În 1773-1775, austriecii marcaseră cu un pătrat vechea zidire – cetate sau zigurat
GURA HUMORULUI. Localitatea bucovineană cu cea mai veche menţionare, cea a unui călugăr franciscan, care, trecând prin viitoarea Bucovină, în 1286, spre reşedinţa conducătorului Hoardei de Aur, se însoţeşte cu o căpetenie băştinaşă, Olachus[1], întâlneşte un castru tătar, la confluenţa Homorului (Repedea, în tătară şi maghiară) cu Molda (Valea, în celtică), localizează acel castru prin reperele toponimice (scrise în latină) „Ymor, filius Molday”, beneficiază, totuşi, de o atestare documentară târzie, cea din 26 noiembrie 1490, Ştefan cel Mare înzestrând ctitoria sa, mănăstirea Voroneţ, cu „siliştea numită Poiana la gura Homorului”, vatră de sat părăsită, pe care voievodul o obţinusese, la schimb cu satul Glodeni, de lângă Stăuceni. Vechea Cetate a Homorului (eu cred că era un zigurat) încă se mai vedea, în 1896, fiind, ulterior, înghiţită de vegetaţie, de ignoranţă şi de nepăsare, iar descrierea ruinelor ei o datorăm lui Dimitrie I. Mitric-Bruja: „Ceva cătră nord-ost de la Humor, pe un vârf conic de munte, călătorul află ruinele unei fortăreţe miraculoase. Împregiurul său, pădurea îi formează zidurile de apărare, căci cele durate, de odinioară, astăzi nu mai sunt. Cel puţin, în locul lor, numai rămăşiţe, acoperite de piatră sfărâmată şi crescută cu vegetaţiunea montană, se representă ochiului privitor. / Acest munte este aşezat în nord-ost de la Humor. El formează, din partea sa sudică, un con rotunjiu şi o fi măsurând, de la poalele sale şi până-n vârf, ca la 250 metri. Vârful muntelui formează, deasupra, un platou, pe care zac, de multe sute de ani, ruinele unei fortăreţe cavalereşti, care seamănă, în câtva, cu ruinele din Suceava. De notat este că ruinele acestei fortăreţe sunt în extensiune mai mică decât celea din cetatea Sucevei şi seamănă să fie şi mai vechi decât cele din Suceavă. Pe când acelea dovedesc şi astăzi ziduri de o tărie uriaşă, pe-atunci acestea stau, în privinţa aceasta, cu mult îndărăpt. Nici o parte a fortăreţei nu este atât de bine conservată ca privitorul să-şi poată forma o idee clară despre timpul petrecerii lor aici. / Din cauza aceasta, şi ruinele zăcânde ale cetăţuii zise sunt distruse cu totul de mulţimea anilor expiraţi. Materialul constă din piatră, nisip şi var. Zidurile sunt în stil antic. Acestea, fiind expuse elementelor naturii, aerului, căldurii şi apei, s-au descompus în părţile lor cele mai fine. / Cu toate acestea, păreţii cardinali ai acestei zidiri vechi se pot încă vedea şi astăzi (în 1896 – n.n.), bineînţeles, în urma mai multor modificări suportate. / În cele următoare, voi a indigeta cu cifre rămăşiţele acestor ziduri, cari formează, la un loc, un cadru gigantic. / Zidul nordic = 44 paşi în lungime; / Zidul ostic = 64 paşi în lungime; / Zidul sudic = 99 paşi în lungime; / Zidul vestic = 77 paşi în lungime. / Prin urmare, periferia totală a murilor face 284 paşi moderaţi. De observat este că unele părţi din aceste ziduri sunt mai bine conservate, iar altele mai puţin. Aşa măsură: / Zidul nordic – 12 paşi în înălţime; / Zidul ostic – 13 paşi în înălţime; / Zidul sudic – 11 paşi în înălţime; / Zidul vestic – 10 paşi în înălţime. / Afară de aceasta, se mai observă, în întreaga dimensiune a acestor ruine, mai multe gropi şi ridicături neregulate, prin urmare o suprafaţă diferită, nenivelată. / Din toate părţile, ruinele fortăreţei acesteia sunt acoperite, la poalele lor, cu pădure deasă şi frumoasă. În partea nordică, însă, un şanţ (canal) de 12 paşi, în adâncime, desparte zidul nordic de coama muntelui. Ceva mai în afund de pădure, de la zidul fortăreţei cătră vest, un pârâu mic desparte fortăreaţa de pădure şi de falnicul munte. Peste acest pârâu, un pod, numit „Podul Dracului”, înlesneşte trecerea în pădurea nordică[2]”.
1334: „Expediţia ungurească, la care luase parte şi Dragoş din Bedeu, a avut loc între anii 1334-1339 şi s-a finalizat cu înfrângerea tătarilor lui Kutlubuga, la Boura, lângă Gura Humorului, comandantul oştilor tătare, Athalamos (Atlamâş, cumnatul lui Kutlu-Buga, mârzacul tătarilor dobrogeni, fiind capturat şi ucis de către comisul secuilor, Andrei Lackfy). Mârzac cu trei tuiuri („bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi lua cursul spre răsărit”[3]), Kutlu-Buga, bătea monedă proprie, de aramă, pe revers având un bour, văzut din lateral (cum se întâmpla cu toate reprezentările heraldice), acelaşi blazon fiind pictat şi pe scuturile ostaşilor săi. „Prezenţa numelui lui Kutlubuga pe emisiunile de cupru de la Şehr al-cedid ridică unele probleme. Un înalt demnitar al Hoardei de Aur, cu acest nume, este atestat în 1347 şi 1358, ca semnatar al tratatelor încheiate cu veneţienii, ca oponent al lituanienilor, în lupta de la Sinie Vody, în 1362 sau 1363, iar după 1381, ca unul dintre apropiaţii lui Toktamâş, care-i va încredinţa guvernarea Crimeii (funcţie în care este cunoscut în perioada 1382-1387). Istoricii români consideră că este vorba despre un singur personaj, caz în care lansarea monedelor de la Şehr al-cedid ar marca desprinderea sa de Mamai (adevăratul deţinător al puterii, în spatele lui Abdalah), cu mult înainte de a trece de partea lui Toktamâş. După părerea noastră, este vorba de două personaje cu acelaşi nume, unul decedat pe la 1367, celălalt cu o carieră la vârful ierarhiei, începută cu peste un deceniu mai târziu. Acest Kutlubuga va fi încercat să împiedice instalarea lui Dragoş la conducerea Moldovei tributare şi este posibil ca tradiţia să fi transmis deformat acest fapt. Ne referim la episodul vânării şi ucideri bourului”[4].
1490: Hotarele siliştii şi al moşiei, dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Voroneţului, erau formate din pârâul Voroneţ, râul Moldova, Drumul Mare, Fântâna lui Dumitru, drumul din pădure, pârâul Homor şi poiana lui Andronic, în hotarnică fiind menţionaţi, practic, şi doi moşi-strămoşi ai locurilor humorene, Dumitru şi Andronic.
1648: O singură întâmplare istorică pare să fi marcat trecerea sătucului prin vremuri, la Poiana fiind cantonate, pentru scurtă vreme, în 1648, sotniile căzăceşti ale lui Bogdan Chmielnitzky, pentru a pregăti incursiuni de pradă spre mănăstirile din vecinătate.
1758: Sub stăpânire călugărească, satul, având mai curând rolul de mitoc mănăstiresc, nu capătă importanţa economică pe care i-o putea conferi poziţionarea la „Drumul Mare”, care asigura legăturile comerciale dintre Asia şi Europa, rămânând, de-a lungul timpului, un fânaţ întins, împărţit între mănăstirile Homor şi Voroneţ, pe care îl împresurau răzeşii, şi-atunci, la jeluirea lui Chiprian, egumenul Homorului, Scarlat Ghica Vodă poruncea, în 12 mai 1758, cercetarea cauzei şi stâlpirea hotarelor moşiei mănăstireşti Derţca, Gura Homorului, Ostra, Măgura şi Bucovăţul, de către dumnealor, slujitorii domneşti Vasile Başotă, Ion Melghi şi Constantin Lină, sau îşi vedea stogurile cu fân prădate de către răzeşii câmpulungeni, şi-atunci Antonie, egumenul Voroneţului, se jeluia domniei, inclusiv împotriva vornicului câmpulungean Ilie, care, în loc să-i pedepsească pe abuzivii răzeşi, a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i pedepsească; iar Grigore Callimah Vodă, şi el cu rădăcini câmpulungene, trimitea, în 15 ianuarie 1763, pe ispravnicul de Suceava, acelaşi Vasile Balş, să cerceteze pricina şi să ia măsurile care se cuvin.
