ţări aşa cum le mănâncă” (Ioan Neculce).

*

Ca lacoma omidă, ce-şi căuta o pradă

Pe fragede mlădiţe,

Ca neagra lipitoare pe sânul de zăpadă

Al dulcii copiliţe,

Boierule, cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine,

Setos de duşmănie,

Sugeai tu-n frunză sucul şi sângele din vine

În blânda Românie.

*

De groază şi durere, de muncă şi bătaie,

De jaf şi umilinţă,

Am tot strigat, dar glasul se-neacă şi se taie

De-atâta suferinţă!

Şi ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare,

Aşa, în noi, suspinul

Mai rămânea el singur să spună cum ne doare,

Cât de cumplit e chinul.

*

Şi tu râdeai, jupâne, cu fală şi rânjire,

Râdeai precum un gâde

Ce vede capul jertfei zburat dintr-o izbire

Şi laudă, şi râde,

Căci nu ştiai că viaţa, închisă-n nemişcare,

E cea mai cu putere,

Căci nu credeai că-un suflet se face mult mai tare

Călindu-se-n tăcere!

*

Suspinul, ca scânteia ce cade jos, în paie

Sau pe-un covor de spice,

Pândind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie

Şi-n slavă s-o ridice,

Suspinul, când poporul întreg din piept îl scoate

Şi un ecou găseşte,

Suspinul, ca scânteia, turbat cuprinde toate

Şi-n praf le mistuieşte!

 *

Ca un satrap, la umbră lungit într-o grădină

În moale cugetare,

Privind cum se iveşte, când ziua e senină,

Un nor în depărtare,

Şi iată, în o clipă, furtuna sparge cerul

Cu flacăra urgiei,

Aşa din adormire nesocotea boierul

Suspinul României!

 *

Căci el zice în gându-i, ca toţi apăsătorii

În scurta lor vedere:

Nu-mi pasă de nimic, nu mă-nspăimântă norii,

Un abur care piere!…

Un abur este norul, suspinu-i o suflare

Ce-n aer rătăceşte

Uşoară, nesimţită, gingaşă, dar în care

Un trăsnet locuieşte!

 *

A douăzecia iarnă, a douăzecia vară

S-au dus pe-a vremii roată,

De când prin lungi ecouri suspinului din ţară

Răspunse lumea toată,

Căci sunt anume timpuri în care o idee

Îşi află un răsunet

Şi-atunci ori niciodată ia foc dintr-o scânteie,

Suspinul naşte tunet!

 *

Aşa cea sfântă carte a Bibliei ne spune,

Prin tainice cuvinte,

Că-o trâmbiţă de înger odată va să sune

Pe stârvuri şi morminte

Şi-un sunet, numai unul, va face să re-nvie

Încenuşata fire,

Căci vremea este totul: o clipă dintr-o mie

Aduce mântuire!

*

A douăzecia vară-mbrăcase ieri câmpia

În busuioc şi-n grâne

De când suspinul nostru smulsese România

Din gheara ta, jupâne;

A douăzecia iarnă, în haina-i de mireasă,

Se îndruma spre vară

De când suspinul nostru pe liftă n-o mai lasă

Să-şi bată joc de ţară!

*

Şi ţara se deşteaptă voioasă, zâmbitoare,

Plângândă răsfăţată;

Jos, florile dezmiardă, se uită sus, la soare,

De raze-nconjurată;

Scăldându-se-n lumina din ce în ce mai vie

Ca trandafiru-n rouă,

O alta simte viaţa, o veche bărbăţie

Şi o putere nouă!

*

Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cânt şi deodată

Cutremurul m-apucă,

O ceaţă se lăţeşte, o brumă-ntunecată,

O groaznică nălucă:

Boierii se ridică, ca hoituri învechite,

Din cripta infernală

Şi ca-n trecut se-aşează pe holdele-nverzite

Răzbiţi de flămânzeală.

 *

Nu-i oare vreo părere, vreun joc al fanteziei

Teribila icoană?

