f

FALCĂU

Localitate relativ recentă, care, în 1785, avea doar câteva case huţăneşti, risipite pe coaste de munte. Simion Florea Marian povesteşte, într-una din celebrele sale „tradiţii”, că la Falcău ar fi văzut rămăşiţele de ziduri ale unei „cetăţi dacice”, îngropată, încet, încet, în pământ de rădăcinile copacilor.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii, venite în Bucovina din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au stabilit la Falcău.
Ulterior, adică prin 1939, Falcău avea şi un cătun, Frasin.

FÂNTÂNA ALBĂ

Satul numit, de austrieci, Fontina Alba, a fost înfiinţat, în 1784, în poiana Varniţa, din apropierea Climăuţilor, de o localitate de ruşi lipoveni.
Ales, de călugării Pavel şi Gherontie, drept loc al unei viitoare, în 1838, şi înzestrat cu o mănăstire şi cu un preot, Ieronim, în 1844, pus sub ascultarea unui mitropolit, în 28 octombrie 1846, adus de la Constantinopol, Ambrosie Popovici, fostul mitropolit al Bosniei, satul Fântâna Albă a devenit, curând, vatra autorităţilor ierarhice din întreaga lume a ortodocşilor ruşi de rit vechi.
Între anii 1900-1908, a fost construită superba Catedrală „Uspenia”, întru pomenirea lui Alexandru Ovsiannikov, banii necesari construcţiei fiind donaţi de părinţii lui Alexandru, Gleb şi Olga, Gleb Ovsiannikov fiind unul dintre cei mai renumiţi negustori moscoviţi ai vremii.
Renumele spiritual al localităţii Fântâna Albă avea să fie substituit brutal, după 28 iunie 1940, când trupele sovietice ocupă nordul Bucovinei, de o simbolistică a tragismului şi a bestialităţii fiinţei umane.
Obligat de sovietici (nu de ruşi, ci de sovietici), mitropolitul ruşilor stavroveri, Siluan Kravţov, deşi bolnav, s-a bejenit la Brăila, iar mănăstirea de la Fântâna Albă a fost desfiinţată.
După mai puţin de un an, români şi ucraineni de prin satele nordului bucovinean au încercat să scape din uriaşa temniţă roşie, încercând să treacă în România, pe la Fântâna Albă, în 1 aprilie 1941, când vreo două sute de oameni, care mărşăluiau în căutarea speranţei, au fost ucişi de grănicerii bolşevici.

FOGADJISTEN – IACOBEŞTI

Invitaţi de generalul Spleny, 100 familii de secui şi de ceangăi s-au aşezat, în 1776, la Iacobeşti, pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, întemeind satul Fogadjisten sau Fogodisten.
În 2 iunie 1783, se face hotarnica satului Fogodisten, care se învecina cu Meleşeuţii de jos, Româneştii, Călineşti şi Mărăţei, „care ultimul sat se cheamă şi Dănileşti”, iar dincolo de apa Sucevei, cu Părhăuţii şi Hrinceştii. Repere toponimice ale hotarului: gârla morii, unde pârâul Horaiţul se varsă în Suceava, colţul unde pârâul Racova se varsă în Horaiţ, la fântâna putredă, fântâna lui Baloş, valea şi pârâul Racoviţei, opcina Dănileştilor, obărşia Lambi (pârâu), pârâul Dănila, la Tăietura Nemţilor zisă şi Palanca, zisă şi Piciorul vulturului, la Poiana mare, pârâul Neliapca.
În 20 iunie 1812, stăpân al satelor Iacobeşti şi Fogadjisten, cumpărate de Ivan Căprăi, devine Ariton baron Kapri, iar din 22 iulie 1833, fiii lui Ariton, Iohann, Zadur şi Emanuel baron Kapri.

FRANZTHAL

Colonia germană Franzthal a fost înfiinţată, pe moşia Cosminului, în 1783, lângă Mologhia.

FRASIN

Menţionat ambiguu în „sămile” mănăstirii Voroneţ din 1745, drept „Frasănii”, apoi, odată cu arendarea Stulpicanilor şi a cătunelor din jur, în 17 iulie 1782, unor evrei, Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului, prin avertizarea acestora că „la Frasin nu se va vinde nici o băutură”, satul Frasin avea, totuşi, în 1774, 21 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, 1 popă şi 15 ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 73.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frasin „12 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici, şi anume: ruşii Cozma DRELCIUC, Fodor UTAŞCIUC, Hrihor DRELCIUC, Ivan BUHANIUC, van KARACIUC, Iacob TANILCIUC,Hrihor PARIGINIUC, Vasile TANILCIUC, Ştefan TANILCIUC, Iacob BUHANIUC, Matei OBLIZNIUC şi Istrati, ungurian.
În 1820, exista, la Frasin o „rafinărie de potasă”, la care valorificau lemnul coloniştii germani de prin satele din apropiere.
În 24 iunie 1888, arhiducele Rainer, care inspectase miliţiile din Cernăuţi şi din Suceava, se îndrepta, cu trenul, spre Vatra Dornei.
În gara Frasin, arhiducele a zărit un cor de o sută de copii din Bucşoaia, cor dirijat de învăţătorul lor, care purta o medalie de război în piept, şi a ordonat oprirea trenului.
Coborând pe peron, arhiducele Rainer a aflat că învăţătorul se numea George Sidorovici şi că dobândise medalia de război în Bosnia. „Apoi, întrebându-l ce fel de populaţiune locuieşte prin părţile acestea şi răspunzându-i-se că Românii, Alteţa Sa s-a bucurat şi îndatori pe dl. Sidorovici ca să mulţumească tuturora pentru primirea ce i s-a făcut” .
În 1890, comuna Frasin avea 1.008 locuitori, primar fiind Ioan Caraciuc.
O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Frasin, doar un singur donator, pe Ilie CRACIUC .
La Frasin s-au născut scriitorul George SIDOROVICI (13 februarie 1920), sculptorul Vasile PÎNZAR (19 decembrie 1926) şi prozatorul Radu MAREŞ (3 martie 1941).