1772: Recensământul lui Rumeanţev[5], din 1772-1773, înregistrează la Homorul, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „50 – toată suma caselor”, însemnând 20 de ţigani ai mănăstirii şi 30 familii de birnici.
1774: „Primele trupe austriece au intrat în Bucovina la 31 august 1774; armata de ocupație efectivă le-a urmat, în noiembrie 1774. Ocupația și organizarea țării au fost încredințate generalului Gabriel Freiherr von Splény. Înainte de soluționarea acestei ultime sarcini, el s-a străduit, mai ales, să obțină cunoștințele cele mai precise despre țară și despre facilitățile sale anterioare. La 10 decembrie 1774, el a înaintat consiliului de război o „Schiţă de proiect pentru o instituție militară asupra k. k. părţii moldovenești încorporate“ (Ohnmassgeblichen Eutwurf zu einer militairischen Einrichtung des k. k. enclavien Moldauischen Antheils), în care starea provinciei ocupate este descrisă succint, dar cu ascuțite caracterizări. Chiar mai important decât acest „proiect” pentru cunoașterea provinciei nou câștigate este memorandumul din anul 1775[6], publicat de mine sub titlul „Descrierea generală a Bucovinei, de Spleny”, Cernăuți 1893 (General Splény’s Beschreibung der Bukowina). Acest memorandum este primul istoric regional detaliat al Bucovinei”[7]. „Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[8]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[9]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[10]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[11].[12].
În 1774, Gura Humorului era doar un cătun, cu 22 familii de iobagi mănăstireşti, 15 familii fiind formate din emigranţi transilvăneni, stabilite pe proprietatea mănăstirii Homor (deci partea din nordul „Drumului Mare”), între anii 1728-1773: Simeon OŞTINAR (1728, cârciumar din St. Ioan), Vasile OŞTINAR (1744, cârciumar din St. Ioan), George IEREMIE (1750, Monariu), Nicolai ARITON (1758, ostaş din Arad), Mihai SABA (1759, dulgher din Horlacea), Toader IEREMIE (1763, Sângeorz), Chirilă SOLCAN (1765, din Ilva Mare), Grigore GHERASIM (1771, Burdica), Teodor CĂPITAN (1772, Bârgău), Marcu SĂRĂCIN (1772, Pintic), Vasile MOLDOVAN (1772, Dorolea), Vasile OŞTINAR (1772, plugar din Bârgău), Ion BARBĂ (1773, Dicea), Ion TOMA (1773, Burdica) şi Dimitrie BURSĂREAN (1773, Bârgău). Alte cinci familii de emigranţi transilvăneni s-au stabilit la Gura Humorului în 1778: Ghiuţă MOLDOVAN (Şieuţ), Teodor DUMBA (Şieuţ), Gavril GERMAN (Moisei), Pintea MOLDOVAN (Şieu pe Someş) şi Tudor TAMBĂ (Şieu pe Someş).
1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra.
În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia, Bavaria şi chiar din Austria se aşează la Gura Humorului, în vecinătate aflându-se şi puternica colonie nemţească Bori a mănăstirii Humorului. Cum, în 1784, Gura Humorului avea doar 41 de familii şi un oficiu de poştă, este de presupus că densa colonizare germană s-a produs spre sfârşitul intervalului 1782-1787.
1786: „Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia”[16].
În 1835, Gura Humorului avea 200 căsuţe din lemn şi circa 700 de locuitori români, polonezi, germani, ucraineni, armeni, precum şi 5 familii evreieşti. Târgurile se ţineau la Gura Humorului în fiecare zi de marţi şi de vineri.
În 1848, după cum menţionează memoriul din 30 iulie 1848, Gura Humorului avea un primar german, Joseph Hanu, şi un primar român, Dumitru Daşcovici, din elita localităţii făcând parte Martin Schmezer, Mathias Schusser, George Tăbăcar, Ignatz Volmund, Ioniţă Balan, Bogdan Găină „şi alţi 36 locuitori români şi germani”, care, împreună cu sătenii români, germani şi evrei din Ilişeşti şi Braşca, formulează şi îşi asumă 17 cereri privind reforma social-politică în Bucovina.
1855: „Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul”[13].
1856: „La 8 decembrie 1856, Majestatea Sa Împăratul a aprobat o nouă diviziune de districte suplimentare, prin care teritoriul monarhiei, cu excepția frontierei militare, a fost împărțit în 64 de districte principale și 8 independente, cu zone geografice… Ducatului Bucovinei cuprinde următoarele districte administrative ţi politice: districtul urban și rural Cernăuţi, Dorna-watra, Gurahumora, Kimpolung, Kotzman, Putilla, Radautz, Sadagora, Sereth, Solka, Storozynetz, Suczawa, Waszkoutz am Czeremosz, Wiznitz, Zastawna”[14].
În 1867 Gura Humorului a devenit, datorită pieţei sale, un orăşel, ridicat, în 1893, la rangul de reşedinţă de judeţ pentru 12 sate. Orăşelul şi cele 12 sate aveau împreună 2.703 locuitori; în 1869, 2.539; în 1880, 2.959; în 1890, 3.502; în 1910, 5.320; în 1927, 4.393; în 1941, 5.883.
În 1869, a fost construită sinagoga evreiască, din vecinătatea bisericii armeneşti, pe drumul care duce la Mănăstirea Humorului.
În 1869, s-au pus bazele învăţământului la Gura Humorului, deschizându-se o şcoală elementară de băieţi şi fete, cu doi profesori şi 249 şcolari înscrişi, şcoala fiind frecventată de doar 93 copii, dintre care 69 germani şi evrei, 15 români şi 3 armeni.
1873: În Gura Humorului a funcţionat o şcoală germană de băieţi, cu 6 clase, din 1873, şcoala germană de fetiţe, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1885. O şcoală românească, cu 2 clase, a fost deschisă în 1905, cea din Bouri, tot nemţească, dar cu o clasă, funcţionând din anul 1862[15].
1875: Orăşelul se afirmase, deja, drept interesantă staţiune balneară, printre oaspeţii săi aflându-se, în vara anului 1875, scriitorul berlinez Carl Emil Franzos (1868-1904), care şi-a descris sejurul la Hotelul Schapira în cartea sa „Micul Martin” (Der Kleine Martin”), publicată la Berlin, în 1896. Cele mai vechi familii evreieşti din Gura Humorului sunt cele ale morarilor Kissman, Scharfstein, Berl şi Chaim Schieber, Jucki Braun, Popper, Gottlieb, Fischer, Schlesinger, Greiner, Anhauch, Kreindler, Schapiria , Wagner, Adelesberg şi Wiznitzer. Cele mai bogate şi mai importante familii erauThe families, Kleinberg, Kahn and Schieber were among the most prominent in the city. Kleinberg, Kahn şi Schieber.
1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, trimiterile la Gura Humorului fiind: „De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava. / Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului”[17].
1857: Călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[18]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei. De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”[19].
1867: „Dintre toate numitele alegeri face mare sfară în ţară alegerea în ţinutul Gurahomorului şi al Solcei, care descoperă deosebita nefavorabilă situaţiune a referinţelor noastre. Pentru ţinutul acesta s-a ales ca deputat secretarul consistorial Anton Schönbach, un băârbat mult stimat de popor pentru a sa nefăţarnică purtare, statornicie şi credinţă în toate afacerile sale (Nu aşa îl cunoaştem de la ceilalţi corespondenţi – Redacţia). Acestui bărbat sta ca candidat rival pretorul din Gurahomora, Victor Tustanowski, pentru a cărui reuşire s-au întreprinsa felurite mijloace atrăgătoare, care însă, în urmă, s-au dovedit de nemica, stându-le împrotivă mintea cea sănătoasă a unor ţărani bravi ai noştri. Pe adunarea de 68 de bărbaţi alegători a cuprins-o o surprindere înfiorătoare, văzând pe un ţăran, cu numele Michail Flore din Solca, care, ca alegător, venind la rând să voteze, a pus pe masa comisiunii alegătoare cartea de legitimaţiune, împreună cu 30 de florini vienezi, zicând cum că ar fi fost îndemnat a lua banii aceştia de la neguţătorul Chaim Schieber, în Gurahomora, spre acel scop, ca să voteze pentru pretorul Tustanowski, dar el nu poate să însarcine cugetul său cu păcate pentru bani, şi de aceea îi dă în mâna comisiunii. A venit şi alt ţăran, cu numele Nicolai Scir, din Arbore, înaintea comisiunii şi a pus pe masă o asemeni de mare sumă de bani, cu aceleaşi cuvinte. Pretorul Tustanowski, de faţă fiind, ca comisar al guvernului, n-a lăsat pe aceşti bravi acuzatori ca să voteze, ci i-a tras la răspundere, a pus să-i privegheze, dându-le cu totul calea abia după săvârşirea alegerii. Anunţându-se, cu strigări de bucurie „Să trăiască!”, numele deputatului ales cu majoritatea voturilor, adică Schönbach, au sărit asupra mădularilor (membrilor – n. n.) comisiunii alegătoare, în odaia alegerii, partida îmbătata a pretorului, pentru care stăteau deschise popinele jidoveşti, fără plată, încât au trebuit ei să părăsească atât localul, cât şi locul dc alegere şi să fugă, ca să scape de vreo nenorocire. Numitul pretor Tustanowski este aceeaşi fiinţă, despre ale cărei fapte, la ocaziunea alegerii pentru dietă, în anul 1861, era vorba în nr. 5 al foii noastre din 11/23 ianuarie 1867”[20].
