VAMA. Deşi localnicii ezită să accepte data de 6 octombrie 1408 ca fiind cea a primei atestări a satului lor, privilegiul lui Alexandru cel Bun, acordat, atunci, negustorilor lioveni, care, la întoarcerea din Ardeal, aveau de plătit vamă Mănăstirii Moldoviţei, la confluenţa râurilor Moldova şi Moldoviţa, reprezintă, indirect, o primă atestare a satului Vama, iar argumentele se găsesc şi în toponime, şi în conţinutul documentelor ulteriore, care mărturisesc o moşie uriaşă, temeinic gospodărită. E drept, dovezile scrise despre o obşte sătească lipsesc, iar întărirea domnească, din 18 noiembrie 1409, menţionează doar „Vama, numită vama de la Moldoviţa cu satul” (dacă satul n-ar fi existat ca sat şi ca proprietate în 1408, nu s-ar mai fi dat întărire în 1409), aşezată, fără îndoială, între mitocurile (locurile de făcut fân) mănăstireşti ale moşiei care începea, conform hotarnicei din 14 aprilie 1411, „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Geredzea şi, în sus, pe părău, până la obârşie şi, de acolo, la Măgura Moşului, şi, de acolo, la spărturi şi la Măgura Plopului, şi, de acolo, la Fântâna Sărată, şi, de acolo, pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi, de acolo, pe Moldova, la părăul Ceteţe, în sus de pârâul Cetăţelii, până în vârful Dealului Mare, şi, de acolo, tot cu obcina, pe Dealul Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi, de acolo, peste Moldoviţa, la gura râului Deea, şi, de acolo, la obârşia Deii, muntele şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde mai înainte am început”. Toponimele menţionate în acest document, deşi neglijate chiar şi de cercetători de talia lui Nicolai Grămadă (care menţionează, totuşi, că numele „la Spărturi” este, de fapt, „la Rascole” sau „la Balan”), au mesajele lor tainice, care ascund, în egală măsură, şi mituri străvechi, şi realităţi ale unor vremuri uitate. În hotarnica moşiei Vama se menţionează două toponime, aparent nesemnificative: Măgura Moşului şi obârşia Frumosului. Deci, Moşul, adică protopărintele, şi Frumosul, care, deşi se referă la un pârâu, nu despre frumuseţea izvorului mărturiseşte vremurilor. În realitate, „Moşul” este Drăgoi Viteazul dela Tulova (Vornicenii de azi), membru al sfatului domnesc între anii 1392-1414), care şi-a înzestrat băiatul, Teodosie monah, ajuns stareţ al Moldoviţei, cu o moşie din vecinătatea mănăstirii Moldoviţa, iar pe fată, Odochia, cu o moşiei din apropierea Tulovei. S-ar părea că ambii copii ai lui Drăgoi Viteazul dela Tulova erau de o frumuseţe desăvârşită, din moment ce moşia monahului Teodosie avea să se numească Frumosul, iar moşia Odochiei, Frumoasa. Iar memoria lui Drăgoi Viteazul, fost vornic de Tulova şi ctitor al Drăgoieştilor, este păstrată şi de toponimul Măgura Moşului. Peste vremuri, confirmând ipoteza unor străvechi proprietari din Tulova asupra munţilor din zona satelor câmpulungene, câteva generaţii de Toloveni aveau să-şi revendice, în faţa scaunele de judecată valahe (în Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, dreptul valah s-a aplicat până după anul 1800) moşiile străbunilor, dar au pierdut, lipsindu-le uricele, care, de la Descălecat, încoace, ţineau loc de tradiţie, de „pe unde au stăpânit din veac”. / Un alt toponim interesant este Ceteţe (pârâul Cetăţilor), care, fără îndoială, înseamnă memoria subconştientă a castrelor tătare, menţionate, în 1286, de un călugăr franciscan, prin formularea „Ymor filius Molday”, o formulă toponimică (Repedea, afluentul Văii) prin care se menţionează cele mai vechi puncte vamale ale teritoriului de la răsărit de Carpaţi. Rămăşiţele castrelor tătăreşti de odinioară mai puteau fi zărite, pe la 1950, şi încă mai există humoreni care pot indica cu precizie locaţiile străvechilor Ceteţe.
1434: Privilegiul lui Alexandru cel Bun, acordat negustorilor lioveni, a fost întărit de fiul său, Ştefan Voievod, în 18 martie 1434, acelaşi domnitor confirmând şi dreptul de proprietate al Moldoviţei pentru „Vama, mai jos de mănăstire, la gura Moldaviţei, şi satul Vama, unde au fost jude Cârstea”, în 11 februarie 1447. „Când se coborau dinspre munte, de la Vama, chervanele cele lungi de neguţători de la Bistriţa sau când se apropiau, prin largul şes al văii Sucevei, pelerinii, venind la serbarea sfântului Ioan, vedeau, încă la depărtare de mai multe ceasuri, licărind, din aburul întunecos al zării, reflexul de lumină albă de pe cupolă. La vârful ei, strălucea o cruce de aur, cu braţele împreunate cu lanţuri; iar pe vânt şi furtună, când sfârlezele de vânt se învârteau, scârţiind, lanţurile aceste se loveau de braţele crucii, zuruind ascuţit”[1].
1499: Cârstea pare să fie cel mai vechi „primar” al Vamei, reţinut de memoria scrisă a documentelor cancelariei domneşti, numele lui fiind menţionat şi în uricul domnesc de întărire din 15 noiembrie 1499, semnat de Ştefan cel Mare.
1683: În 9 ianuarie 1683, pentru că megieşii câmpulungeni ridicaseră case în hotarul Vamei, Duca Vodă soluţionează plângerea egumenului Moldoviţei, poruncind „să se spargă casele câmpulungenilor rădicate pe hotarul acelui sat”, ca nu cumva să se molipsească vămenii de libertate de la obştea grănicerească a muntenilor de pe Moldova, în sus.
1699: Primele nume de vămeni încep să fie menţionate de documentele câmpulungene, începând cu 6 noiembrie 1699, când Pavăl din Vama şi feciorii lui au zălogit moşia Sălătruc, pe care o aveau în folosinţă, lui Gheorghe Mercăşoe (deci, Gheorghe, fiul văduvei lui Mercheş, care nu putea fi decât străbunul primarului Mercheş, din Fundu Moldovei), pentru 30 lei bătuţi. Adălmaşul de un leu a fost băut de martorii vămeni Arsenie vătăman, Ionaşcu a Iftincăi, Vasile Puşniţă şi Simion Văman, Mercăşoe obligându-se „numai dejmă ce a fi să de, că este loc de mănăstire”.
1756: În 16 iulie 1756, datorită conflictelor hotarnice dintre mănăstirile Moldoviţa şi Voroneţ, apar alte nume de săteni vămeni, martori la refacerea hotarnicelor dintre moşiile Vama, Ştulbicani (Stulpicani) şi Bucureşti (Capu Codrului), respectiv preotul Mihăilă din Vamă, primul preot vămean menţionat de documente, şi sătenii Vasile Sasul, Pintilie Şiştac, Gligorie Şiştac, Petre Lazea, Gligorie Bădale, Axinte Leontieş, Nistor Cupă, Ursul Balmuş, Vasile Călinescul, Matei Tămpăscul, Gligorie Bosancul, Nistor Lazea, Sandul Chiruţă, Ştefan Coştiug şi Gavril Lucanul.
1759: În timpul marii migraţii transilvănene, la Vama se stabilesc doar câteva familii: Filip Ungurean, cu soţia şi un băiat, plugar din Sf. George (Sângeorz), fost grănicer năsăudean (1759); Ioan Brânzilă, împreună cu soţia, o fată şi doi băieţi, plugar din Posmuş (1758), Nichifor Ungurean, împreună cu soţia şi două fete, plugar din Logig (1757), precum şi Filimon Moroşan, flăcău din Budac pe Someş (1778).