FRĂTĂUŢI

În 18 noiembrie 1393, Roman Vodă şi fiii săi, Alexandru şi Bogdan, întăreau fiilor lui Dragomir Albul, Giurgiu, Mihail, Petru, Dumitru şi Todor, „un sat pe Suceava… iar hotarul acestui sat, dinspre o parte, Suceava, de la obârşia Sucevii drept la Movilă, la satele lui Radomir, de acolo drept peste câmp la altă movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir, la cornul de jos, de acolo la stejar, la marginea dumbrăvii, şi de la stejar drept peste câmp la o movilă, de acolo, prin mestecăniş, la altă movilă, de acolo drept la plop, de acolo drept la Suceava”.
Numele satului lui Dragomir Albu şi, ulterior, al fiului său, Giurgiu (Gheorghe, adică), apoi de Mihail, care devine staroste, nu este menţionat în uric; abia în 14 octombrie 1489, când Ştefan cel Mare dăruieşte satul, cumpărat de la nepoţii lui Mihail, Stanciul, Ivanco şi Isaico, fiii lui Fedco, mănăstirii Putna, numele Frătăuţilor apare în uric: „Frătăuţi cu mori pe Suceavă, unde au fost curţile lui Giurgiu de la Frătăuţi şi ale fiului său Mihul Starostescul”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se afla şi „a 3-a biserică, la Frătăuţi, cu popă”.
Ajunşi iobagi mănăstireşti, „toţi meşeaii noştri ţărani din Gicove şi de Frătăuţi”, cum scria Duca Vodă, în 20 aprilie 1701, au „început a fugi” cât mai departe de jugul sfânt al opresorului în sutană. Se vede treaba că „meşeaii” frătăuţeni nu citiseră pompoasele noastre cărţi de istorie, în care se demonstrează, negru pe alb şi viceversa, cum că brava cultură română s-a făcut, pe slavoneşte, în tinda mănăstirească (taman cât şi îndumnezeirea), aşa că au dat bir cu fugiţii, fără să se mai lase ademeniţi de promisiunile de „ruptoare” ale lui Duca Vodă, care îi anunţa proclamativ: „Iată că domnie mea m-am milostivit şi v-am tocmit ruptoare să daţi precum veţi vide… deci iată că vă scriem domnie mea nimică să nu vă spăimântaţi şi să vă răsipiţi, ce toţi să-i aduceţi la urmă, pentru că domnie mea v-au lăsat să fiţi de posluşanie acei svinte mănăstiri şi pentru paza potecilor ce sănt în prijma voastră precum au fost din veac”.
Mult amar au mai îndurat, de-a lungul veacurilor, bieţii frătăuţeni, sub sfânta lăcomie călugărească. Într-un singur secol, cel care începe cu risipirea şi promisiunile lui Duca Vodă, numai de belele au avut parte frătăuţenii. În 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Vodă le-a cerut „să dea goştina cu cisla”, adică 450 lei pe an pentru sipetele mănăstireşti. Când nu mai suporta, frătăuţenii îşi iau, iar, lumea în cap, împreună cu vicovenii, şi-atunci egumenul se plânge domniei, să trimită ispravnicii pe urmele lor, să-i întoarcă şi să le mai ia încă 2 lei pe an de fiecare om, cum s-a întâmplat, de pildă, în 2 iulie 1742, în vremea lui Constantin Nicolae Mavrocordat, voievod care, pentru că ţăranii nu se întorc, iar ispravnicii nu-i pot găsi, proclamă, peste câteva zile, în 13 iulie 1742, că sunt „ertaţi de conace, de podvoz şi de cai de olac, şi de solărit, şi de folărit, şi de pelceale, şi de alte ce ar cere folarii”.
În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei al Putnei cere lui Racoviţă Vodă ca ispravnicii să-i „înfrâneze şi să-i supue ca să slujească la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii” pe ţăranii din Frătăuţi şi Vicove, iar în 16 octombrie 1784 arendează satele unor lipoveni. Cam târziu, pentru că, prin edict imperial, averile mănăstireşti fuseseră secularizate, iar frătăuţenii, asemeni tuturor sătenilor din Bucovina, au beneficiat de o primă reformă agrară, fiecare primind cât avea în lucru, iar obştea primind imaşuri şi păduri comunale.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frătăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „147 – toată suma caselor”, însemnând 107 scutelnici ai mănăstirii Putna, 7 femei sărace, 4 preoţi cu salvogvardie.
Primul administrator al Frătăuţilor Vechi a fost, din 1 mai 1785, Haas von Grunwald, satul fiind aşezat pe domeniul fondului religionar .