1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[21].
1876: Prima bancă românească de credit din Bucovina a fost înfiinţată la Gura Humorului, în 1876, de preoţii Simion Cobilanschi, Onufrei Mironovici şi Gavril Paşcovici, dar menirea ei avea să fie alterată după vreo 18 ani de funcţionare, când cei trei preoţi, mult prea lacomi după averi lumeşti, o vor transforma într-o bancă de tip cămătăresc, violent contestată în spaţiul românesc de după anul 1900.
1876: Biserica sfinţilor Mihail şi Gavril din Gura Humorului, care deservea comuna bisericească Gura Humorului, Bouri, Vârvata şi Codru, a fost construită între anii 1876-1883, până atunci târguşorul beneficiind de slujbele din biserica mănăstirii Humorului. În 1907, paroh era Ambrosie GRIBOVICI, născut în 1864, preot din 1892, paroh din 1906, iar cantor, din 1903, Ioan PORIUC, născut în 1878.
1886: „După ce caii noştri au fost adăpaţi, trecem, printre oamenii fericiți şi glumeţi, pentru a intra într-o zonă împădurită. Frumoşii brazi se ridică întunecați și amenințători pe ambele părți ale drumului. Uneori zărim, la câte un kilometru depărtare, acoperişul alb al unei case ţărăneşti, alteori vedem doar o lumină strălucind în pădure. Zona este sigură, jandarmii și vameşii o veghează de ani buni. Multe bande de tâlhari, care s-au aciuat în sudul Bucovinei, timp de un deceniu, au fost eliminate de multă vreme, iar incursiunile pe teritoriul vecin, care sunt comune la fiecare graniță din Europa de Est, sunt în continuă scădere. Apar şi luminile mici ale licuricilor, care se lipesc unul de altul sau de un tufiş. Luna pare supărată şi nu răsfaţă cu lumina ei blândă. Parcă simțim toamna la primul colț al drumului. Pădurile par că nu se vor mai termina vreodată şi doar târziu vom ajunge la Gura Humorului, un oraș mic, ai cărui locuitori sunt români, germani și evrei. Aceştia din urmă au, desigur, afacerile în mâinile lor. A doua zi, dimineață, călătoria continuă”[22].
În 1886 a început construcţia căii ferate Hatna-Câmpulung, cu staţie în Gura Humorului, fiind finalizată în 1888. Calea ferată Câmpulung-Valea Putnei a fost dată în folosinţă în ianuarie 1901, fiind extinsă până la Vatra Dornei în octombrie 1902. Tunelul Mestecăniş, lung de 1.621 metri reprezintă opera inginerească a inginerului evreu Emanuel Ziffer.
1886: S-au descoperit, printre alte antichităţi, „trei axe, un topor fără deschidere, un topor din piatră dură întunecată, cu perforație, și unul din piatră foarte ușoară, lungă de 8 cm, tot cu o gaură, toate găsite în pădure, înainte de Poiana Miculi, districtul Gurahumora, în anul 1886 (proprietate a aceluiași)… Patru bucăți mici de cămăși de zale, realizate în același mod, dar care constau din inele de 8 până la 12 mm, în diametru, cu grosimea de 1 până la 2 mm, au fost găsite, acum câțiva ani, în Capu Câmpului, districtul Gura Humorului, şi la Fundu Moldovei, în districtul Câmpulung; Proprietar: Asociația Arheologică Română din Cernăuți… O sabie similară, cu două tăișuri, dar fără decorațiuni detectabile, și de numai 108 cm lungime, mai ușoară, lucrată și prevăzută cu plăcuţe octogonale, a fost găsită, în 1886, în pădure, aproape de Poiana Miculi, de lângă Gura Humorului; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți… Pe înălțimile de la Gura Humorului există mai multe puncte fortificate, numite metereze, iar unul, la Piciorul, este aplatizat și îngrădit. Se poate vedea o încăpere subterană boltită (ziguratul – n. n.), care este făcută din pietre cioplite”[23].
1887: „Duminică, 10 iulie 1887, a sosit la Gura Humorului Prinţul de Coroană Rudolf. „Sosind la oraşul Gurahumorului, unde se schimbau caii, Alteţa Sa Imperială se coborî din trăsură, lângă arcul al doilea de triumf, unde-l întâmpină poporul adunat cu „Să trăiască!”. Alteţa Sa binevoi a vorbi cu protopresviterul oriental greco-ortodocs al Humorului, Iliuţ, informându-se câţi preoţi subalterni posedă, care este numărul locuitorilor Români din această protopresviterie, câţi Români sunt în Humor, câte şi ce fel de biserici. Dintre preoţii oriental-ortodocşi adunaţi, în interesă unul, decorat cu medalia de resbel; îl întrebă pe proprietarul acestei medalii, părintele I. Berariu din Stroieşti, la care campanie a participat, la care regiment a servit şi de câţi ani serveşte ca preot. S-a mirat apoi mult, aflând că preotul prezent a participat la război ca combatant voluntar. Amândoi preoţii armeano-orientali, cu mitrele pe cap, îl interesau mult şi se interesă în detaliu despre armenii din Suceava şi Humor. Alteţa Sa Imperială a vorbit, apoi, cu parohul catolic Preisentanz, informându-se câţi Germani se află sub păstoria sa şi ori de se află şi Ruteni în Humor şi, întrebând Alteţa Sa câţi, i s-a răspuns cum că se află două familii de Ruteni în Humor. Mulţumind apoi primarului german Campani pentru primirea loială şi primind de la institutoarea Decher un buchet de flori, porni mai departe, spre Câmpulung”[24].
1889: „Humorul se întinde de-a lungul ambelor laturi ale şoselei de ţară, pe-o distanţă însemnată; totodată, se răsfiră el de-a latul său, şi anume pe partea sa despre nord. Regiunea aceasta cuprinde locuinţele meseriaşilor, ale industriaşilor şi economilor din opid. Spre partea sudică, adică despre râul Moldova, lăţimea sa este neînsemnată şi anume din cauza conflictului cu apa. Întreg orăşelul este situat pe şes, numai în regiunea sa cea nordică o parte din case şi livezi se urcă pe coasta muntelui. Şesul său cel gol, despre apa Moldovei, se întinde până la râu, pe o distanţă de câteva minute în curmeziş. Acest loc se serveşte de păscătoare (imaş, rât, toloacă) şi constă dintr-un prundiş neted. Trecând peste toloaca aceasta, ajungi la râul Moldova, care spală talpa munţilor din dreapta sa, făcându-şi, ici, colea, loc pe sub rădăcinile brazilor şi fagilor, ce acopăr culmile şi coastele munţilor, până jos, la şesul râului. Poporaţiunea Humorului este tot aşa de amestecată ca şi în celelalte oraşe şi orăşele din Bucovina. Clădirile sale constau din case partere, cele mai multe de-o culoare foarte albă, adică necolorate, ci numai date cu var. Trei biserici frumoase de piatră, respectiv de cărămizi, îşi ridică cupolele lor deasupra celorlalte edificii şi se văd dintr-o depărtare însemnată. E, într-adevăr, o plăcere a privi la curăţenia stradelor şi a caselor, cari formează spalirul cel lung, de ambele părţile şoselei. Albeaţa pereţilor şi verdeaţa şaluziilor mai multor case căuzează un aspect plăcut şi atrăgătoriu. Fiind Humorul situat, îndată cum intri în munţi, pe un şes neted, de-o lăţime destul de mare şi de-o lungime care ajunge de-ncoace de Câmpulung, e orăşelul, ca şi împrejurimile sale, dominat de-o climă purure proaspătă, prin urmare plăcută şi învioitoare, o climă mijlocie, de munte şi de ţară. Ieşind din Păltinoasa şi năintând cătră Humor, despre ost, spre vest, treci prin ţarinele sale, cele acoperite de feliurite semănături şi adăpate de pârâul Bucovăţ, carele, nu departe de Humor, se revarsă în Moldova. Pe gârla aceasta, se află o moară, construită după un sistem din cele mai noi. Nu vorbesc mai departe despre moara aceasta, fiindcă-mi lipsesc cunoştinţele tehnice. Ceea ce m-a interesat mai mult este o scaldă cu duş, alcătuită cu multă îndemânare de la vale de moară… Pe lângă scalda cu duş de la moară, are şi râul Moldova locuri potrivite pentru scăldare, pe toată distanţa sa de lângă Humor… Humorul este o staţiune excelentă pentru a-şi petrece timpul feriilor în el şi-n jurul lui şi a face scalde atât în râul Moldova, cât şi la duşul perfect de sub moară. Inteligenţa de acolo are o casină foarte bine adaptată şi-o popicărie tot atât de îndemânatecă”[25].