Vama, Stâlpul lui Vodă, în 1832 – desen de I. Schubirsz
1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Frumosu „122 – toată suma caselor”, însemnând 7 popi şi diaconi, 1 panţir, 9 femei sărace, 3 scutelnici ai mănăstirii Moldoviţa, 1 ţăran şi 101 birnici, aceştia din urmă fiind: Vasile sin (fiul lui) TOMULESII, Ion LIPAN, Ştefan LIPAN, Simion FARAON, Mihăilă, homorian, Ion sin diaconului LAZA, Nicolai LEUŞTIAN, Chiruţă PAŞCAN, rusul BALMOŞ, Nicolai CIOCAN, Gavril BALMOŞ, Nichita BOTEZAT, Vasile, ungurian, Grigore LIPAN, Vasile CRĂCANĂ, Grigore BĂDALE, Vasile, crav, Ion LEONTIEŞ, Ion BĂDALE, Toma BALMOŞ, Gavril CĂLINESCU, Grigore, sas, Toader, sas, Toader BĂDALE, Pentelei RÂLĂ, Nistor, ungurian, Vasile CĂLINESCU, Dumitraşco BĂDALE, Pintelei, rus, Costandin BĂDALE, Nicolai, ungurian, Lupul sin ISTRATE, Ion sin ISTRATE, Grigore CRĂCANĂ, Dumitru, rusul, Nichita IOSIP, Vasile sin IOANEI, Petrea LUCAN, Grigore LUCAN, Grigore ŞIŞTAC, Georgii NEDILOI, Ion LUCANUL, Ion ŞIŞTACUL, Petrea ŞIŞTAC, Ion sin NICOLĂESCII, Acsinte BOSANCU, Crăciun BOSANCU, Ion CĂPRIAN, Acsinte LEONTIEŞ, Ion sin ILIE, Toadir TOMA, Toadir sin dascălului CRĂCIUN, Ion BALMOŞ, Andrei RUSUL, Matei TÂMPESCU, Mihăilă sin TÂMPESCU, Vasile, rus, Ion sin Vasile, rus, Ion SASUL, Nichifor, ungurian, Nistor CIOSNAR, Istrate RÂLĂ, Chiruţă BOTEZAT, Ion TOMA, Ştefan LAZA, Toader MÂNDRILĂ, Lupaşco sin Ion LUCAN, Toader ŞIŞTAC, Constandin BALMOŞ, Gerasim, rus, Ion CRĂCANĂ, Ion BRÂNZILĂ, ungurian, Toadir sin Nistor CUPĂ, Nicolai sin Măriuţii CUPOAEI, Miron sin Măriuţii CUPOAEI, Chiriţă sin ISTRATE, Nichita sin LUPAŞCO, Gavril PIRCU, Ştefan CHIRCU, Duminte sin TOMEI, Istrate IGNĂTESCU, Costandin TÂMPESCU, Pintelei SASUL, Iftodii sin LAZĂI, Vasile zet SASUL, Simion BARDAN, vornicel, Tanasă ROMAŞCIUC, rus, Petrea FIRCAL, rus, Isac TIMOFICIUC, rus, Ştefan IURCIUC, rus, Ion CĂLINESCU, Vasile, ţăran, Georgiţă LEONTIEŞ, iar din Frumosu, cu domiciliu în Vama, Tihon, rus, Nicolai sin Tihon, Ştefan sin Tihon, Ivan sin Tihon, Nicolai sin Tihon, Dumitru rus, Vasile STIBLEI şi Stan COSTANDIN. / Rufeturile la Vama erau: popa Ştefan, popa Pintelii, popa Ion, popa Toadir, diaconul Crăciun, diaconul Nistor, diaconul Ştefan, Ştefan IGNĂTESCU panţir, săracele satului, Maria, Cârstina, Irina, Maria, Paraschiva, Irina fată, Sandală, Irina rusca, Măriuţa, precum şi scutelnicii mănăstirii Moldoviţa, Constandin sin Macsim, Ion LUJAN, Ion, morar, şi Grigoraş, ţăran al mănăstirii.
1775: „Reis Efendi, ca reprezentant al Porții, i-a zis lui Thugut că Austria a avut idei mai radicale faţă de Bucovina și a subliniat că asigurările prietenoase ale Austriei nu sunt în armonie cu realitatea și indică mai degrabă ostilitate deschisă. Thugut a încercat să nege acest lucru, spunând că așteaptă noi instrucțiuni de la Viena, în viitorul apropiat[3]. / În timp ce corespondența scrisă dintre Viena și Costantinopol sporește tot mai mult, iar activitatea lui Barco, la sediul rus, a fost finalizată cu vizita sa de adio, la Mohilew, comandantul Galiției, generalul Ellrichshausen, a continuat să călătorească prin Bucovina, pentru a obține detalii despre aceasta. Sugestiile sale, din timpul călătoriei, se referă, în principal, la comunicații: drumuri mai confortabile, cu mai puține poduri în munți, fortificarea celor mai importante puncte strategice, precum Munticelu, gura drumului, între Mănăstirea Humor și Bordeşti, apoi un alt punct, la o jumătate de oră de la mănăstirea Humor, la o tavernă, la intersecţia cu drumul ce duce, de la Vama, la Capu Codrului și Roman, și avantajele comunicării între Transilvania și Bucovina, în caz de război, au fost principalele puncte de care s-a ocupat Ellrichshausen în acest raport. Din Transilvania, trupele puteau fi transferate cu ușurință în teatrele de luptă româneşti, prin Suceava și Siret, și încartiruite acolo; s-ar putea crea rute între Transilvania și Pasul Humor, foarte uşor. În caz de război cu Turcia, Austria ar trebui să-și împartă forțele armate, deci ar fi mai puțin rezistentă, iar dacă trupele austriece ar avansa mai departe, turcii ar fi obligaţi să se retragă în Vidin și în Silistra, retragere în urma căreia Austria ar putea ocupa cu ușurință Bosnia și Serbia. Turcilor le-a fost greu să se afirme pe malul stâng al Dunării. Chiar dacă turcii au pătruns în Bucovina, ei ar trebui întotdeauna să se teamă de un atac din Transilvania împotriva flancului lor, așa că o astfel de abordare, din partea Turciei, este foarte puțin probabilă. În schimb, s-ar putea menţine mulți ani în Moldova și în Țara Românească, datorită fertilității acestor ţări. Avantajele comunicării dintre Transilvania și Bucovina ar fi, de asemenea, mari în cazul unui război cu Rusia și Prusia[4]. / În ceea ce privește legăturile importante comerciale cu Preworodek și Sniatin, cele ale Poiana Samlina, Pojana bleşi, dealul mare Beresova, poiana Harluşa, Fântâna Sauchi, Cernauca, poiana Kosuţna, Stanahora, Zucika, Cernăuţi, Mamorniţa, Lukaweţ, Derehlui, Siret, Bordujeni, Parhauţi, Humor și valea Bistriţei, acestea au servit parțial pentru a valorifica pământul inferior şi a echilibra balanţa, pentru a afirma punctele de trecere, care nu și-au pierdut importanța nici în condițiile schimbate de astăzi”[5].
1775: „Întrucât granița de est a Galiției era încă în litigiu, autoritatea vieneză nu a făcut nici un anunț la St Petersburg asupra intențiilor sale cu privire la Bucovina; fusese sfătuită să obțină permisiunea de a ocupa țara, prin medierea baronului Barco, mai de grabă de la liderul armatei ruse, Mareșalul conte Romanzow. „A existat o oportunitate foarte naturală de a face acest lucru. Întrucât baronul Barco fusese voluntar în armata rusă, mult timp, în subordinea Mareșalului Romanzow, și fusese tratat de acesta cu multă prietenie, fericire și ospitalitate”, Barco considera „inevitabil, din cauza celei mai înalte poziţii, să-i dăm contelui Romanzow”, așa cum făcuse regele prusac, cu mult timp în urmă, „cea mai înaltă venerație”. Această „venerație” a constat dintr-o casetă încrustată cu diamante și 5.000 de ducați, iar un ordin al prințului Kaunitz cuprindea instrucțiunea că Barco „ar trebui să fie trimis în Moldova”, fiind un ofiţer modest, priceput și cunoscător, care a învățat circumstanțele locale ale districtului bucovinean[6]. Alegerea a căzut cu atât mai mult asupra lui Mieg, cu cât el elaborase „planul”, iar rapoartele sale conţineau instrucțiunile care trebuiau incluse[7]. / Așa cum era de așteptat la Viena, Romanzow a permis ca noua linie de frontieră între Pokuţia şi Moldova să fie ocupată imediat, iar după plecarea sa de la Iaşi, anunțul a fost „suspendat” acolo. Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[8]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[9]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[10]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[11]. / Imediat după ocuparea Bucovinei, negocierile au fost inițiate, din cauza încredințării lor formale, de către Poartă prin nunţiului austriac din Constantinopol, Franz Baron von Thugut. La jumătatea lunii martie 1775, acestea erau atât de avansate, încât Turcia nu numai că s-a oferit să ordone o comisie de rectificare a frontierei, care să-şi înceapă imediat activitatea, dar a recunoscut „provizoriu” că Poarta trebuie să cedeze Înaltei Curți (vieneze) partea din Moldova, atâta cât va fi necesară pentru realizarea unei comunicări adecvate”[12]. / Împăratul Iosif a dorit ca granițele de pe Nistru să înceapă la Preworodek. Cu toate acestea, la 27 martie 1775, l-a însărcinat pe contele al Hadik, președintele Consiliului de război, să dea comandantului general galiţian ordinul că el, împăratul, doreşte „cea mai precisă indicare a părții Bucovinei” la care Austria ar putea renunţa, cu cel mai mic dezavantaj, pentru a obține acordul prietenos de la Poartă pentru rest, dar în așa fel, încât comunicarea dintre Transilvania și Galiția să nu fie întreruptă sau îngreunată prea mult, inclusiv granița Pokuţiei să rămână cu o asigurare suficientă”[13].
