PRESA VECHE | Dragusanul.ro - Part 3

„România, ca o frunză pe apă”

Alecsandri 1883_019_1-5

*

Creanga de stejar

 *

Creangă mică-abandonată,

Jos, pe valul dunărean,

Eşti menită-a fi-necată

În al mărilor noian.

Tu pluteşti, dar tot spre vale

Te împinge cruntul val;

Cine te-a opri din cale

Şi te-a scoate iar la mal?

*

Spune-mi, care-i al tău nume?

Unde mergi, de unde vii?

Eşti tu moartă-n astă lume?

Mai faci parte dintre vii?

Spune-mi: crivăţul iernatic

Smulsu-te-a cu braţul lui

De pe-un arbore sălbatic

Să te-arunce valului?

*

Vulturul cel gol pe frunte,

Cel cu ochi fulgerători,

Dusu-te-a în vârf de munte

Să-ţi dureze cuib sub nori?

Fulgerul trăznit-a oare

Cuibul sus, pe stânci, durat

Şi-n a Dunării vâlvoare

Din văzduh te-a aruncat?

*

Vai, sărmană creangă mică,

Eu la tine când privesc,

Inima mi se despică

Şi te plâng, şi te jelesc;

Tristă e a ta menire!

Cel balaur dunărean

Te conduce la pieire

În al mărilor noian.

*

– N-ai tu grijă de-a mea soartă,

Eu sunt mică, dar nu pier,

Dunărea pe sân mă poartă,

Dar plutesc cătând la cer.

Mulţi au vrut a mă culege

Şi-a mă arde… în zadar!

Sunt odraslă eu de rege,

Căci sunt viţă de stejar!

 *

În curând oi prinde viaţă,

Pe-acest mal voi răsări

Şi cu-a mea umbră măreaţă

Lume multă voi umbri.

Voi privi peste-orizonturi

Cu-al meu văz împărătesc,

Căci din lemnul meu fac tronuri

Şi port sucul românesc.

 *

V. ALECSANDRI

 *

Alecsandri Vasile Familia 9 din 1865

*

Această poezie ni s-a transmis însoţită de şirele pe care le reproducem mai la vale, pentru că ele ne reîmprospătează epoca în care s-a stârnit această inspiraţiune a ilustrului autor:

*

„Mirceşti 1/13 dec. 1882

 *

Domnule Vulcan,

 *

Îndeplinind, şi de această dată, cu cea mai vie mulţămire, dorinţa exprimată în amabila dumneavoastră scrisoare din 10 decembrie, vă trimit o poezie, intitulată „Creanga de stejar”, şi care a fost compusă într-un timp în care România se găsea ca frunze pe apă.

*

Mulţămită Dumnezeirii şi vitalităţii neamului românesc, iată acum ţara scăpată din valuri, independentă, încoronată prin sine însăşi şi demnă de a primi în sânu-i pe marele său oaspe, Ştefan, a cărui statuie e gata a se arăta lumii.

*

În acea zi solemnă, românii vor putea cu tot dreptul să zică, închinându-se în faţa Eroului: O, Ştefane, priveşte-ţi ţara cu mândrie, căci, după patru secole,

*

Tu, ce mulţi ani ai apărat-o

Cu-a tale arme vitejeşti,

Independentă ai lăsat-o,

Independentă o găseşti!

*

Primiţi etc.

V. Alecsandri

(Familia, Anul XIX, 1883, nr. 1, p. 1).


O epigramă de B. P. Hasdeu, din 1883

Alecsandri 1878_014_42-5

*

La „Fântâna Blanduziei”

*

Bătrânule Horaţiu, al Romei vechi mândrie,

Cu care toţi latinii în veci se vor mândri,

Iubirea-mi pentru tine azi este şi mai vie:

Iubindu-te pe tine, iubesc pe-Alecsandri!