În 1890, Gura Humorului avea 3.502 locuitori şi 6 învăţători: I. Chodakowski, Dimitrie Kolomiski, A. Ryz (la şcoala de 4 clase de băieţi), Rebeca Ehrlich, Vladislava Tebinca, Eugenia Adelseberger (la şcoala de 4 clase copile). Primarul românilor era Gavriil Paşcovici, iar paroh – Dimitrie Brăilean, care-l avea drept cantor bisericesc pe Ilie Moldovan.
1890: „Am mers, patru ore, până la Gura-Homorului, pe o splendidă şosea, având în toate părţile o privelişte încântătoare, despre care voi vorbi mai pe urmă”[26].
1891: Raportul anual, pagina 111 (Lucrări de pământ) „Conservatorul consilier şcolar Klauser a raportat asupra unor lucrări de terasamente de la Gura Humorului, care datează din 1854 și au servit ca fortificații de frontieră“[27].
1892: Raport anual, pagina 118 (Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului). „Comisia Centrală a recomandat proiectul pentru o extindere la Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului“[28].
1893: O interesantă monografie-mărturisire despre acele vremi humorene a lăsat, în „Gazeta Bucovinei”, învăţătorul Dimitrie Mitric-Bruja: „în acest orăşel sunt binişor cultivate şi unele ramuri de industrie şi comerciu. Mai ales conservarea şoselelor, în cea mai bună stare, a contribuit la cultivarea acestora şi la comunicaţia cea atât de vie a tuturor comunelor învecinate. Ţi-e mai mare dragul să vezi cum, în Marţea fiecărei săptămâni, încă des-de-dimineaţă şi până spre ameazi, lumea trece şi aleargă, necontenit, pe jos şi cu trăsuri, cu cai, cu boi, viţei, cu porci etc., ducând la bâlciu fiecare din ceea ce are sau merge ca să cumpere cele necesare pentru familia sa. Mai ales negoţul cu vite cornute, cu cereale şi nutreţ pentru animale se efectuează în majoritate precumpănitoare. Pe lângă acestea, calea ferată, care-şi are şi o staţiune în centrul orăşelului, înlesneşte mult comunicaţia şi comerciul în ramurile industriei indigene. În orăşelul acesta, se află reşedinţa prefecturei i.r., un tribunal, o perceptorie, o şcoală de băieţi şi fetiţe cu câte 4 clase, oficiul postal, casarma i.r. de finanţă şi cea de gendarmerie, mai multe biserici, casa comunală şi alte clădiri mai însemnate. Poporaţiunea o constituie Nemţi, Români, Armeni, Evrei etc. şi se ocupă, cea mai mare parte, cu meseria, agricultura, cu cultura vitelor, cu prelucrarea lemnului etc. Situaţiunea topografică a orăşelului montan Gura-Humorului este de o importanţă mare pentru acest ţinut, din care causă asupra ei s-a discutat şi în dieta imperială, la anul 1892, în urma căreia acest orăşel, prin un decret al curţii imperiale, s-a şi proclamat la rangul de căpitanat (prefectură, district), la 5 Iulie 1892. Prin emisul imperial din 12 August 1893, în toamna anului 1893, la 1 Octombrie, regimul a trebuit să-şi înceapă, şi aici, în acest centru, activitatea, prin instituirea unui şef politic-administrativ districtual, ceea ce s-a şi întâmplat prin inaugurarea Palatului Prefecturii, în prezenţa mai multor preoţi şi a unei mari mulţimi de popor. Cu 1 Octombrie 1893, s-au sistemisat toate afacerile prefecturii, şi ca cel dintâi prefect pentru acest nou district fu denumit dl Friedrich Roller”[29].
1897: „Adunarea electorală, ţinută la 16 februarie în Gura Humorului: Dl Modest cav. de Grigorcea (unul dintre cei doi boieri fraţi, care au spijinit cu adevărat românismul şi ţărănimea română – n. n.) nominează pe cei trei candidaţi ai partidului naţional şi, aducându-şi cu plăcere aminte de solidaritatea poporului român, pe timpul alegerilor din 1892, roagă ca nici la alegerile din anul acesta să nu şovăiască a vota pentru candidaţii partidului naţional. Urcând candidatul Dr. George Popovici (istoricul, care îşi semna poemele cu întrebarea calamburistică T. Robeanu, adică „te robea, nu?” – n. n.) la tribună, este aclamat cu frenetice urări de „Să trăiască!”. Nefiind stenograf, mi-a succes să prind, în fuga condeiului, numai unele puncte mai marcante din frumosul şi ades aclamatul discurs al scumpului nostru candidat. După ce oratorul ţine, şi de astă dată, să amintească că se va considera reprezentantul poporului român, trece la mişcarea şi la propaganda noastră politică prea slabă; zice că aceasta trebuie să devină mai puternică. „Tocmai acum – a zis dl Popovici – este timpul foarte favorabil pentru mişcări inactivate, în scopul ameliorării soartei economice a poporului. Acest spirit caracterizează tendinţa timpului; eu voi căta să introduc cursul acestor lucruri şi la noi în ţară. Ţăranul român e un fiu credincios al naţiunii, iar de acest fiu naţiunea n-are drept să uite. Va fi datoria mea, să lupt alături cu aceia care se întrepun pentru binele poporului, voi căuta să aprofundez programul naţional, în partea sa economică, unde acesta lasă încă mult de dorit. Rog pe toţi românii şi mai ales pe săteni să aibă încredere în mine; la alegerea din 4 Martie, să meargă pentru mine, ca şi eu să pot merge vârtos pentru dânşii”. După ce s-a mai potolit entuziasmul produs prin frumoasele cuvinte ale oratorului, la dorinţa tuturor celor de faţă, prezidentul proclamă de amibii candidaţi ai districtului pe domnii Iancu Lupu şi Dr. George Popovici. După felicitările aduse partidului naţional, pentru nimeritele candidări, din partea dlui învăţător Barbier şi a unui gospodar din Măzănăieşti, forestierul Metzger roagă pe dl Dr. Popovici ca, odată deputat, să nu uite de datorinţa de a sta în contact cu poporul şi-l întreabă ori de va face dânsul aceasta, ceea ce, cu durere, e silit să constate, că până acum, din parte altor deputaţi, nu s-a observat. Dr. Popovici zice că, din vorbirea sa rostită în limba română, acei care cunosc limba şi care, în districtul Humorului, fieştecare trebuie să o cunoască, au putut să înţeleagă că va fi în contact cu poporul; dânsul o consideră de o poruncă. După vii aclamări la adresa Majestăţii Sale Monarhului, conferinţa se încheie, la oarele 4 p. m. Dr. George Popovici, acompaniat de toţi cei prezenţi, este condus în triumf până la hotelul Lewka, unde a primit deputaţiunea tuturor primarilor din district, care l-au asigurat despre încrederea şi alipirea lor cătră dînsul”[30].