Vama – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)
1777: De-a lungul vremii, o parte dintre răzeşii câmpulungeni s-au stabilit la Vama, acceptând să plătească dijma mănăstirească pentru bucăţile de moşie luate în folosinţă, iar migraţia dinspre amara libertate înspre la fel de amara iobăgie este confirmată de documentul din 1 martie 1777, prin care Toader Lucan din Vama dăruia popii Grigore Grămadă o moşie pe Sadova, Lucăneasa, pe care o stăpânise „din moşi din strămoşii noştri”.
1782: În 23 aprilie 1782, deci cu un an înainte de secularizarea averilor mănăstireşti, egumenul Moldoviţei, Venedict, a arendat, pe doi ani, lui Anton, logofăt din Câmpulung, venitul satului Vama pe doi ani, pentru 450 lei pe an. Venitul satului consta, în vremurile asupririi călugăreşti, în câte 12 zile de lucru pe an sau 2 lei de fiecare gospodar, în dijma fânaţului – câte 2 parale de stânjen, în câte un tort (ţesătură) şi câte un car de lemne de gospodărie, precum şi în zeciuiala din toate ce se aflau pe moşie, plus orânda cârciumii şi jumătate din fânaţul ce-l făcea mănăstirea pentru mitocul ei din Vama.
1783: Biserica Arătării lui Cristos din Vama de Jos fusese ctitorită, în 1783, de Mihail TÂMPESCUL, Theodor al TOMEI şi comenduirea austriacă, în 1862 fiind înfrumuseţată cu un nou iconostas, dăruit de Petru THEODOROVICI, iar în 1884 beneficiind de o restaurare. În 1843, biserica din Vama de Sus, cu 860 enoriaşi, era slujită de parohul Onufrie DAŞCHIEVICI, iar biserica din Vama de Jos, cu 907 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HORJUI, ambele biserici aflându-se sub patronaj împărătesc. În 1876, cei 2.406 enoriaşi de la cele două biserici din Vama erau păstoriţi de parohul Georgie DAŞCHIEVICI şi de preotul cooperator Ioan BERARIU (ulterior, din acelaşi an, de Eusebie CONSTANTINOVICI). În 1907, paroh era Nicolai LOMICOVSCHI, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1889, preot cooperator fiind Tit ILIUŢ, născut în 1868, preot din 1897, iar cantor, din 1901, Nicolai LUCAN, născut în 1856. / În primul secol al stăpânirii austriece, datorită împroprietăririlor sătenilor în 1783 şi în 1848, apar toponime noi, patronimice: pâraiele şi ţarinile Hurghiş, Bielţag, Miclăuşa, Borcii, Floarei, Runcul Toader, Benţeriile (Belţag sau Bhelţag), Ciocan, Gavriloi, Miculi, Bardan, Barbuşca, Ciocan, părăul Sasului; poieni precum Banciu, Bâtca Badale, Georgiţa, Humorian, Luchian, Piciorul lui Matei, Poiana lui Ion, Preluca Florii, Preluca Tomii, Rusu, Todosca, Poiana lui Negură; păduri ca Hasneş, Barbuşca, Belţag, Coasta Banciului, Hâgi, Hurghiş, Miclăuşa, Sasului, Tomei, Floare, Seştac sau fântâni precum Ciurgău, Hurghiş, Seştac.
1788: „Rădăuţului, cu toată însemnarea lui Cantemir, Sulzer nu-i poate afla rostul; dar la Vama a fost şi a văzut „stâlpul lui Vodă”, a cărui stare decăzută o deplânge: „păcat că felul de piatră întrebuinţat la aceasta e prea moale şi astăzi stricat de intemperii (verwittert), aşa încât acuma se mai poate ceti numai puţin”; de aceea i se şi pare că două laturi sunt scrise greceşte, şi româneşte numai două”[14]. „În dreptul localităţii Vama, unde râul amintit primeşte râul Moldoviţa, ce vine din nord, este o frumoasă vale netedă, încinsă, de jur, împrejur, de munţi… Vama are o poziţie plăcută şi câmpul dinaintea sa, care se numeşte „Lung” (Schlaf), este închis de munţi înalţi, spre nord. În acest colţ de munte, am aflat coloana despre care povesteşte domnul Sulzer (N.N.: pe care ezit să-l inserez, ca mărturisitor, aici, pentru că studiul său despre „Dacia Carpatică” nu prea se bazează pe ceea ce a văzut, ci doar pe ceea ce a citit), dar poate că el nu a văzut-o, căci el spune că aici ar fi fost înfrânţi tătarii, în anul 1718…, ceea ce, însă, cum arată inscripţia, s-a întâmplat cu doi ani mai înainte. / Stâlpul de gresie albă, moale, înalt de doi stânjeni şi cu patru muchii, se înalţă la vreo două bătăi de puşcă, spre sud-est, de acel loc”. / „Stâlpul lui Vodă” de la Vama înseamnă, de fapt, o ironie crudă la adresa lipsei noastre de memorie. În fond, ce omagiem noi, românii, la Vama? Omagiem… victoria tătarilor asupra trupelor maghiaro-austriece, care tătari, pentru că Mihai Racoviţă Vodă le promisese zece mii de galbeni, pe care nu-i avea, au primit învoirea ca, în contul datoriei, să prade Moldova dintre Siret şi Nistru. Omagiem, deci, prădarea, cu învoire de la domnie, a mai bine de două treimi din Moldova. Halal să ne fie! / Nu spun că stâlpul de la Vama ar trebui să fie distrus, pentru că un popor cu puţine relicve, precum al nostru, are obligaţia de a păstra intacte absolut toate moştenirile. Dar mai avem şi obligaţia de a şti că stâlpul de la Vama nu înseamnă un omagiu adus glorioşilor noştri voievozi din vechime, ci un stigmat pe neputinţa noastră de după ei şi până azi”[15].
1797: Biserica Sfântului Nicolai din Vama de Sus fusese ctitorită, în 1797 şi sfinţită în 1798, de Vasile BADALE şi Lupaşcu LUCAN, cu contribuţie şi din Fondul Religionar.
1810: „Valea de la Vama. Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment”[16].
1817: „Drumul se ţine, neîntrerupt, de Moldova, în jos, spre Câmpulung Moldovenesc, un târg cu 2.623 de locuitori. Aici se află administraţia camerală şi reşedinţa căpităniei graniţei militare. Urmează Vama, cu o mică mină în apropiere, de trei galerii, zece cuptoare de afânare, 80 de lucrători, care produc 5.580 de chintale de fier în bare. Urmează Bucşoaia şi Gura Humorului, unde regiunea devine mai prietenoasă şi unde apare, iarăşi, agricultura. Drumul se face tot mai rău; prin Capu Codrului, fără a mai trece prin vreo localitate, se ajunge, după şase ore de mers, în oraşul Suceava. De aici, sunt 6 ½ poşte până la Cernăuţi”[17].
1843: În 5 februarie 1843, când au mărturisit despre privilegiile străvechi ale câmpulungenilor, bătrânii vămeni şi-au înscris numele într-un nou document. Toader Toma vornic, Ion Hurjui paroh, Axente Tămpăscul, Vasăle Badale, Constantin Badale, Vasăle Lucanu, Ioniţă Tămpescul, Constantin Ciusnar, Petre Tămpăscul şi Ioniţă Istrati reprezentau, în anii aceia, gospodarii de frunte ai obştii vămene, cu urmaşi străluciţi până în zilele noastre.