Tu n-ai fost mort, jupâne? Sub masca letargiei

Scăpat-ai viu din goană?

A ţării bucurie la patul morţii tale

Să fie o greşeală?

Venit-ai ieri în lume, să-nfrunţi cumplita jale

Cu faţa triumfală?

*

Sau poate că natura, sărind din căi bătute,

Din legile-i eterne,

Când teancuri de verdeaţă din mii de flori ţesute

Câmpia le aşterne

Şi filomela cântă şi soarele zâmbeşte,

Şi dragostea visează,

Atunci, de-odată, ninge… dar neaua se topeşte

Şi teama încetează…

*

Un mort, ce-n cursul vieţii a secerat blesteme,

Poporul povesteşte,

Cât viermii nu-l mănâncă şi nemiloasa vreme

În veci nu-l putrezeşte,

Când vine miezul nopţii, când fulgeră şi tună,

Din groapa-ngrozitoare

Strigoiul dezmorţeşte şi iese la furtună…

Să fie asta, oare?

 *

Sau poate că cadavrul se-ntâmplă câteodată

Să strângă din sprâncene

Ori ochii să deschidă, ori mâna îngheţată

S-o lase jos, alene,

Şi frica ne cuprinde, dar amăgirea trece

Şi nu ne mai înşeală:

Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece

Mişcare maşinală.

 *

O, nu! E viu boierul! Nu-i vis, nu-i rătăcire,

Nu-i nea de primăvară,

Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire

Grăbită să dispară,

Nu e nici letargia ce lasă o paloare

Pe tristele-i victime,

O, nu! E viu boierul! La trai şi la culoare

Întocmai ca-n vechime!

*

Nu s-a schimbat nimic, aceeaşi fudulie

De naşteri venetice

Din oameni fără nume, goniţi de prin Grecia

Şi pripăşiţi pe-aice;

Aceiaşi goliciune de inimă, de minte,

De cugete române;

De jafuri lăcomia, dispreţ de cele sfinte

Şi lipsă de ruşine!

 *

O, nu! E viu boierul! Nu-i mumie, nu-s moaşte,

Priviţi-i crunta gheară!

Şi pentru ca îndată să-l poată recunoaşte

Nefericita ţară,

El trage după sine, ca-n zile de-nainte,

Invazia străină,

Chemând păgâni şi unguri să joace pe morminte

În patria română…

 *

La luptă, dar! La luptă! Să ne vedem de-aproape!

Lăcustele-ngropate,

De n-aţi strivit chiar oală, din fundul negrei groape

Învie mai turbate:

N-om mai greşi de-acuma! Trecutul să ne-nveţe!

La vânătoare, frate!

La vânătoare! Însă, fără de puşti şi beţe,

Să-i baţi prin libertate!

 *

11 februarie 1869

 *

B. P. HAJDEU

(Familia, Anul V, 1869, nr. 9, pp. 98-100)


Chipuri care există: Mihail Pascally şi Matei Millo

Mihail Pascally Familia 26 din 1868

*

Pentru că au avut implicări importante în formarea culturii române, inclusiv în Bucovina, adeseori am vorbit sau am citat texte în care actorii, dramaturgii şi directorii de teatre Mihail Pascally şi Matei Millo (născut la Spătăreşti, şcolit la academia lui Nicolae Istrati de la Rotopăneşti) figurau ca personaje principale. Habar nu aveam că portrete de ale lor există, dar numai în paginile până de curând inaccesibile ale vechilor gazete româneşti.

*

Millo Matei Familia 11 din 1867

*

Cele două portrete înseamnă, în materialul de faţă, doar un pretext de a vă asigura că mărturii importante pentru neamul nostru există şi că, printr-un efort minim, ele se şi pot recupera.