 *

Bucureşti 30 martie 1883

*

B. P. Hăşdeu

(Familia, Anul XIX, 1883, nr. 16, p. 182)


Prima cronică plastică a lui Ep. Bucewsky

Babesiu Vincentiu

*

Născut în 1821, în Hodoniu (Banat), Vincentiu Babesiu (se citeşte Vincenţ Babeş), jurist cu studii universitare la Paris, secretar al Curţii Supreme de Justiţie din Viena, din 1848, deputat în Dieta din Pesta, din 1861, apoi, după desfiinţarea Dietei maghiare, judecător la Tribunalul de Apel, apoi iarăşi deputat în Dieta din Pesta, din 1865, până în 1869, dar mai presus de toate, tatăl savantului Victor Babeş, este şi autorul primei cronici plastice despre opera pictorului bucovinean Epaminoda Bucewsky.

*

Fragmente din această cutremurătoare mărturie, preluate de presa bucovineană, mi-au fost de folos, atunci când am lucrat cartea „Pictori şi sculptori din Bucovina”, dar articolul original abia astăzi mi s-a ivit în faţa ochilor, odată cu fotografia (xilogravura) unui tablou definitiv pierdut, „Ia-n ascultă!” din opera aproape integral pierdută a marelui pictor român Bucewsky (folosesc numele cu care îşi semna lucrările), din vina autorităţilor române din Bucovina, inclusiv cele ecleziastice.

*

Bucewsky Epaminonda

*

 Despre arte şi un artist român în străinătate

*

Ah, dar cine mai cugetă, astăzi, la noi, despre arte şi artişti, când o sută de nevoi, publice şi private, ne apasă la pământ?!

*

Da, da, amară ne este viaţa şi amarul ni-l fac alţii, cei ce ne ocrotesc soarta şi pretind a fi chemaţi pentru a ne ferici. Totuşi, arta, unde ea se dezvoltă în spirit şi în viaţa practică, faţă de nevoi pururi s-a dovedit usturătoare şi chiar vindecătoare.

*

Asta este firea omului. Ceea ce-i place, ce-l îndulceşte şi încântă, îl nutreşte spiritualiceşte, îl ridică şi edifică, îl face fericit – chiar în suferinţele cele mai grele, sub mâna călăului!…

*

Şi ce oare este ceea ce în arte ne place, ne încântă?

Este frumosul.

Dar ce este frumosul?

*

Este armonia şi simetria în aranjament, culori, tonuri. Este ceea ce convine dispoziţiunilor noastre simţuale şi intelectuale, convenind ne excită dulce spiritul, ne satisface gustul, ne nutreşte forţele vieţii.

*

Frumosul este ca şi moralul, ca şi bunul şi sublimul; este frate de cruce cu aceştia; prin urmare, postulat al vieţii omeneşti, pentru perfecţiunea omului, nobleţea lui, fericirea lui.

*

Este aproape un an, de când, preumblându-mă pe străzile Vienei, într-o fereastră încărcată cu obiecte de lux şi arte, un tablou mare şi frumos, în ulei, reprezentând, în mod admirabil, o scenă din viaţa idilică a poporului român, ca printr-un farmec îndată îmi cuceri atenţia. „Cum vine – mă întrebai – această romantică şi castă scenă, în profana Viena?!”. Româncuţa de pe pânză mi se părea disperată de frivolii ochi străini.

*

Într-un unghi al tabloului, descifrai, anevoie, numele artistului: E. Bucewsky. De bună seamă, un polon. Neamţul comerciant taxa tabloul la 300 florini bani buni (florini vienezi – n.n.). Căci – zicea el – este de un maestru genial, mândria şcolii de arte a Academiei vieneze, lucrat după natură.

*

Fireşte, astfel de preţuri pentru opere de artă pot da numai străinii, care au parale şi cunosc valoarea artei…

*

Seara, în aceeaşi zi, petreceam în societatea mai multor amici şi revenii la mândrul tablou al genialului pictor.