1849: „Confruntările militare din ţinutul Dornei au fost dure, dese şi fără să consacre o stabilitate sau alta sau măcar o relativă tihnă. „Pe 6 martie, Urban a mutat avanposturile și coloanele cu cantonamentele în Iacobeni, Vatra Dornei (aici, Divizia a VII-a, nr. 41) și Dorna Candreni, avanposturile fiind expuse între Poiana Stampii şi Cârlibaba. Nu mult timp după intrarea în noile cantonamente, diareea și scorbutul au izbucnit în rândul oamenilor, iar febra tifoidă s-a dezvoltat curând, răpunând nu puține victime. Drept urmare, o cazare mai extinsă a trupelor era absolut necesară, iar o parte din trupe a fost mutată la Vama, Câmpulung și Eisenau”[18]. / „Altădată, se lăţi zvonul că colonelul Urban s-ar fi retras dinaintea ungurilor, care au intrat pe pământul Bucovinei şi că au ajuns până la Podul Verde, de la Dorna. O spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe cei de la sate; cei mai mulţi îngropară averile în zămnice făcute în pământ şi ascunseră banii sub cărămizile vetrei, apoi alergară, cu puţinul avut ce-l puteau duce, spre munţi. Urban, însă, cu cei 1.800 de oameni ai săi şi cu puţină artilerie, a stat vreo cinci săptămâni, de la sfârşitul iernii anului 1848, la Câmpulung, aşteptând ajutoare. După câteva isprăvi milităreşti, s-a retras mai spre Vama, dar mulţi feciori cădeau de lungoare (tifos) şi, afară de aceasta, erau lipsiţi de veşminte şi de mâncare”[19].
1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sat aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert. / De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava. / Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului. / Din Vama, până la Pojorâta, cale de o poştă şi jumătate, repere importante erau Eisenau (Prisaca Dornei), râul Moldova şi Câmpulung Moldovenesc”[20].
1855: „Oraşul Vama, cu Stâlpul lui Vodă, are una din poziţiunile cele mai încântătoare. Aşezată într-o verde şi adâncită vălişoară, Moldova şi multe alte izvoare, ce se aruncă în ea, o răcoresc şi munţii umbresc din toate părţile. Îndărătul acestor munţi, ce încunjură Vama nemijlocit, se ridică alţii, de o coloare mai deschisă, în dosul acestora, iar alţii, şi aşa mai multe rânduri, până ce cei de pe urmă se amestecă cu firmamentul. / Stâlpul lui Vodă este o columnă pătrată de piatră, cu vârful ascuţit. Ea este tăiată dintr-o singură bucată şi seamănă, în forma sa, cu obeliscurile egiptene. De la vârf, până la temelie, columna e plină de inscripţiuni, al căror înţeles numai un expert l-ar putea pătrunde. După apariţia sa, trebuie să fie o piatră comemorativă unei fapte de bravură. Fiindcă columna e aşezata în mijlocul unui câmp liber, un român, Ioan Moldovanul, a încunjurat-o, nu de mult, cu un zid, pentru ca să nu fie expusă la o grabnică distrugere. Pe zidul de piatră se citeşte inscripţiunea: „Acest zid a fost făcut de Ioan Moldovanul în anul 1852”. / Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca”[21].
1856: Din 1856, funcţiona la Vama o şcoală cu 6 clase, iar din 1888, la Prisaca, o şcoală cu 3 clase[22].
Vama, Stâlpul lui Vodă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)
1857: Denarowski ajunge la „stația de poștă Vama (1864,80 picioare față de nivelul mării), în spatele căreia” zărește stâlpul de piatră, pus acolo „în memoria lui Rakowica voievod, care a avut o victorie asupra tătarilor, în 1716”. Notează și inscripțiile, pe care le preia din prima monografie a Bucovinei[23], scrisă, cu mult prea multe legendări, în limba germană. „Io Michael Rakowitza, Voievod și Prințul tuturor în Moldova. În 1716, în al treilea an al domniei mele, din partea Porții turcești, i-am înfrânt pe nemți” (Celălalt, ilizibil.). În partea de est: „Uniți cu unii germani, au fost în căutarea unor popasuri unguri și alții din Serbia, atacând capitala noastră, pentru a cuceri Iașii și pentru a ne captura și au pățit în această capitală ceea ce li s-a întâmplat anterior cu principii Woda Nicolaus Maurocordato. Cu toate acestea, avem i-am înfrânt complet, cu ajutorul lui Dumnezeu, și trupurile lor au fost îngrămădite unul peste altul. În semn de aducere aminte, această cruce împreună cu o piatră am construit” (există mai multe cuvinte lipsă aici). Pe latura nordică: „Acest stâlp de piatră a fost construit când am trecut munții Mestecănești și Suhard din Ungaria, să invadez Rodna. De aici am plecat cu Hanul unui număr mare de tătari la Bistrița, unde am făcut pradă mare peste tot și am pus foc în toate orașele, numai singurul oraș Bistrița a fost cruțat. De aici ne-am întors, prin Maramureș înapoi” (restul ilizibil)… „iar tătarii au suferit o mare înfrângere”. La vest: „Condusă de Jordaki Kantakuzenos, hatman al (în rest, ilizibil.). / Apoi șoseaua care trece prin Vama, după „o înclinare blândă”, duce „spre satul Eisenau, unde se află o topitorie de fier. Acest sat este situat într-un defileu de munte, pe piciorul unui munte abrupt, de înălțime considerabilă, care a delimitat locul ca un zid și pe lângă care trece râul Moldova, prin gâtuitura văii dintre lanțurilor de munte, care stau aplecate ca streșinile unui acoperiș spre marginea drumului. După o puternică curbură a șoselei, ajungi în valea Câmpulungului, care desface aglomerarea munților și oferă o priveliște minunată. De îndată ce intri în această vale, mici dealuri se ridică din drum și, treptat, el se transformă în altele mai mari, și iarăși, câștigând înălțimile alăturate, formează munți înalți, care, în funcție de grupul lanțului muntos, care se alătură până spre Transilvania și Maramureș; întunecatul Rareu, împânzit cu stânci, domină peisajul. / După o oră de mers prin această vale, se ajunge, la 1,75 mile de Vama, în orașul Câmpulung (2280,20 picioare față de nivelul mării), numele lui fiind dat de locația propriu-zisă (câmp lung)”[24].
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung –Câmpulung (Târg cu judecătorie) cu Breaza, Gropana, Frumoasa, Fundu Moldovei şi Luisenthal, Pojorâta, Rus pe Boul cu Freudenthal şi Vatra Moldoviţei, Rus Moldoviţa cu Ciumârna şi Argel, Sadova (Ulma), Valea Putnei, Vama cu Eisenau”[25].
1883: Volumul 9. Notă 114. Pagina CXLIX. (Monumentul Tătarilor). „Conservatorul Ritter v. Gutter a trimis k. k. Comisiei Centrale un raport asupra monumentului tătarilor de lângă Vama, în Bucovina. Acesta este realizat din gresie, cu două praguri înalte și ridicat în amintirea unei victorii câștigate de Vodă Rakoviţă asupra tătarilor, în 1716. Pe cele patru laturi ale stâlpului patrulater, sunt aplicate plăci cu inscripții românești, precum cea care urmează: / (Pe latura de sud): „Eu Michael Rakovitza voievod și principe al întregii Moldove, în 1716, în al treilea an al domniei mele, Poarta turcă, nemții” (ilizibil). / (Răsărit): „Uniţi cu unii germani, valahi, unguri și sârbi, au căutat să cucerească capitala noastră Iaşi, să ne captureze și să ne supună capitala, așa cum au făcut, anterior, cu Vodă Nicolae Mavrocordat, Prințul Valahiei. Între timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am înghesuit peste tot și le-am îngrămădit trupurile unul peste altul. În semn de amintire, am pus această cruce și un bine construit“ (ilizibil). / (Nord): „Acest stâlp de piatră a fost ridicat atunci când am pătruns în munții Mestecăneşti și Suhard, lângă Rodna. De aici, am plecat cu Hanul şi cu un număr mare de tătari până la Bistriţa, ridicând de peste tot pradă mare, și am pus foc în tot locul, numai singur orașul a fost cruțat. De aici ne-am întors prin Maramureş… (ilizibil). Și tătarii au suferit o mare înfrângere“. / (Vest): „Sub îndrumarea lui Iordaki Kantakuzino, conducând trupele”… (ilizibil)“[26].
1885: Raportul anual, pagina 40 (Descoperiri pe platoul Hliboka). „Conservatorul Gutter a raportat și despre descoperirile făcute recent la Vama, Banila și Siret, şi s-a decis să se subvenționeze săpături sistematice pe Podișul Hliboka“[27].
1886: În 1886, şcoala din Vama era frecventată de 180 copii, dintre care doar 40 de altă naţionalitate decât cea română, în 1885 numărul şcolarilor fiind doar de 80 băieţi. Meritul pentru sporirea dragostei de învăţătură aparţinea învăţătorului Albie, dar şi prefectului districtual Ortynski[28].