1899: Vechiul oraş Gura Humorului a fost transformat în cenuşă, în urma incendiului devastator din 11 mai 1899, când au ars peste 400 de case şi anexe lor. Incendiul a izbucnit într-o zi de joi, în jurul orei 13,00, „în şopronul locuitorului Gerschon Scahachter, din centrul oraşului, unde două femei ce spălau rufe fierbeau rufele într-un cazan şi, în 15 minute, datorită vântului puternic, întreg oraşul a fost cuprins de flăcări. Printre altele, a ars Oficiul poştal şi telegrafic, ceea ce a făcut ca oraşul să fie izolat. Primele ştiri au sosit de la oficiul telegrafic din Păltinoasa, care a alertat pompierii din Câmpulung Moldovenesc, Ilişeşti, Suceava, dar focul cuprinsese deja întregul oraş. Neatinse de flăcări au rămas biserica ortodoxă, casa parohială ortodoxă şi locuinţa silvicultorului Fondului Religionar. A mai putut fi salvată biserica armenească, deşi începuse să ardă. Cu eforturi extrem de mari au fost salvate actele funciare ale Judecătoriei şi ale Percepţiei din clădirile în flăcări. Au fost distruse de foc clădirea Căpitănatului, poşta şi telegraful, precum şi celelalte clădiri publice”.
1901, august 5: dialectologul Gustav Weigand ajunge la „Gura Humorului, târguşor cu populație românească, germană și evreiască. Aceasta din urmă nu lipsește nicăieri în Bucovina, nici măcar în cele mai mici comunități. Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului”. La Gura Humorului, Weigand înregistrează cu fonograful cântecul „Frunză verde mărăciune”, interpretat de localnicul Gheorghe Şuhan[31].
1903: „Liga țăranilor români din Bucovina împotriva alcoolului. Din pricina numărului enorm de birturi, ţinute, peste tot, de evrei, alcoolismul face în Bucovina ravagii înfricoşătoare. Dar, de câtva timp, datorită eforturilor inteligente ale excelentului cler ortodox din această provincie, există o mișcare semnificativă împotriva alcoolului. Această mișcare este peste tot considerabilă printre românii din districtele Rădăuți, Suceava, Gura Humorului și Câmpulung. Țăranii s-au formal, în fața preoților, să nu mai bea băuturi spirtoase și n-au mai băut. În unele locuri, îngroapă solemn țuica, împreună cu preoții. În Vatra Dornei, alcoolul are chiar un mormânt foarte drăguț, pe care toți vizitatorii băilor din această localitate au putut să-l vadă (A Dorna Watra l’alcool possède même un très-joli tombeau que tous les visiteurs de bains de cette localité ont pu voir)”[32].
1904: „E aici în adevăr o „gură”, o căldare ferită între înaltele dealuri împădurite, un golf de vale între înălţimile de brad şi fag. Puţine aşezări vor fi având un loc aşa de prielnic, de sănătos şi de plăcut. Dar Israel rătăcitorul n-a ştiut să folosească bine aceste daruri. Căci ale lui sunt mai ales acele câteva strade şi ulicioare drepte, împănate cu clădiri mai mari, ce poartă scutul cu pajura stăpână, care fac la un loc „Gurahumora” al străinilor. Sărbătoarea a curăţit stradele: prăvăliile sunt închise în faţă, dar negustorii, cari înşală astfel şi pe Iehovah, îşi fac daraverele pe furiş şi „Herr Goldner” (vizitiul evreu, tocmit de Nicolae Iorga, la Solca, pentru o călătorie la Gura Humorului – n.n.) ştie aceasta şi cumpără ca într-o zi de lucru. Trec femei foarte gătite, domni în cilindru şi pălărie tare, şi iar naţionaliştii intransigenţi cu perciuni lungi, caftane de mătasă neagră şi „ştreamăle” de coadă de vulpe. Domnul Goldner e foarte vesel: întreabă pe cutare negustor gros şi mulţămit dacă e adevărat că toţi Evreii din „Gurahumora” s-au umflat, cercetează dacă în acest orăşel, unde el vine aşa de des, „sunt mulţi Evrei”. Şi ei nu se supără de ce zice bădăranul cu căciula spartă şi cu trei rânduri de peteci la genunchi – pentru ca să nu vorbim decât de genunchi. „Da,. Mulţi Evrei!”. „Aici, mă rog, nu este nici-o boală”. Spre capătul celălalt, sunt tot case creştineşti: Românii sunt destui în Gura-Humorului, şi ei au frumoasa biserică nouă, în care slujeşte părintele Brăileanu, un bun bătrân, care cunoaşte şi iubeşte România şi nu-şi ascunde părerile. Dar pe aici sunt tot Nemţi meşteri, cu case curăţele, înflorite de flori şi de copii şi de iconiţe şi altaraşe catolice. Coşarul are un adăpost ca un cuib de poet amorezat. Multe case evreieşti însă, şi stradele sunt de o nespusă murdărie noroioasă. La stânga, pe o muchie de deal, e satul şvăbesc. Iar înainte, drumul de ţară, cu hopuri sălbatece şi podeţe şubrede, duce peste apa Magherniţei şi peste ape pâraie limpezi, printre culmi şi rostogoliri de pietricele, spre muntele Pleşul, trecând prin Humor”[33].
1905: „Marţi, la 13 Decemvrie a. c., părintele Brăileanu a chemat o adunare la Gura-Humorului, la care a fost de faţă şi domnul Dori Popovici, iniţiatorul mişcării acesteia. Adunarea acesta, la care au participat peste 350 oameni, a fost cercetată şi de nemţii din acest loc, care au venit şi ei, ca să-şi ridice glasul în contra poftelor obraznice, exprimate de rutenii tineri în adunările lor. Deschizând părintele Brăileanu adunarea, dă cuvântul dlui Dori Popovici, care desfăşură, cu multă măiestrie, istoricul mişcării prezente, fiind adesea întrerupt prin aclamaţiuni prelungite. Se adreseză apoi dl maestru silvic Vasile Halip nemţilor prezenţi, arătând că acelaşi pericol ameninţă şi elementul german din Bucovina, avisat în lupta sa cu poporul slav la ajutorul românilor. Se anunţă mai mulţi oratori şi, la propunerea dlui Haralampie Sârghie, se hotărî a se ţine în toate comunele mai mari ale districtului Humorului astfel de adunări. Adunarea votează, apoi, în unanimitate, trei rezoluţiuni, ce au fost expediate, pe cale telegrafică, la cunoştinţa guvernului ţării, mitropolitului Dr. Repta şi mareşalului ţării. Şedinţa se încheie mulţumind părintele Brăileanu, în cuvinte pline de laudă şi recunoscinţă, din partea dlui Dori Popovici, care nu a întârziat de a se prezenta şi la Gura-Humorului, după ce a iniţiat, împreună cu Societatea academică „Junimea”, mişcarea aceasta”[34].
În 1908, a fost înfiinţată o nouă şcoală publică, cu 91 şcolari, dintre care 48 evrei. În 1927, şcoala a avut 636 elevi.Parohul Ambrozie Gribovici, din Gura Humorului, a intentat un proces „secretarului de la judecătoria din acest loc, dlui F. Drach”[35].
În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gurahumora, târg, în districtul şi în centrul ocolului judecătoresc cu acelaşi nume, situat la revărsarea pârâului Humorul în Moldova. Are o suprafaţă de 24,61 kmp, cu aproape 4.000 de locuitori, din care majoritate români, iar restul evrei şi meseriaşi de diferite naţionalităţi. Târgul este străbătut de drumul mare Carpatin, de linia ferată locală Hatna-Dorna, având legătură cu districtul şi prin alte căi de comunicaţie, mai puţin bune. Drumul mare Carpatin (Şoseaua Franciscană, care continua Drumul Sării – n. n.) se uneşte, nu departe de târg, cu şoseaua Împăratului Franz (Şoseau fusese decisă de Iosif II, dar Francisc a călătorit, pentru prima dată, pe ea, inaugurând-o – n. n.); iar o şosea specială foarte bună duce, de la Gurahumora la salinele din Cacica. Afară de mici stabilimente industriale, târgul nu are decât negoţul provincial cu vite şi cereale, pe care îl practică însă exclusiv evreii. Gurahumora e sediul căpitanului districtual (prefectura). Aci se găsesc, pe lângă judecătoria de ocol, două şcoale populare, cu câte 6 clase (deci 360 de şcolari, în total – n. n.), un oficiu telegrafic-poştal, o perceptorie, o casă de economie şi un cabinet de lectură român. Are o biserică catolică, una greco-catolică, una protestantă şi o biserică mare ortodoxă, cu hramul „Arhanghelilor Mihail şi Gavril”, zidită de curând. Ca istoric, târgul nu prezintă nici un interes, localitatea fiind, până la mijlocul veacului trecut, un simplu sat. După statistica din urmă, comuna Gurahumora avea următoarea proprietate: 600 hectare pământ arabil, 329 hectare fânaţuri, 36 hectare grădini, 226 hectare imaşuri, 939 hectare păduri. Animale domestice erau: 126 cai, 672 vite cornute, 88 oi, 586 porci. Locuitorii au şi 722 stupi de albine. Gurahumora, moşie, cu administraţie specială, districtul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 8,24 kmp; populaţia: 91 locuitori, în majoritate germani romano-catolici, restul români. Se compune din moşiile: Gurahumora, cu 12 case şi 67 locuitori; Mănăslirea Humorului, Poiana-Micului şi Voroneţ”[36].