*

„Apoi este român neaoş bietul; român din Bucovina; a absolvit liceul şi teologia şi, cu un stipendiu de la Consistoriu, a făcut cursurile Academiei de Bele-Arte de-aici, obţinând primul premiu pentru cele mai bune studii generale („fur die besten Gesammtstudien”); pe baza acestui strălucit succes, a făcut şcoala specială de pictură, lângă celebrul Feuerbuch şi, de cinci ani, îşi are atelierul său, propriu, aici (VI, Corneliusgasse 1) şi produce mulţime de opere admirabile, care, însă, toate se strecură în străinătate! Consistoriul din Cernăuţi i-a dat titlul de pictor al său, dar nu şi pâine. Pentru aceasta, este angajat la străini, care îl exploatează material şi spiritual. Astfel, esenţa vieţii sale este a străinilor. Slav nu e, că de-ar fi, slavii s-ar şti îngriji de soarta lui. Nu pricepe cuvântul slav, iar numele Bucewsky (Bucescu) i-a rămas de la buni-străbuni, care se trag din Galiţia, încă mai înainte de a fi devenit Bucovina ţară nemţească”.

*

Săraca lume! Cine nu cunoaşte soarta adevăraţilor artişti – la români, şi anume la cei de sub Austro-Ungaria!

*

Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blestemul servitutei seculare!…

*

Am văzut, de repetate ori, atelierul domnului Epaminonda Bucewsky, am admirat sute de opere originale, unele în schiţe, altele pe deplin executate; am aflat că, dintre cele complete, mai toate le-au ocupat speculanţii samsari pentru Anglia, Belgia, Olanda şi chiar America. Bucewsky face şi portrete, şi icoane bisericeşti admirabile, a zugrăvit şi câteva biserici în Bucovina; dar pe mine m-au încântat, mai vârtos, subiectele istorice şi naţionale: o schiţă asupra poeziei „Deşteaptă-te Române”, ce se află în posesia amicului meu V. Gregoroviţă; „Păstorul întristat”, după balada populară; „Colinda”, reprezentând, după viaţă, băieţii colindători; „Doina”, femeia română, venind de la puţ cu urciorul pe cap; apoi „Ia-n ascultă!”, întâlnirea, la fântână, a Lelei cu Leliţa, a junelui ţăran, cuprins de primul foc al amorului, şi cu obiectul dorului său.

*

Bucewsky Ia n asculta

*

Aceste două din urmă tablouri se află în Viena, în posesiunea opticianului Muller, şi acesta nu s-ar despărţi de ele cu nici un preţ.

*

„Ia-n ascultă!”, aşa şi-a botezat pictorul tabloul prin care ne pune înaintea ochilor o scenă atât de vie şi de naturală, încât, văzând frumuseţea, sfiala şi confuzia castei fecioare plăpânde de la ţară, parcă auzim pe flăcău cum i se vaietă că i se usucă inima, de dorul ei!…

*

Acest tablou, după o fotografie mândră, mi-am propus a-l face prezent, de Anul Nou, lectorilor „Familiei”. Am încredinţat tăierea lui în lemn unuia dintre cei mai renumiţi xilografi vienezi, i-am promis preţul pe deplin, numai să fie bun lucrul. Publicul va judeca.

*

Dintre icoanele sacre, o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă.

Curând, sper că voi putea prezenta şi portretul pictorului academic E. Bucewsky.

 *

V. B.

(Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6)

*

Bucescu portret 1880_016_8-1


Debutul poetului… Ciprian Porumbescu!

Familia, revista în care a debutat ca poet şi Ciprian Porumbescu

Familia, revista în care a debutat ca poet şi Ciprian Porumbescu

*

Cu vreo câţiva ani în urmă, folosindu-mă de partiturile cântecelor lui Ciprian Porumbescu şi de pagini din jurnal, însumasem vreo 37 de poezii, pe care le-am publicat, în ediţie bilingvă, drept operă poetică a lui Ciprian Porumbescu. Nici eu nu ştiam, pe atunci, că Porumbescu îşi încercase şansa şi ca poet, scriind texte premeditate drept poezie, precum „La vioara mea”, poem publicat, în 1875, de „Familia”, drept debut literar al tânărului bucovinean. Reproducând, în fotocopie şi în transcripţie modernă, pagina debutului poeticesc al muzicianului de la Stupca, ştiu că am nimerit pe urmele unui „Ciprian Porumbescu, necunoscut” – ca să parafrazez o celebră făcătură editorială a zilelor noastre – urme pe care am de gând să păşesc până la capăt. Căci, vorba lui Ciprian, trebuie să punem, din când în când, un pahar cu vin şi pentru el. Cu vin, nu cu trascăuri culturnice contrafăcute.