Iosif Vulcan: Despărţirea

Familia 31 din 1867 Vulcan Despartirea-1

*

Nu ştiu din ce pricini (folosirea abuzivă a neologismelor „lătineşti”?), opera lirică a lui Iosif Vulcan a rămas în închistarea limbajului etimologist, fără să încerce cineva să o recupereze şi să ne-o ofere în limbajul contemporan. Ceea ce nu este greu, dovadă fiind poemul „Despărţirea”, pe care l-am copiat astăzi:

*

Mândrul soare-n depărtare,

Colo, sus, la răsărit,

Se-mbrăca, cu pompă mare,

În veşmântu-i strălucit;

Dar inima-mi iubitoare

Se încinse-n negru doi,

Căci al dânsei dulce soare

Nu mai surâdea vioi.

*

Ce suavă dimineaţă

Peste cer se revărsa,

Nicăieri o neagră ceaţă

Nu zării pe faţa sa;

Însă cerul zilei mele

Fu tot negru, de nori plin,

Inima-mi ofta de jele,

Pieptu-mi scoase tot suspin

 *

Căci era clipita-n care

Fericirea-mi apunea,

Întrucât în depărtare

Se ducea copila mea.

Ah, minut de despărţire,

Mult erai întristător,

Sub acea nefericire

Apăsat, stăteam să mor,

 *

Dar copila-ncântătoare

Mângâios îmi zice-aşa:

„Răsări-va şi-al nost’ soare,

Şi noi iară ne-om vedea!”.

Însă dânsa, deodată,

Îşi întoarse ochii vii

Şi pe faţa-i adorată

Două lacrime zării

 *

Şi ce ea, prin vorbe-uşoare

Şi prin fapte, n-a putut

Aste scumpe lăcrămioare

Mult mă mângâiau plăcut;

Căci aceste lăcrămioare

Îmi spuneau încet, mereu:

„Te iubesc eu cu ardoare,

Cu credinţă, scumpul meu!”.

 *

Iosif VULCAN

(Familia, Anul III, 1867, nr. 31, p. 1)


Vanghelie Zappa, ctitorul Academiei Române

Familia Sigla

*

Povestea ctitoririi Academiei Române, uitată undeva, prin coloanele „Familiei” lui Iosif Vulcan, într-un material semnat de Iosif Hodoş, „Originea Societăţii Academice din Bucureşti”, scoate de sub colbul nepăsătoarei uitări numele unui „machidon” cu inimă mare şi cu avere pe măsură, care a gândit şi finanţat cel mai interesant proiect identitar românesc („limba înseamnă pecetea dumnezeirii pusă pe sufletul unui popor”, spunea, în 1849, Aron Pumnul).

*

Hodos Iosif Familia 10 din 1866

Originea Societăţii Academice din Bucureşti

*

„Evangheliu Zappa, macedoneanul… oferă statului român 3.000 de galbeni pentru cultura limbii şi literaturii române şi zice: „Facă-se dicţionarul român! Facă-se gramatica română! Fie produsul geniului omenesc dat în limba română!”.

*

Şi lasă voie liberă guvernului român de a urmări acest scop.

Şi statul român, şi guvernul au primit şi au urmărit scopul în modul cel mai eficace.

*

Oferta se face la 1860, luna februarie. Şi domnitorul românilor zice: „Ministerul Cultelor va lua act de această ofertă şi va fi cu sârguinţă pentru realizarea ei”.

*

Iar Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tot la acel an, luna aprilie, propune Consiliului de miniştri: a). a face mulţămită lui Zappa, cu decret domnesc, spre îndemnul altora; b). a face subscripţie naţională, care, cu fondul Zappa, să servească la instituirea unei Societăţi Academice Române; hotărăşte, din fondul Zappa, felurite premii.

*

Consiliul de miniştri aprobă aceste propuneri… Domnitorul însuşi aprobă aceste propuneri…

Evangheliu Zappa, tot la anul 1860, luna octombrie, văzând dispoziţiile luate de ministru, mai oferă 2.000 de galbeni, tot pentru scopul măreţ, menţionat mai sus, şi declară cum că, după săvârşirea acestor două lucrări, adică dicţionarul şi gramatica, dobânda capitalului se va întrebuinţa toată numai pentru cărţi trebuitoare limbii şi literaturii române.