În 1911, „o tovărăşie de ţărani din Humor, cu Ardelean şi Netea în frunte, a voit să dea oferta cu 3 coroane şi 45 creiţari la metru pentru manipulaţia lemnului din Humor… Peste câteva zile, Schapira capătă manipulaţia”[37].
În 13 septembrie 1914, de la Gura Humorului, austriecii avertizează asupra trădării în favoarea ruşilor – iar toate cazurile ulterioare de condamnări aveau să sancţioneze colaboraţionismul cu ruşii, nu cu românii – printr-un comunicat rigid: „În războaiele din urmă, purtate în ţară cu duşmanul, s-au ivit iarăşi cazuri sigure de trădare faţă de trupele militare. Populaţia se face la aceasta luătoare de seamă cu obiecţia că comandanţii militari au ordin strict să împuşte, imediat, pe loc, pe oricare s-ar face numai chiar suspicios de trădare sau de altă purtare duşmănoasă Statului. / Gura Humorului, la 13 septemvrie 1914. / De la comanda supremă”[38]
1914: „Împăratul Francisc Iosif a trimis pe Moştenitorul tronului Său în ţara Bucovinei, ca să aducă salutul împărătesc bravilor ostaşi de pe acest front. Împăratul a ţinut să cunoască, prin alesul Său trimis, care este situaţia pe acest câmp de luptă şi care este ţinuta oştirii Sale, aşezată la capătul aripii drepte a uriaşului front oriental… În calea spre Câmpulung, Arhiducele a fost întâmpinat, în staţiunile din Hatna, Ilişeşti, Cacica, Gura Humorului şi Vama, de clerul şi reprezentanţii acelor regiuni şi de o mulţime de popor, primind cu cuvinte de mulţămire pâinea şi sarea ce i se prezentau, după obiceiul strămoşesc, în semn de bună venire. În Câmpulung, era pe la 8 ore, seara, poporul l-a întâmpinat pe Arhiduce cu sunete de bucium şi cu un frumos conduct de torţe; însufleţirea mulţimii era nemărginită, când Arhiducele, la vorbele de întâmpinare, rostite de primarul Hutu, a răspuns, în grai viu moldovenesc, prin cuvinte de mulţămită şi recunoştinţă”[39].
1915: „În anul 1915, presa românească din Ardeal vorbeşte rar şi evaziv despre situaţia din Bucovina. Austro-Ungaria nu mai dă comunicate oficiale, iar informaţiile, cenzurate masiv, sunt luate din presa bucureşteană. O presă care atenţionează, mereu şi mereu, despre „calvarul românilor bucovineni”, dar care nu interesa pe nimeni nici atunci şi, din păcate, nici astăzi. Altminteri s-ar fi scris o carte, prin care să se depună, în rafturile memoriei, acel calvar. Un calvar care reîncepea, în 2/25 ianuarie, cu luptele la Ilişeşti, în care au fost implicaţi 600 de voluntari români, numiţi, după modelul din 1848, legionari, care primiseră câte o puşcă veche şi câte un singur cartuş, dar fără să aibă nici o dovadă că ar fi combatanţi, portul lor ţărănesc sortindu-i condamnării la moarte, în cazul în care erau capturaţi de ruşi. Subordonaţi Cezirkeagmeister-ului din Gura Humorului, flăcăii nu au putut opune rezistenţă puhoiului de cazaci şi s-au retras la Gura Humorului. Calvarul bucovinenilor avea să fie conturat, ulterior, de „un flăcău, român bucovinean, scăpat ca prin minune cu viaţă din iadul care s-a abătut asupra frumoasei provincii româneşti”, un tânăr care luptase în rândurile „corpului legionarilor”. Mărturia lui (numele nu i s-a dat, ca să nu fie condamnat la moarte prin spânzurătoare în Austro-Ungaria) este importantă nu doar pentru istoria comunitară bucovineană, ci şi pentru istoria oficială, pe care obişnuim să o numim naţională: / „Când s-a făcut, acum, în urmă, recrutarea reformaţilor, deputatul nostru, Aurel Onciul, care are multă trecere în populaţia românească, s-a sfătuit cu comandantul armatelor din Bucovina, colonelul Fischer, ca din cei recrutaţi să se oprească o parte, alcătuindu-se din ei un aşa-zis corp al legionarilor, cum a mai fost şi pe la 1848. La început, se credea că o să fie opriţi din cei mai bătrâni, dar, la armă, s-a hotărât altfel. Cea mai mare parte din cei recrutaţi au fost trimişi în Stănila, la instrucţie, iar din districtele Humorului şi Câmpulungului au fost opriţi câte 800 de tineri români „legionari”. / Am fost chemaţi la posturile de jandarmi, unde am depus jurământul şi unde ni s-a dat câte o puşcă, sistem vechi, şi câte 40 de cartuşe… Am rămas cu hainele noastre, de acasă. Jandarmii de la posturi ne-au învăţat un fel de instrucţie, dar nu lucru mare. Se făceau numai unele mişcări, dar cu armă n-am tras niciodată… Ni s-a spus că noi avem însărcinarea de a alunga patrulele inamice, care ar intra prin sate, de a păzi podurile, liniile ferate, lucruri din astea. / Astfel am stat patru săptămâni, fără să facem nimic. Eram cam îngrijoraţi, căci vedeam bine că n-avem nici o siguranţă, că nu suntem soldaţi, că n-o să ne putem împotrivi, la o nevoie, şi că am putea fi împuşcaţi, ca unii care n-aveam uniformă de soldaţi, dacă am fi fost prinşi. / După patru săptămâni, când s-au apropiat ruşii de Humor, noi, toţi cei 800 de legionari din district, am fost duşi în oraş, la Gura Humorului. / Ruşii s-au apropiat, duminică, seara, înainte de Crăciun. Când a venit o patrulă de cazaci dinspre Băişeşti, noi, care eram la barierele oraşului, am tras asupra ei, fără să lovim, însă, pe nimeni. Atunci, ruşii au amânat intrarea, până la 2, noaptea, când au înaintat şi au ocupat oraşul. / Cu vreun ceas înainte, vagmiştrii de jandarmi, care ne conduceau, ne-au îndreptat spre Bucşoaia. Era o vreme foarte ceţoasă. Ascunşi după case şi după garduri, noi am început să tragem asupra lor. Un cazac a fost omorât. De la noi, a fost ucis, de asemenea, un flăcău. Ruşii au mai omorât două femei (şi un preot, care privea pe fereastră, după cum se comunica în 5 ianuarie – n.n.), căci ei trăgeau şi asupra caselor, de după care puşcam şi noi. / Văzând comandanţii noştri că nu ne putem împotrivi mai multă vreme, ne-am retras. O parte au luat-o spre Câmpulung, iar altă parte, ca la vreo 150, în sus, pe râul Suha. Ruşii urmărindu-ne, am ajuns la graniţa românească. Ce să facem? Înapoi, cazacii, înainte, graniţa României. Am trecut hotarul, ca să ne scăpăm vieţile, căci, de ne prindeau, ruşii ne împuşcau”[40].