1886: „La început, valea Moldovei pare destul de largă, şi începe de la un oraș românesc, amestecat cu germani, apoi ajungem la Eisenau, prin Vama românească. Coborârea în micul târg este minunată. Munți împăduriți și întunecați se ridică pe trei laturi, râul aleargă în fața noastră. Clopotul sună pentru închinare, iar drăguții credincioşi se pregătesc de slujbă. Și avem un preot german în fața noastră, care predică cu glas puternic, cu rostiri energice, vorbind despre curățenia casei și a curții, care dezvăluie gospodarul! Nu puteți vedea o rochie națională în Eisenau. Fetele se înfășoară în haine de sun roșu pal, albastre sau gri, frumusețea lor fiind cu mult inferioară porturilor din România”
1887: În 10 iulie 1887, prinţul de coroană Rudolf a trecut prin Vama, venind dinspre Gura Humorului (după o vizită la Rădăuţi) şi îndreptându-se spre Câmpulung. „Pe toată calea până la Câmpulung erau ridicate arcuri de triumf (unul în Delniţă, al doilea la baia din Vama, iar al treilea şi cel mai frumos în mijlocul comunei, între casa comunală şi biserică). Original era arcul din Vama, în care se aflau, la dreapta şi stânga, câte o cameră mică şi, când trecu Alteţa Sa Imperială, se deschiseră uşile camerelor şi din ele ieşiră, la dreapta, un flăcău, iar la stânga – o fată de o frumuseţe rară (a locuitorului Georgie Hutu), îmbrăcaţi în costumul pitoresc naţional, şi se închinară Alteţei Sale. Alteţa Sa Imperială era surprinsă de frumuseţea tinerilor şi saluta, surâzând, în dreapta şi în stânga, petrecut fiind de entuziastele strigări ale poporului adunat”. Cu ocazia vizitei lui Rudolf, evreii vămeni, care îşi aveau casele şi dughenile la strada principală, au manifestat o atitudine pro-românească, explicată, sugestiv, unui redactor de la „Revista Politică”: „Noi trăim aici împreună cu poporul român şi, dacă n-ar fi poporul… nici noi nu am avea ce căuta aici”[29].
1888: Din data de 1 februarie 1888, prin Vama au început să circule ocazional trenurile, iar din 1 mai, de câte două ori pe zi tur-retur. În 24 iunie, a trecut prin Vama, cu trenul, arhiducele Rainer, care inspectase miliţiile din Cernăuţi şi Suceava. / În 7 august 1888, după o secetă lungă, a venit o furtună, care a pricinuit mari pagube vămenilor. „Ploând necontenit 36 de ore, au crescut râurile peste tot. Cu deosebită, însă, au crescut râurile Moldova şi Moldoviţa, care înconjură comuna Vama. De râul Moldova nu-şi mai aduc oamenii din Vama aminte că ar fi fost, vreodată, atât de mare. Râul Moldoviţa a fost, însă, tot aşa de mare, înainte cu 38 de ani (deci, în 1850 – n.r.), când l-a luat apa pe tatăl domnului protopresviter actual al Sucevei, Mandaşevschi. / La Secătura, la capătul Vamei de sus, unde trece calea ferată spre Prisaca (Eisenau), s-a făcut, cu ocazia construirii căii ferate între Hatna şi între Câmpulung, un pod peste Moldova şi o hatie (un dig) de peatră. Această hatie a silit, până într-a 9 August, la 10 ore înainte de masă, să treacă apa Moldovei numai pe sub pod. Aducând, însă, puhoiul mulţime de lemne, s-au oprit acestea în pod şi aşa s-a format, înaintea podului şi înaintea hatiei, un ostrov mare. La 10 ore, a sfărmat apa Moldovei hatia (digul) şi, astfeliu, s-a revărsat apa grozav de fioroasă peste o mare parte a comunei Vama. Deodată, văzură peste o sută de gospodari, mai toţi Români, realităţile şi grădinile lor în mijlocul undelor furioase… Paguba bieţilor locuitori este de tot mare şi posiţia lor de tot deplorabilă… / Şi drumul căii ferate a pătimit foarte mult, cu ocasia acestei inundări. În Vama e cu totul distrus, în lungime de 2 chilometri, adecă atât cât cuprinde în lungime terenul unde a fost inundarea”. / Spre sfârşitul anului 1888, „Comitetul comunal din Vama a dăruit, cu ocazia jubileului de 40 de ani dela suirea pe tron a Maestăţii Sale Francisc Iosif I, în scopul ajutorării copiilor sărmani, care îmblă la şcoala poporală din loc, suma de 50 florini. Iară domnii şi doamnele ale căror nume urmează au solvit, spre acelaşi scop, oferte de bani gata: Agripina Dan, E. Mailer, V. Badale, Niculai Lucan (cantor bisericesc), Regina Frenkel (învăţătoare), Ştefan Hurjui (cantor), Gheorghe Andruşcă, Abraham Ebner (negustor), Chaim David, Zeida Schwartz, Israel Hutman”.
1889: Raportul anual, pagina 110 (Suceviţa, Bădeuţ, Vama și Suceava). „Conservatorul Klauser relatează despre biserica din Suceviţa, despre biserica din Bădeuţ și despre așa-numitul Monument al Tătarilor, de lângă Vama, în Bucovina. Corespondentul Schmidt a făcut un raport despre Suceava și monumentele sale“[30].
1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Emilian DAN, preot ajutătoriu în Vamă” şi preoteasa Agripina DAN, menţionează, printre familiile comunei, pe: Nistor PREOTESCU, Ion ISTRATI, Rosalia SPIRAC, Ilie ŢEBREAN, Nistor CIOSNARIU alui Costan, Vasile RUSU, Safta ILIE, Ilie FARAON, Petru BALTAG, Ion MOROŞAN, Ion CIOCAN, Simion DASCALIUC, Ion BALTAG, Maria LUPAŞCU, Dimitrie ACSENTI, Teodor VICOVEANU, Gheorgi alui Acsenti BOLMOŞ, Parasca LEONTIEŞ, Ion LUPAŞCU, Costan FARAON, Ion alui Petru IOSEP, Ioana CALINESCU, Ecaterina TÂMPESCU, Parasca CONDREA şi Petru MIHALACHI[31]. / Pe o altă listă, alcătuită de parohul Niculaiu LOMICOVSCHI, apăreau următoarele nume de vămeni: Apostol LUCESCUL, Ion CIOSNARIU, Niculaiu şi Ioana LUCANU, Georgi şi Ecaterina ANDROŞCA, Costan şi Paraschiva GAVRILOIU, Pinteleiu şi Safta TÂMPESCU, Petrea şi Nastasia IOSEP, Ioan BALABAŞCIUC, Costan şi Nastasia MIFTODI, Dumitru şi Eusefia IOSEP, Georgi şi Catrina TÂMPESCU, Georgi şi Maria LUCANU, Nistor şi Paraschiva ACSINTI, Georgi şi Paraschiva ILIE, Georgi şi Zenovia ACSINTIOIU, Georgi şi Domnica DASCHIEVICI, Grigori şi Ilena BOSANCU, Aniţa ACSINTIOIU, Ioana LUPAŞCU, Teodor şi Nastasia LUPAŞCU[32].
1895: Prima bibliotecă din Vama, cabinetul de lectură „Stâlpul lui Vodă” s-a înfiinţat, în anul 1895, în casa parohială romano-catolică, cu 157 membri, 97 cărţi, 6 abonamente la gazete şi cu o avere de 31 florini şi 56 creiţari. Preşedinte al cabinetului de lectură era George Boca, secondat de vicepreşedintele Petru Colesniuc şi de secretarul Ioan Vărzaru. În 1895, Vama avea 3.582 locuitori, păstoriţi întru ortodoxie de preoţii Nicolai Lomicovschi şi Emilian Dan, cantori bisericeşti fiind Nicolai Lucan şi Ştefan Hurjui. Primarul comunei era Ioan Ciosnariu, iar la catedră oficiau învăţătorii Vasile Badale şi Regina Frenkel.