*

*

La vioara mea

 *

Când a sorţii crudă lovire

Inima-mi sfâşie fără cruţat

Şi al meu suflet, plin de zdrobire,

Făr’ de speranţei e închinat,

*

Ah, atunci tu, voce zeiască,

Unica limbă a lăuntrului meu,

Tu, iubită, scumpă vioară,

Vii de mă mângâi cu sunetul tău.

*

Ţie suferinţele mele,

Ţie durerile-mi mărturisesc

Şi-n surâsul corzilor tale

Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,

*

Iar când, după-o ceaţă de jale,

Se-nseninează în inima mea,

Cui să-i spun, atunci, că-s ferice?

Ah, numai ţie, consoţia mea!

*

Tu-n dureri îmi eşti mângâiere,

Tu-n ferice cu mine petreci;

Fii cu mine şi după moarte,

Fii dar cu mine până în veci!

 *

C. GOLEMBIOVSCHI

(Familia, Anul XI, 1875, nr. 14 din 6/18 aprilie, p. 158)

*

Debutul literar al lui Ciprian Golembiovschi-Porumbescu

Debutul literar al lui Ciprian Golembiovschi-Porumbescu


Dumnezeule, ce poet ignorăm în Hajdeu!

Hajdeu Bogdan Petriceicu Familia 12 din 1868

*

Curios fiind asupra valorii poeziei cărturarului care a îndrăznit să-şi bată joc de la fel de uriaşii de la „Conforbiri literare” (cu „La noi e putred mărul”), am început să culeg, în grafia actuală, poemele pe care le-a publicat prin presa vremii sale (plăcută preocupare!) şi, citindu-le, nu-mi vine a crede ce poet ignorăm noi, românii, în Bogdan Petriceicu Hajdeu. De pildă, poemul dedicat „Amicului meu N. N.” – adică N. Nicolean, pe care vi-l ofer după minunata satiră „Odă la boieri”, postată mai jos.

*

*

Amicului meu N. N.

*

Cât e june, omul plânge,

Râde omul, cât e june,

Şi râzând-plângând

El în cântec plânsu-şi stinge,

Râsu-n cântec îl depune,

Cântă vrând-nevrând.

 *

Râsul e speranţă plină,

Plânsu-i raza de speranţă

Până n-a apus,

Iar speranţa-i o grădină

De-unde cântecul se-nalţă

Drept la Cel de Sus!

 *

Însă, iată, fără veste

Focu-n spuză se preface,

Spuza piere-n vânt;

Când speranţa nu mai este,

Tace plânsul, râsul tace…

Oare cum să cânt?

 *

Dar eu sunt şi-orice fiinţă

Are-un scop în armonie

Cu destinul său:

Dezbrăcat de suferinţă,

Nemişcat la bucurie,

Voi să cuget eu!

*

Suflet veşted, minte rece,

Care altă soartă-n lume

Vreţi să-mi nimeresc?

Fără numai tot ce trece

Să-l despoi de mândru-i nume,

Masca să-i răpesc!

 *

Tot ce-i falnic, tot ce-i mare,

Tot ce-ţi place în natură,

June cântăreţ,

Nu e astfel cum se pare,

Totul are o măsură,

Totul are preţ!

 *

Ziua zboară, noaptea vine,

Când din marea vieţii, june,

Vei ieşi la mal,

O să vezi şi tu ca mine

Şi ca mine tu vei spune:

Ieşi din carnaval!

*

Până-atunci, în râs şi-n jale

Prin speranţă te îmbată,

Cântă, nu-nceta!

Cântecul deschide cale:

Cine n-a cântat vreodată

Nu va cugeta!

*

B. P. HAJDEU

(Familia, Anul V, 1869, nr. 29, pp. 338, 339)


Pagina 3 din 512345