1916: „Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi… / Ruşii au capturat un întreg convoi de muniţii, la Şcheia, iar la Cacica au capturat 8 vagoane cu reflectoare şi 40 de vagoane cu sârmă ghimpată”[41]. În comunicatul de presă austriac, se vorbea despre o respingere a ruşilor la Gura Humorului, spre seara zilei în care a fost ocupată Suceava. În noaptea zilei de 22 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju. / Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă”[42]. Gura Humorului şi Cornu Luncii erau în flăcări… Despre lupte, ştirile cele mai precise sunt: ruşii, după ce au ocupat Gura Humorului, au înaintat spre Câmpulung şi, după lupte crâncene în faţa localităţii, au ocupat-o”[43]. „În judeţele Bucovinei, au fost instituiţi, pe rând, prefecţi ruşi. În judeţul Suceava a funcţionat, un timp, în calitate de „diregător districtului”, un domn Blagonravov. Un timp, a administrat judeţele Rădăuţi, Siret, Suceava şi Gura Humorului, un domn Şablin, care-şi zicea guvernator. De data aceasta, ruşii dădeau multă atenţie administraţiei civile. Ei zoreau cu deschiderea şcolilor primare şi secundare. Îndemnul l-a dat prof. univ. Bagri, în calitate de agent cultural al armatei ruseşti. Limba de instrucţie era să fie: cea română, rusă şi, eventual, cea polonă. Pentru alimentarea populaţiei nevoiaşe grijea un domn Grigorenco, reprezentantul ministerului de agricultură pe lângă ştabul armatei ruseşti. Pentru acest scop, s-a înfiinţat, în Cernăuţi, un „ispolnitelni comitet”, condus de avocatul rus Dr. Gherman. Acest comitet lucra împreună cu comitetele de binefacere „Zemski soiuz” şi „Soiuz gorodov”. Copiii sărmani şi orfani au fost îngrijiţi în azilul de copii „Comitetul Marii Principese Tatiana Nicolaievna”. Fondul religionar a fost administrat de un domn Naumov”[44]. Comunicatul austriac din 12/25 iunie 1916 preciza că, „în Bucovina, trupele noastre au stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului”[45]. Începând din 25 iunie, între Cernăuţi şi Odesa a început să circule un tren direct, comunicatul rusesc despre frontul bucovinean vorbind de cucerirea poziţiilor austriece de la Pojorâta, după o luptă de cavalerie, dar şi despre capturarea unor „mari depozite de lemnărie şi 31 de vagoane, părăsite de inamic prin gări”, pe itinerariul Gura Humorului-Raşca[46]. Un român din Gura Humorului, cu care reporterul „Adevărului” a stat de vorbă, a povestit că incendierea oraşului său s-a făcut, în timpul luptelor, când austriecii, înainte de a se retrage, au dat foc la nişte „magazii cu cereale şi material de cale ferată. Focul s-a întins, însă, consumând o bună parte din orăşel”. Cât despre populaţie, care se cam speriase, când au văzut în Gura Humorului o patrulă de „30 de cazaci, care s-au dedat la scandaluri”, aceasta s-a liniştit, în clipa în care a luat comanda un căpitan rus, care i-a şi pedepsit pe cazaci, cu câte „o bătaie ca s-o pomenească”. „În Suceava, se aflau depozitate mari cantităţi de făină de grâu. Primăria a pus la dispoziţia locuitorilor, pe un preţ minim, acest produs, care lipsea atât de mult, până acum”[47].
1918, 6 noiembrie: „Guvernul nostru a publicat următorul comunicat: „În Bucovina de sud s-a dezlănţuit o violentă mişcare bolşevică. Populaţia din Iţcani, Suceava, Gura Humorului şi alte localităţi s-a refugiat, în număr mare, la noi, cerând ocrotire şi adăpost. Domnul Flondor, preşedintele Comitetului Naţional Român, s-a adresat Guvernului Român, cerându-i călduros să vină în ajutorul populaţiei din Bucovina, căzută pradă bolşevismului. Guvernul a dat imediat curs acestei cereri şi a ordonat trupelor de grăniceri şi de jandarmi să treacă, în număr suficient, graniţa Bucovinei, pentru a restabili ordinea în partea de sud şi a înainta oriunde necesitatea va cere”. Şi, astfel, drapelul românesc flutură, astăzi, deasupra plaiurilor încântătoare ale Bucovinei”[48].
1914-1918: Au jertfit pentru Bucovina „Rezervistul George Ciornei, Gura Humorului, Regimentul 22, rănit; Corporalul Ioan Colb, Gura Humorului, Regimentul 22, mort”[49]; „Infanteristul Ilie Flutur, Gura Humorului, Regimentul 22, rănit”[50]. Odată cu izbucnirea primului război mondial, câţiva colonişti germani din Gura Humorului ucid familia comerciantului evreu Erler. During the war in 1916, Gura Humorului was occupied by Russian troops and the center of the city, with more than 120 houses and businesses, was burned down. În 1916, Gura Humorului a fost ocupată şi devastată de trupele ruseşti, care au pârjolit 120 case şi dughene.
1917: „Înțelegem că punctul în care Bistriţa se alătură este important. Cu atât mai mult, cu cât drumul se bifurcă aici. O ramură urmărește Bistriţa, spre sud-est, și merge cu ea spre Piatra. Cealaltă ramură a drumului se desprinde, spre nord-est, și merge la Fălticeni. Această răscruce, în această țară fără drumuri, este o poziție esențială. Valea, de obicei pustie, este populată de sate care se ating: Holda, Neagra, Cotârgași, Madein, Borca, Sabasa, Soci. Cu toate acestea, comunicatul rus din 7 august anunța că două regimente, însărcinate tocmai cu paza acestei răscruci de drum, între Cotârgași și Borca, au abandonat postul, astfel încât linia de apărare trebuia mutată înapoi, în est. Deci, stăpânii răscrucii au ajuns austriecii şi germanii, care s-au stabilit pe Bistrița. Prima lor idee pare să fi fost să-și lărgească poziția acolo, stabilind legătura, în stânga lor, cu coloana care operează la aproximativ 35 de kilometri, în nord, pe valea râului Moldova, care trece prin Câmpulung, spre Gura Humorului. Pe 8 august, de fapt se lupta pe întregul front, de la Câmpulung spre sudul Bistriței, ca și cum cele două coloane ar vrea să efectueze o operațiune concertată. Coloana de la Câmpulung a câștigat un succes la extrema dreaptă, prin apucarea înălțimilor la vest de Gemenea, un sat aflat la o duzină de kilometri sud de râul Moldava; a doua zi, va ajunge un pic mai la est de Gemenea, în Şipot. Interesul acestui moment este de a deschide o cale laterală spre front, spre a-l readuce pe Moldava, printr-o mișcare de învăluire, în spatele rușilor, care se apără acolo din Vama. Într-adevăr, în curând va fi anunțat că înălțimile din jurul Vamei au cedat și că inamicul avansează spre Gura Humorului. Pe scurt, operațiunile pe râul Moldava pot fi rezumate după cum urmează: austro-germanii, care doreau să înainteze spre Gura Humorului, au fost opriți la înălțimile Vamei, la o duzină de kilometri est de Câmpulung; apoi au executat o mișcare de învăluire, pe scară largă, prin dreapta lor, care i-a dus, printr-un ocol, în spatele poziției de apărare a ruşilor; aceste mișcări de cotitură sunt clasice în războiul montan… Nu avem nici o veste de pe frontul de pe râul Moldava, cel al Câmpulungului, care nu pare să fi ajuns încă la Gura Humorului, sau de pe cel de pe râul Bistrița, care pare imobilizat pe acest râu, între Cotârgaşi și Soci, la răscrucea de drumuri, pe care le-am descris mai devreme. Astfel, întreaga aripă stângă austro-germană pare aproape complet paralizată. Dimpotrivă, activitatea bătăliei a fost transferată în centrul ţării, între Trotuş și Putna. Știm însă că ruso-români au încercat un atac acolo şi germanii au izbutit să-l blocheze. Prin urmare, retragerea lor nu este altceva decât foarte naturală. Desigur, nu putem ști exact care sunt condițiile. Totuși, aliații noștri par să fi dat o lovitură, la stânga frontului, pe 9 august, și i-au respins pe germani la sud de râul Putna, spre Vidra, același oraș în care a început ofensiva din iulie”[51].
1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[52]: La tribunalul Suceava Hausvater Maximilian, judecător de district cu rangul VIII, de la judecătoria Gura-Homorului; Frisch Ioan, consilier conducător al judecătoriei Gura-Homorului, consilier de tribunal cu rangul VII; Saco Christi, judecător la judecătoria Gura-Homorului, judecător de district cu rangul VIII. La judecătoria Zastavna: Drach Friedrich, judecător de district la judecătoria Gura-Homorului, consilier cu rangul VII”. „La judecătoria Gura-Humorului[53]: Sauciuc Nico, ascultant la tribunalul Cernăuţi, pretor cu rangul VIII; Buzek Norbert, judecător la judecătoria Vijniţa, judecător de district cu rangul VIII; Malcinski Georgi, ascultant la tribunalul Suceava, judecător cu rangul IX”.