1896: O altă listă, întocmită în martie 1896 de presviterul Emilian DAN, menţionează numele vămenilor: Ilie CIOSNARIU, Andreiu LUCIAN, Gavril BARDAN, Teodor AXINTI, Vasile BADALI, Parasca lui Nicolae ISTRATI, Petru alui Vasile ISTRATI, Andrei IOSEP, Irimie NEDELOI, Iosep CALINESCU, Dimitrie SASU, Ioan BARDAN, Teodor AXENTOI, Teodor MIRON, Ioan MURAHOVSCHI, Ioan alui Dumitru LUPAŞCU, Dimitrie BADALI, Georgi alui Niculai ISTRATI, Petru GEMĂNAR, Ioan AXENTOI, Ioan alui Andrei IOSEP, Costan PIRCU, Maria lui Vasile MIRON, Ioan alui Grigore BADALI, Spiridon BADALI, Petru alui Vasile MIRON, Vasile şi Ilinca AXENTOI, Aniţa AXENTOI, Constantin alui Mihai TÂMPESCU, Vasile MERCHEŞ, Safta DIACON, Niţă IRIMIE, Ioan SIMIONESCU, Costan SANDU, Georgi BADALI, Filip TÂMPESCU, Costan BADALI, Ioan LEONTIEŞ, Ioan LUCUŢARIU, Vasile ŞANDRU, Georgi ŞANDRU, Ioan PIRCU, Petru SIMIONESCU, Teodor AXENTI, Safta ILIE, Petru LEONTIEŞ, Ioan MORARIU, Angelina CIOCAN, Axenti SASU, Nicolae LUPAŞCU, Axenia lui Vasile IOSEP, Simion alui Vasile ISTRATI, Maria BADALI, Simion NIGA, Grigori ISTRATI, Grigori AXENTOI, Ioan T. ISTRATI, Vasile COSOVAN, Ioan S. IOESEP, Rosalia S. IOSEP, Axenia V. SIMIONESCU, Dimitriu PIRCU, Gavril CĂILEAN, Constantin S. ISTRATI, Catrina D. SIMIONESCU, Parasca M. ISTRATI, Catrina I. CIOSNARIU, Nistor A. IOSEP, Domnica G. LUCAN, Paraschiva UNGUREAN, Parasca C. ISTRATI, Aniţa Şt. LUCAN, Nastasia I. IOSEP, Aniţa Şt. BOSANCU, Niţă Şt. ILIE, Nastasia MÂNDRILĂ, Maria N. CALINESCU şi Nastasia N. NEDELOI[33].
1900, o legendă… sfruntată: „Mai înainte de răpirea Bucovinei, toate satele ce ţin de comuna Dorna (Arini –n. n.) formau o singură comună cu Dorna Bucovineană, târguşor în care se afla şi reşedinţa comunei. Tot teritoriul era o singură răzăşie, dată de Ştefan Vodă cel Mare, în împrejurările următoare, zice tradiţia : Vodă pornise spre Ardeal, pe valea Moldovei, dar la Vama (cel mai vechi sat din câte sunt în împrejurimi, unde se crede că se vămuiau toate mărfurile venite din Ardeal şi Ungaria), se opri cu oştirea, neputând înainta, deoarece drumul, înainte, nu era decât o cărare îngustă şi foarte nepracticabilă. Aci, la Vama, Ştefan Vodă puse un stâlp, ce se vede şi astăzi (Stâlpul lui Mihai Racoviţă, în realitate – n. n.). Pe atunci, în Câmpulung nu erau decât câteva case şi, de acolo, spre Dorna, cale de o zi, nu mai întâlneai locuinţă omenească, ci numai codri posomorâţi, păduri fecioare. Unde e acum Târgul Dorna, între ape, la gura Dornei în Bistriţa, se afla o singură gospodărie, casă bună, grajd etc., proprietăţi ale unui oarecare Gheorghiţă, hoţ vestit şi rafinat, şi vânător neaoş. Acesta croi şi lărgi cărarea ce lega locuinţa lui cu târguşoarele de primprejur. El prăda la depărtări mari şi, astfel, niciodată nu fu prins. Drumul, trecând pe dinaintea casei lui, orice călător, boier sau ţăran, de la vlădică, până la opincă, trăgea la dânsul, unde era foarte bine primit şi în deplină siguranţă că nu i se va întâmpla nimic. Celor mai distinşi dintre mosafirii săi le dădea călăuze devotate, care să-i călăuzească şi să-i apere de orice primejdii”[34].
1901, dialectologul Gustav Weigand: „Pe 8 august 1901, într-o zi ploioasă, am condus, pe valea Moldovei, până la Vama, localitate care și-a luat numele de pe vremea când Câmpulungul era încă independent și taxa a fost ridicată aici (eroare: aici se afla vama mănăstirii Moldoviţa – n. n.). În Vama[35], împreună cu pastorul Lomicovschi, am avut ocazia să studiez dialectul locului și cel al Vetrei Moldoviţei[36]. După-amiază, am trecut de frumoasa așezare a ţipterilor din Eisenau (Prisaca Dornei) și am ajuns în orașul alungit Câmpulung, în jurul orei 6, unde domnul Stefanelli, coleg de gimnaziu și de universitate cu Eminescu, m-a întâmpinat cu căldură. Pe 9 august 1901, dimineața, am mers la Pojorâta[37], aflată la confluenţa văilor Moldovei și Putnei”[38].
1902: În 7 aprilie 1902, s-a înfiinţat banca raiffeisiană din Vama, sub directoriatul preotului Constantin Lupaşcu, secondat de vicedirectorul Nicolai Lucan şi de membrii comitetului de conducere, Gheorghe Lucan, Vasile a Petre Iosep şi Ioan Faraon.
1904: „Azi, Vama are vreo 3.000 de Români şi atâţia Evrei câţi trebuie pentru a face o impresie curat evreiască acelui ce străbate numai acest sat, care e, de departe, un târguşor, unde ţerănimea vine pentru târguieli şi beţii. Sabăşul va scoate îndată la iveală şi la plimbare pe toţi aceşti stăpâni ai vechii „vămi” câmpulungene, oameni înfloriţi, graşi în burtă, mulţămiţi, care-şi cântă în minte, clătinând picioarele în cadenţă. De toţi însă, aceşti oaspeţi aduşi de mâna Austriei n-ar mai fi mai mult decât trei sute, cari au însă cele mai bune locuri şi numai pe stradă…[39]. / Înapoi, spre Vama, printre cârciumile unde băciuiesc aceiaşi oaspeţi pe cari i-am găsit la sosire. Se plătesc doi stâlpi de drum la doi Jidani, pe care-i îndemn să înveţe româneşte în ţara Românilor. Unul, un copil, râde, iar celălalt, bătrân habotnic, mugeşte înaintea ofensei ce i-am făcut şi pleacă scuturându-şi de mânie perciunii albi. / Cutreier Vama în lung, printre multele cârciumi murdare. Mi-e silă să iau un păhar de apă şi merg să-l cer la preotul român de la biserica de lemn, în casa căruia mirosul de cozonaci proaspeţi se înalţă prevestitor al Paştilor. Pe lângă „stâlpul lui Vodă”, ridicându-se ca un mormânt turcesc într-un cimitir părăsit şi pângărit, apuc pe vechea „cale împărătească”, ce duce, strecurându-se printre munţi, spre intrarea bistriţeană a Ardealului”[40]. / „Din Gura Humorului, ajungi în Vama, de unde se ramifică o linie mai scurtă (21 km) spre nord-vest. La 4 km depărtare de Vama, la Eisenau (Prisaca Dornei – n. n.) aşa se strâmtează valea prin care trece acum trenul şi drumul de ţară, încât a trebuit lărgită mult, cu săpături foarte costisitoare. În curând se lărgeşte, însă, valea din nou, străjuită de un şir de munţi încoronaţi de cele mai înalte piscuri ale Bucovinei, ca Rarăul (1648 m) şi Giumalăul (1859 m), care, partea cea mai mare a anului, e acoperit cu zăpadă. După o cale de 12 km de la Vama, dai de Câmpulung, la o înălţime de 621 m, de unde iarăşi urcând întruna, ajungi la Pojorâta (686 m)”[41].