*

Tot la acest an, urmează o dispoziţie ministerială, prin care se decide ca fondul de 5.000 de galbeni să poarte numele de „Fondul E. Zappa”; fondul să se dea cu dobândă şi, din dobândă, să se premieze cea mai bună gramatică şi să se lucreze dicţionarul.

*

Urmează, apoi, mai multe referate ministeriale şi jurnale ale Consiliului de miniştri, precum şi decrete ale Domnitorului, prin care se aprobă dispoziţiile menţionate mai sus. Astfel se afla această lucrare la sfârşitul anului 1862.

*

În anul 1863, se vede a se fi intrat într-o pauză în lucrarea măreaţă pentru viitorul frumoasei generaţii române…

*

Să nu uităm că Cuza Vodă, încă, a dat un fond de 1.000 de galbeni pentru acea Societate. Iar la 1866, luna februarie, Cuza cade şi se formează guvernul provizoriu sau Locotenenţa domnească. Guvernul de atunci reapucă lucrul, cu toată energia, cu toată inima, publică statutele, chemă la Bucureşti pe românii de litere din toate părţile locuite de români… Ministerul, însă, se schimbă şi află pretext de a revoca convocarea membrilor, înainte de 1 august 1866. Aşa, înfiinţarea Societăţii Academice Române a trebuit să se amâne încă pe un an.

*

Bucureştii, la sosirea lui Carol I

Bucureştii, la sosirea lui Carol I

*

Şi era 1 august 1867, când Bucureştii, capitala României, erau veseli că pot întruni, pentru prima dată, fiii României care nu trebuiau a fi despărţiţi niciodată. Bucuria Bucureştilor era, într-adevăr, bucurie românească, când, ca printr-un farmec divin, erau adunaţi fiii exilaţi de-atâta timp de la sânul maicii lor, de la vatra gloriei, şi erau adunaţi ca să formeze, ca să reînvie epoca de aur pentru românime!…

*

Şi Societatea Academică se înfiinţă. Bătrânul Heliade şi căruntul Cipariu, şi bravul Laurian, păreau a reîntineri, văzând în jurul lor pe iubiţii discipoli, conferitori şi aceştia, împreună cu magiştrii la marele edificiu naţional, văzându-şi, odată, realizate visurile cele dulci ale bătrâneţii lor!

*

Întrunindu-se, astfel membrii Academiei, înainte de toate, s-au ocupat cu întocmirea definitivă a statutelor, cu organizarea internă a Societăţii, cu facerea programelor pentru Gramatică, Dicţionar şi traducerea de autori clasici, conform intenţiei fundatorilor.

*

Merită a se însemna, întru onoarea Societăţii, că primul membru onorariu a fost ales însuşi Capul Românilor, prea iubitul Principe al României…

*

Carol I Familia 16 din 1866

*

Societatea, după statute, se va întruni, în tot anul, la Bucureşti, pe timpul de la 1 august, până la 15 septembrie” (Iosif HODOŞ, Familia, Anul III, 1867, nr. 45, 20 noiembrie, pp. 532-534).

*

Primul academician „de onoare” (mai ieri şi Băsescu era să fie făcut „onorar” al Academiei), abia sosise, pe Dunăre şi pe Dâmboviţa, ca să preia ţara ce-i fusese făcută cadou. Născut în 20 aprilie 1839, cel de-al doilea fiu al principelui suveran Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I, alesul lui Ioan Brăteanu, intra în Bucureşti, sosind pe Dunăre şi pe Dâmboviţa, în 22 mai 1866, iar „Familia” (Anul II, 1866, nr. 16 din 5/17 iunie) nu rata ocazia de „a saluta pe tronul întrunit al lui Mihai eroul şi Ştefan cel mare pre principele Carolu Ludovicu de Hohenzollern”, eveniment survenit „după atâtea lupte interne” în tânăra Românie. Chestia cu Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare poate fi trecută cu vederea, că doar suntem români, nu?


Pagina 4 din 512345