1919: Comisiunea agrară de ocol Gura Homorului: Preşedinte: Dr. Nicolai Sauciuc, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Gura Homorului. / Locţiitor: Norbert Buzek, judecător districtual, Gura Homorului. / Reprezentantul Administraţiei: Dumitru Cojocar, prefect, Gura Homorului. / Locţiitor: Romuald Bubeniczek, comisar, Gura-Homorului. / Reprezentantul Băncii regionale: Ioan Poriuc, secretar comunal, Gura Homorului. / Locţiitor: Ştefan Velehorschi, învăţător, Berchişeşti. / Expert agricol: Visarie Isopescu, referent agricol, Gura Homorului. / Locţiitor: Filimon Belei, secretar agricol, Gura Homorului. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Alfred Calmuţchi, proprietar mare, Baiaseşti. / Locţiitor: Vasile Halip, consilier silvic, Ilişeşti. / Inginer hotarnic: Emanuel Kulla, inginer hotarnic, Gura Homorului. / Locţiitor: Ernst Bota, inginer hotarnic civil, Suceava. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Gheronte Doboş, agricultor, Ilişeşti; Vasile Gvinda, agricultor, Dragoieşti. / Locţiitor: Ion Ardelean, agricultor, Capu Codrului; Gheorghe Vodă, agricultor, Baiaseşti[54].
1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs. În districtul Gura-Homorului, de toată cinstea prefecturistă se bucurau crâşmarii Alexandru Buburuzan din Mănăstirea Homorului, Vasile Floreşteanu din Valea-Sacă, Hans Ludvar din Gura-Homorului şi Jankel Fleiscer din Corlata, lista decizională fiind completată, în afară de prefect sau de locţiitorul acestuia, cu „superiorul gardei financiare” Josif Prelici, cu administratorul superior al percepţiei i. r. Gheorghe Schönbesch, cu oficialul percepţiei Rudolf Speidl şi cu „comisarul gardei financiare i. r.” Ion Kusniewicz[55].
1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[56] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Gura Humorului, jud. Câmpulung, în exploatarea firmei „Omnia”, Constantin Ardeleanu, cu sediul în Gura Humorului”.
1930, iulie 17: Ancheta în Bucovina. Ţăranii se plâng de proasta situaţie economică. Suceava, 16 (iulie). Reprezentanţii autorităţilor, care se află în localitate, domnii Cădere, secretar general la ministerul de interne, general Gavrilescu şi şeful de cabinet Cătuneanu, au vizitat numeroase comune din judeţul nostru: Bălăceana, Liuzii Humorului, Comăneşti, Pârteştii de Jos, Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului, Solca etc., etc. Pretutindeni au stat de vorbă cu ţăranii, căutând să le arate că nu trebuie să dea ascultare derbedeilor care îi îndeamnă la dezordini. Ţăranii au răspuns că ei nu vor decât linişte şi nu se gândesc decât să-şi valorifice recolta, dar aşteaptă cu nerăbdare înfiinţarea creditului agricol. Domnul Cădere a primit diferite delegaţii ale locuitorilor. Astfel, micii morari s-au prezentat împreună cu preşedintele asociaţiei lor, dl Leonte Duracu, şi au cerut sistarea impozitului pe cifra de afaceri, fixarea impozitelor după venitul real al morilor, acceptarea unui delegat al micilor morari în comisiile de impuneri, ieftinirea combustibililor etc. Domnul Cădere a promis că va satisface aceste doleanţe, apoi, de comun acord cu morarii, a fixat următoarele preţuri pentru măcinat: la 100 kg porumb sau orz – 10 kg în natură sau 25 lei. Pentru grâu şi secară la valţ, 80 lei la 100 de kg. A mai hotărât introducerea în mod obligatoriu a cântarelor la toate morile”[57].
În 1931, trei străzi din Gura Humorului purtau numele unor fruntaşi evrei: Israel Ellenbogen, Avraam Fischler şi Leib Schattner.
1941: Deportarea evreilor humoreni, 2.945 de evrei, din care aveau să se mai întoarcă doar o sută, s-a făcut în 10 octombrie 1941, în Transnistria murind şi fruntaşul oraşului, Even before Herzl, the Zionist longing existed and old Jews traveled to the Holy Land in order to die there.Feiwel Laufer, şi doi tineri, Moscovici şi Hersch Geller, care au fost ucişi de germani. În anii războiului, peste 110 de case din Gura Humorului au fost distruse, 360 au fost grav avariate, iar alte 640 doar avariate uşor.
1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24”[58], printre primii Rroi ai Românie Mari numărându-se şi Macovei Emilian, funitaţ, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu în comuna Gura Humorului, judeţul Câmpulung, mort la 21 iulie 1941.
1948: Ca preambul al apropiatelor naţionalizări, 1948: „se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[59], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Domeniile Bucovina”, cu sediul în Gura Humorului; „Solomon Schachter”, cu sediul în Gura Humorului; „Succesorii lui Wagner Israel”, cu sediul în Gura Humorului”.
1949: Se numesc, în învăţământul elementar[60], Popovici Alexandru, director la Şcoala elementară Gura Humorului, iar Billan Silvia, directoare la Şcoala pedagogică Gura Humorului, deci la o şcoală medie.
În Gura Humorului fie că s-au născut, fie că au trăit sau încă mai trăiesc creatorii George Gavrileanu, Corneliu Tincu, Constantin Cojocaru, Radu Bercea, Tiberiu Avram, precum şi destoinicii slujitori ai făptuirilor culturale Vera Romaniuc, Constantin Logigan şi Sever Dumitrache.
[1] BRĂTIANU, GHEORGHE I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1967, pag. 210
[2] REVISTA BUCOVINEI, Nr. 55, 56/1896, p. 1, 2
[3] MARIAN, op. cit, pg. 38
[4] NICOLAE, Eugen, Monede de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid), în „Revista de numismatică”, nr. 2/2002
[5] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341
[6] Un extras, cu titlul „Description de la Bucovina. Extrait de l’ouvrage de M. Le General de Spleny et d’un rapport de M. Jenisch”, a fost publicat în revista lui Canzler pentru istorie recentă și etnologie (Leipzig 1790).
[7] Polek, Johann, Recenzie privind cercetările asupra pământului și obiceiurilor Bucovinei după 1773, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 3-20
[8] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.
[9] Werenka, Supliment L şi LI.
[10] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.
[11] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.
[12] Polek, Joseph’s II. Reisen nach Galizien und der Bukowina (Călătoria lui Iosif al II-lea în Galiţia şi Bucovina). S –A aus dem Jahrbuch d. Bukowin. Landesmuseums III 1895, pp. 2 şi urm.
[13] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314
[14] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, p. 571
[15] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 97
[16] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.
[17] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54
[18] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.
[19] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868
[20] Albina, Nr. 16/123, Anul II, miercuri 8/20 faur 1867, p. 2
[21] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161
[22] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93
[23] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[24] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, p. 8
[25] VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în Revista Bucovinei, Anul IV, nr. 4 / 15 Februar 1889, pp. 10-12
[26] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84
[27] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[28] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71
[29] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 56/1896, p. 2
[30] Tribuna Poporului, Nr. 26, 9/12 februarie 1897, p. 122
[31] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7
[32] Verax, La Roumanie et les juifs, Bucarest 1903, p. 350
[33] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 51, 52
[34] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXVIII, luni-marţi 20 decembrie 1905, p. 2
[35] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul III, joi 26 martie stil nou 1908, p. 1
[36] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 105
[37] REVISTA POLITICĂ, nr. 21/1911, p. 10
[38] Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, p. 353
[39] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1
[40] Adevărul, 28, nr. 9993, 7/20 ianuarie 1915, p. 3
[41] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4
[42] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3
[43] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3
[44] Balan, p. 34
[45] Adevărul, 29, nr. 10510, 14 iunie 1916, p. 4
[46] Adevărul, 29, nr. 10511, 15 iunie 1916, p. 4
[47] Adevărul, 29, nr. 10519, 23 iunie 1916, p. 3
[48] Bianu, Vasile, Însemnări din războiul României Mari, I, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, p. 95.
[49] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915
[50] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8
[51] Journal des débats politiques et littéraires, No. 225, Lundi 13 Août 1917, p. 1
[52] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4
[53] Scris corect pentru prima dată, anterior menţionându-se „Homorului”
[54] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8
[55] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3
[56] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874
[57] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3
[58] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.
[59] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052
[60] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846
Gura Humorului, Primăria
Gura Humorului, Hotelul Comunal
Gura Humorului, panoramă