1907, martie 21: „Contele Bellegarde beneficia de o anti-campanie electorală acerbă. Chiar şi T. V. Stefanelli, care se va lustrui, peste trei ani, cu numele lui Bellegarde, aşa cum s-a lustruit cu numele lui Eminescu, a plecat, vineri, 15 martie 1907, ora 7, din Cernăuţi, „spre a se prezenta alegătorilor săi din districtul Câmpulungului. La gara din Cernăuţi s-au fost adunat, spre întimpinarea scumpului oaspe, peste 50 de membri ai Partidului Naţional, în frunte cu preşedintele partidului, dl prof. Dr. Saghin, apoi vicepreşedintele, dl prof. Grigori Halip, dl consilier O. Ţurcan, dl prof. Dr. Ghiorghiu, dl consilier Emilian Isopescu, dl adjunct Dori Popovici, apoi un număr mare de membrii ai Societăţii „Junimea”, în frunte cu preşedintele, dl Vihovici”. La Frasin[42], la Stulpicani[43], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. La fel, şi la Vama[44], dar mai ales la Câmpulung, unde Stefanelli a fost întâmpinat „de o delegaţiune numeroasă a inteligenţei române şi străine, precum şi de mulţi poporeni”, „la consfătuirea care a aflat loc, apoi, sub prezidiul primarului Eudoxie Prodanciuc, şi la care au luat parte peste 80 de persoane de încredere, s-a hotărât ca îndeosebi membrii inteligenţei române să explice poporenilor cât de mari daune ar urma pentru întregul neam românesc, dacă şi-ar lăsa răpit mandatul din Câmpulung de un străin”. La Pojorâta şi Sadova[45], la propunerea amintitului exarh, „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”[46]. / Candidatul, T. V. Stefanelli, „salută înainte de toate pe iubiţii săi munteni, vechi cunoscuţi şi prieteni, în al căror mijloc a petrecut, ca judecător, peste 20 de ani din viaţa sa, şi-şi exprimă deosebita sa plăcere şi fericire că, după trei ani de zile, se află iarăşi în mijlocul lor, zicându-le, din adâncul inimii sale, un bine v-am găsit”, arătând, „apoi cauza ce l-a îndemnat să primească candidatura pentru mandatul de deputat în districtul Câmpulung-Dorna şi spune că a fost promovat şi rugat din partea unui însemnat număr de alegători din toate păturile societăţii munteneşti ca să primească a candida în acel district electoral, ale cărui nevoi şi dureri le cunoaşte aşa de bine, din proprie experienţă. A stat mult în cumpănă, dar, după un timp, şi-a zis că, fiind fiu credincios al poporului românesc şi iubind pe munteni săi, pe care i-a condus prin atâţi ani, dator este să-şi pună şi restul puterilor şi activităţii sale în serviciul lor şi să urmeze chemării ce i se face”. Discursurile, ca discursurile, fiecare „aclamat frenetic”, apoi, „ca ultimul orator, vorbeşte dl Nicolai Iosub, gospodar din Vama”, miticul sfârșind, pe la 5, după-amiaza, „cu un puternic trăiască la adresa Maiestăţii Sale Împăratului nostru[47]. / „Apărarea Naţională” din Cernăuţi scrie: „Adunările electorale, ţinute de dl S. Stefanelli, vineri, în Stulpicani, şi, sâmbătă, dimineaţă, în Vama, au reuşit splendid. În ambele locuri, s-a acceptat, cu entuziasm deosebit, candidatura dlui Stefanelli. Contele Bellegarde a fost înştiinţat telegrafic de primirea candidaturii acesteia şi, invitat cu insistenţă, să renunţe la candidatura sa. În Vama, dl Stefanelli a fost întimpinat cu săcăluşuri şi un număr de peste 500 poporeni, în frunte cu primarul George Hutu. În adunarea prezidată de G. Hutu. I s-au adus dlui Stefanelli ovaţiuni de tot sincere. Proclamarea dlui Stefanelli a urmat cu entuziasm deosebit. Şi despre această adunare contele Bellegarde a fost înştiinţat telegrafic. Tot pe cale telegrafică, s-a rugat şi intervenţia mareşalului Vasilco, pentru renunţarea contelui Bellegarde la acest mandat”[48].
1907, aprilie 18: „La Câmpulung au fost trei candidaţi: Contele Bellegarde, prefectul judeţului, dr. Aurel cav. de Onciul, care reprezintă acest cerc în dieta bucovineană, şi consilierul de la Curtea de apel din Lemberg, Teodor Stefanelli, care a reprezentat odată, prin anii 1890, acest cerc în dietă. S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi (deşi, la Vama, voturile au fost în favoarea lui Onciul); Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014. Tabela statistică ce urmează arată la detaliu repartizarea voturilor: Bellegarde – 4.653, în Vama – 259; Onciul – 2.755, în Vama – 363; Stefanelli – 1.014, în Vama – 174. / E interesant acest rezultat. Cine e Bellegarde acesta, care a putut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?, vor întreba mulţi. Bellegarde e neamţ de origine romanică, om cu mare avere; venit, de câţiva ani, ca prefect la Câmpulung, şi-a câştigat, prin purtarea sa blândă cu ţăranii, prin jertfele materiale ce le-a făcut (ca epitrop a o mulţime de copii orfani, a scăpat de ruină o mulţime de gospodării ţărăneşti, plăteşte permanent un avocat pentru ţărani, scurt a făcut minuni) încrederea ţărănimii, părăsită de conducătorii ei şi tratată brutal de administraţie. N-a candidat, ci a fost rugat să primească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candidatura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpulung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desigur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[49].
1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[50], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la vămenii Costan ŞESTAC (27 ani în 1908) şi Floarea a lui Gavril ŞUTU (26 ani în 1908).
În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Vama, târg, districtul Câmpulung, aşezat la vărsarea Moldoviţei în râul Moldova. Suprafaţa: 14,769 kmp; populaţia: 3.582 locuitori, în majoritate români, restul germani. Este străbătut de drumul principal Gurahumora-Stulpicani şi de linia ferată Hatna-Câmpulung. Are un oficiu poştal; o şcoală populară de băieţi şi de fete, cu câte 4 clase (deci, peste 120 şcolari – n. n.); o biserică parohială greco-orientală şi o capelă catolică; 2 case de economie, una românească şi alta germană. Nu departe de târg, alăturea de drumul mare, se află vestitul monument tătăresc, ridicat, la 1717, de domnul Moldovei Racoviţă, în amintirea expediţiei sale în Transilvania, unde, împreună cu tătarii aliaţi, a asediat oraşul Bistriţa. Are o fabrică de lemnărie de rezonanţă şi de lână de lemn, precum şi mai multe ferestee. Populaţiunea germană, care se trage din coloniile minerilor aduşi aci la 1808, din comitatul unguresc Zips, se ocupă azi cu lemnăritul, iar cea băştinaşă cu agricultura şi prăsila vitelor. Posedă: 334 hectare pământ arabil, 2.853 hectare fânaţuri, 23 hectare grădini, 2.076 hectare imaşuri, 25 hectare poieni, 9.000 hectare păduri. Se găsesc 195 cai, 2.077 vite cornute, 3.400 oi, 910 porci şi 200 stupi de albine”[51].
1909: „Comune fruntaşe sunt Vama, cu 3.931 locuitori, dintre care 2.704 români, 545 evrei, nemţi cam 500 şi 27 ruteni; Dorna Candrenilor, cu 2.600 locuitori, dintre care 1.968 români, evrei 268 şi 15 ruteni; Stulpicanii, care va avea, în scurt timp, o pretură, ceea ce-i un prilej nou pentru aşezarea străinilor, cu 1.904 locuitori, dintre care 1.413 români, 132 evrei şi 6 ruteni. O comună fruntaşă a districtului, care face cinste românilor din acele părţi, e Fundul Moldovei”[52].
1910: „În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[53]. Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor” [54], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să primească candidatura”[55], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câmpulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[56].
1915: „În zilele următoare, cavaleria rusească s-a îndreptat spre munţi (comandamentul rămăsese la Costâna), o primă confruntare armată având loc, în 5 ianuarie 1915, la Vama[57].
1916: Personaj emblematic pentru Bucovina, jurist de marcă, publicist (importante sunt lucrările monografice dedicate şcolii şi culturii române în Bucovina), animator cultural, Iorgu Toma este, probabil, cel mai important fiu pe care generaţiile de vămeni l-au dăruit neamului. Regizor şi actor al montărilor puse în scenă la Rădăuţi, militant pentru afirmarea românismului, inclusiv prin construirea de internate pentru copii, în urma unor subscripţii publice, Iorgu Toma era considerat „părintele poporului”, atât la Rădăuţi şi Suceava, unde a activat ca avocat şi judecător, cât şi la Câmpulung Moldovenesc, în calitate de deputat al românilor. Prieten cu Nicolae Iorga, Iorgu Toma a părăsit Bucovina, precum Ion Grămadă, Aurel Morariu, Alexandru Bocăneţu, Iustin Breabăn, Ambrozie şi Silvestru Micuţariu, Dimitrie Marmeliuc, Vasile Popescu, Dr. Sluşanschi, Lascăr Luţia, Aurel Mihalaş. În noiembrie 1916, pe la jumătatea lunii, când trupele austriece au ocupat Bucureştii, Iorgu G. Toma, în fruntea unui grup de tineri refugiaţi bucovineni, se îndrepta spre Gara de Nord, „cu faţa suptă, privirea tristă şi abătută, haina uzată”, sperând să prindă un tren cu destinaţia Iaşi. „Un cordon de soldaţi (austrieci) supraveghea accesul gării, împiedicând şi oprind mulţimea tumultoasă. Tinerii se strecurau printre vagoane, când au fost apostrofaţi de o santinelă: „Sunteţi italieni?”. „Si signore, noi siamo Italiani” (a răspuns Iorgu Toma, salvându-şi camarazii – n.r.). Garda a mai găsit loc în tren şi pentru noi, într-un vagon de bagaj, în care am ajuns, după o călătorie de două zile şi trei nopţi, făcută în picioare, la Iaşii mântuirii noastre”.
1917: „6 august 1917: „Comunicatul austriac se exprimă astfel: În punctul de joncţiune a celor trei frontiere (transilvană, română şi bucovineană – n. n.), am înlăturat inamicul din localităţile Broşteni şi Holdiţa. În Bucovina sudică, am progresat spre Vama şi Moldoviţa. Pe Suceava, ruşii se repliază spre Rădăuţi. La sud-est de Cernăuţi, suntem atenţi la frontiere”[58]. / „25 iulie / 7 august 1917: Aceeaşi atmosferă grea, deşi comunicatul oficial este mai bun. În regiunea de la nord de Vama, inamicul a fost bătut şi silit să se retragă, în completă dezordine. Lângă Cernăuţi, în regiunea Boian, ruşii au ocupat pădurea Doljecului, făcând 600 prizonieri, cu 20 ofiţeri. Pe restul frontului, trupele ruseşti se întăresc pe noua linie de rezistenţă”[59].
1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Infanteristul George Luchian, Vama, Regimentul 80, rănit”[60]; „La propunerea doamnei Rachira Badale, din Vama, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Nicolai a lui Nistor Badale. Doamna Rachira Badale susţine că soţul ei, Nicolai Badale, a murit în spital la Budapesta; La propunerea domnului Ion Cracana, din Vama, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii fratelui său, Gheorghe a lui Nistor Cracana. Domnul Ion Cracana susţine că fratele său, Gheorghe a lui Nistor Cracana, a murit ca prizonier în Rusia”[61].
1919: Din Comisiunea agrară de ocol Câmpu-Lung făceau parte şi „Locţiitor: Gheorghe Dan, administrator silvic, Vama”, iar ca reprezentant al ţăranilor, „Costea Lucan, agricultor, Vama”[62].
1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru Germanii din Vama şi Frumosul” (Spar- und Darlehenkassenverein für die Deutschen in Vama und Frumosu), următoarele schimbări: membrii în direcţiune Cistof şi Titus Kazimirski şterşi; membrii în direcţiune Sigmund Knoblauch şi Franz Haas introduşi”[63].
1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[64] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Vama, jud. Câmpulung, proprietatea Societăţii „Bucovina”, cu sediul în Bucureşti.
1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Ioan Lucan la Vama”[65].
1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941[66] – Tribunalul Suceava (Penitenciarul Suceava): Brăteanu Nicolae, conducător silvic, cu ultimul domiciliu la Vama, Câmpulung, născut în comuna Stupca, jud. Suceava, condamnat de Trib. Mil. C. IV Arm., pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, un an interdicţie, conform art. 258, 259, c. p., comb. I. D. 856/938”.
1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[67]: Lucuţar Ioan, caporal, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu în comuna Vama, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”.
1942: Având în vedere dispoziţiunile art. 55 din legea pentru reorganizarea Centrului Naţional de Românizare Nr. 175, publicată în Monitorul Oficial Nr. 56 din 6 Martie 1942”, se aprobă „ratificarea angajării de personal temporar pentru administrarea, paza conservarea acestor bunuri (păduri, fabrici de cherestea, exploatări, materiale lemnoase etc.), personal numit şi angajat din Noemvrie 1940 şi până la 5 Martie 1942 inclusiv”[68]: Mihalache Nistor, paznie, bunul expropriat fabrica Meltzer Rubin, com. Vama, jud. Câmpulung, salariul lunar lei 500.
1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[69], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Obadă Ioachim, de la Păltinoasa, la Vama Nr. 3; Tudan Natalia, de la Sadova-Cură, la Vama Nr. 4”.
1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Uzina electrică fostă proprietate a lui Leontieş Ioan et Comp. din comuna Vama”[70]. / „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[71], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Bucovina S. A.”, cu sediul în Vama; „Vogelfanger Jacob”, cu sediul în Vama”.
1949: Sunt numiţi, în Învăţământul elementar, ciclul I[72]: Bret Iosiv, director la Şcoala elementară Vama, Strâmtura; Pavel Mina, directoare la Şcoala elementară Vama, Molid; Tudan Casian, director la Şcoala elementară Vama, Prisaca. / În Învăţământul elemenlar, ciclul II, a fost numit Dănescu Constantin, director la Şcoala elementară Vama Nr. 1”.
Patrimoniul vămean conţine şi alte nume remarcabile, precum cel al pictorului Vespasian Ursu, născut la Molid, în 27 aprilie 1927, sau numele artizanei Zahara Olaş, născută în 11 mai 1931. Deşi născut la Solca, la începuturile carierei didactice ale mamei sale, arhitectul şi graficianul Ghiocel OLAŞ este un vămean autentic, la fel de vămean ca prozatorul şi publicistul Ioan Mugurel SASU, aflat la a patra sau a cincia carte de proză. / Şi tot patrimoniului vămean aparţin şi profesorii Ion Cernat şi Elena Inocenţia Lazarovici, care au realizat o monografie de excepţie, „600 de ani de istorie ai satului Vama / Studii şi schiţe monografice”, carte din care am preluat ilustraţiile pentru această sumară rememorare. Şi nu trebuie uitat interpretul de folclor şi colecţionarul de mărturii vechi Gabriel Ojog.
[1] Koczynski, Dr. Stefan, în Gold gab ich fur Eisen Kalender, pp. 84-91
[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 242
[3] Thugut, lui Kaunitz, în Pera, 18 ianuarie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 124, 125.
[4] Beil. LXXIX.
[5] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.
[6] Kaunitz către Maria Theresia (Ibidem, Supliment XXX.); Werenka, Supliment XXVIII.
[7] Werenka, Supliment XXVIII.
[8] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.
[9] Werenka, Supliment L şi LI.
[10] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.
[11] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.
[12] Werenka, Supliment LXXXV.
[13] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-
[14] Iorga, Nicolae, Note despre vechea Bucovină, în Revista Istorică, I, No. 5, București mai 1915, pp. 85-87
[15] Călători, X, II, pp. 827-832
[16] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432
[17] Călători, XIX, III, pp. 291, 292
[18] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, p. 518
[19] Ion Grămadă, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”
[20] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54
[21] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314
[22] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 54, 1876 p. 59, 1907 p. 159, 69
[23] Bandella, Theophil, Die Bucovina, Wien 1845.
[24] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868
[25] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
[26] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[27] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[28] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 13, decembrie 1886, p. 4
[29] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93
[30] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[31] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 28/1891, p. 4
[32] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 42 şi 43/1891, p. 7
[33] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 23/1896, p. 3
[34] Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, Volumul III, Bucureşti 1900, pp. 195, 196
[35] În Vama, a cântat Catrina a lui Costa Faraon (60 ani)-
[36] La Vatra Moldoviţei, a cântat Parasca Leţche (13 ani).
[37] La Pojorâta, a cântat Ioana a lui Costan Flocea, de 14 ani (Puiculiţă, treci zaplazu).
[38] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7
[39] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 61
[40] Ibidem, p. 66
[41] Tamba, S., Impresiunii şi reflexiuni dintr-o călătorie, în Tribuna, anul VIII, nr. 174-188, 14/27 septembrie – 5/18 octombrie 1904
[42] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2
[43] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2
[44] „Sâmbătă, în 16 martie, la oarele 10 dimineaţa, a sosit dl consilier Stefanelli în Vama, unde a fost primit de peste 500 de poporeni, în frunte cu protopopul Lumicovschi, părintele Tit Iliuţ, vrednicul primar Giorgi Hutu şi bravul secretar comunal Ionaşcu” – p. 2
[45] „Duminică, în 17 martie, şi-a dat dl consilier Stefanelli întâlnire cu alegătorii din Pojorâta şi Sadova, întâmpinat fiind, pe la oarele 11 dimineaţa, cu însufleţite ovaţiuni de aproape 500 de poporeni din comunele acestea, în frunte cu exarhul Eusebie Constantinovici, parohul C. Constantinovici, părintele Şindelar etc.” – p. 2
[46] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi, joi 21 martie stil nou 1907, p. 2
[47] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3
[48] Tribuna, Anul XI, nr. 54, joi 8-21 martie 1907, p. 4
[49] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305
[50] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940
[51] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 234
[52] Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460
[53] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3
[54] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2
[55] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305
[56] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3
[57] Adevărul, 27, nr. 9983 din 25 decembrie 1914, p. 4
[58] L’Ouest Éclair, 7 august 1917
[59] Bianu, I, p. 162
[60] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment
[61] Monitorul Bucovinei, Fascicula 21, Cernăuţi în 19 Aprilie nou 1919, pp. 6. 7
[62] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8
[63] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5
[64] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874
[65] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41
[66] Monitorul Oficial, Nr. 122, 26 mai 1941, pp. 2856-2860
[67] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.
[68] Monotorul Oficial, Nr. 154, 6 iulie 1942, pp. 5488 şi următoarele
[69] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657
[70] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7951
[71] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052
[72] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846