Odată cu constituirea averii comunale şi particulare în Bucovina (1783), frătăuţenii încep să se dovedească a fi gospodari de frunte, iar numele lor încep să apară prin documente, prin presa de mai târziu şi prin cărţile Bucovinei (în 1774, satul avea 138 familii, deci era un sat mare, iar în 1784 – 318 familii)..
Primul frătăuţean al cărui nume apare într-un document (o plângere către Consistoriul Ortodox, din 1791) este preotul Gheorghe Acsăntievici. Apoi, în 1816, apar, într-o mărturie în favoarea lui Ioan Luchian, căruia i se furase un cal, vândut, cu 82 lei, la Bălcăuţi, numele consătenilor lui, Dumitru Ciotău, Ilie Ivanciuc şi Ioan Luchian.
În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Frătăuţii Noi, cu 1.890 enoriaşi, era slujită de parohul Mihail ONCIUL. Biserica din Frătăuţii Vechi, închinată, de asemenea, Maicii Domnului, avea 2.024 enoriaşi, paroh fiind Artenie ANTONOVICI, iar preot administrator, Constantin ISOPESCUL. În 1876, paroh la Frătăuţii Vechi, parohie cu 2.863 enoriaşi, era Ioan GRIBOVSCHI, preot cooperator fiind Petru BOCA, iar la Frătăuţii Noi, parohie în plină înflorire, cu 2.675 enoriaşi, preot cooperator era Titus ONCIUL. La Frătăuţii Vechi s-a construit, între anii 1877-1880, cu sfinţire în 1883, biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril, slujită, în 1907, de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873, paroh din 1884, de preotul cooperator Mihail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi, din 1906, de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876. La Frătăuţii Noi, paroh era Ioan GRAMATOVICI, născut în 1837, preot din 1863, paroh din 1864, preot cooperator fiind Vespasian REUŢ, născut în 1876, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Grigorie BODNARIUC, născut în 1846.
O şcoală românească, cu 5 clase, funcţiona, la Frătăuţii Vechi, din 1858, în 1894 deschizându-se şi o şcoală secundară, cu o clasă. Şcoala germană, cu 3 clase, a fost inaugurată în anul 1800 .
„În anul 1885, a început preotul din Frătăuţul-nou, Iraclie Porumbescu, a pune fundamentul unui fond pentru ajutoarea copiilor nevoeşi de la şcoala poporală de aici. Spre acest scop, a hotărât o despărţitură a lăzii discosului; a introdus ca, la prohoade, să se pună în acea ladă câte 4 creiţari, de la nunţi – 20-40 creiţari… Când au fost adunaţi la 5 florini, atunci s-au luat şi s-au dat cu dobândă. În acest chip, a crescut acest fond, până-ntr-al 11 Decemvre 1887, la cota de 68 florini 20 creiţari.
În mai 1886, Nicuţă a Iftincăi, din Frătăuţii Vechi, „un băiat oacheş şi frumuşel”, era judecat de Curtea cu juraţi din Suceava pentru că o răpise pe Varvara Istrati, „o copilă negricioasă şi frumuşică, de 15 ani, care, cu toată tinereţea sa, avea deosebit gust să se mărite” şi care, în prealabil, se logodise cu Niţucă. Cum lui Niţucă îi venise recrutarea, iar focoasa frătăuţeancă tocmai îşi aflase un alt logodnic, Niţucă, întovărăşindu-se cu nişte prieteni, „pe la Câşlegi”, o răpeşte pe fată, „o pune în săniuţă, o acoperă cu o manta ca să nu răcească” şi o duce la Frătăuţii Noi, la casa unui prieten, o pune pe cuptor, o mustră, apoi o iubeşte. Instanţa suceveană socoteşte că toată povestea este „o şagă de Câşlegi” şi pronunţă „verdictul de achitare”.
În acelaşi an 1886, dar pe 15 iunie, câinele turbat al unui ungur din Andreasfalva (Dorneşti) a nimerit în Frătăuţii Vechi şi, până să fie împuşcat, a muşcat doi bătrâni, şase copii şi mai mute vite. Parohul Teodor Patraş a solicitat Căpitănei ca victimele să fie trimise la „Pasteur”, în Franţa, pe cheltuiala statului, dar, din fericire, victimele s-au însănătoşit .
În luna Decemvre 1887, s-au cumpărat cu aceşti bani 12 părechi de ciorapi de suman, 10 părechi de opinci, pănură de 8 spigniţe şi 7 tulpănele, cu preţul de preste tot de 17 florini 78 creiţari. Toate acestea le-a împărţit Dl. Gavril Reuţ, dirigintele şcoalei poporale din Frătăuţul-nou” .
„Cursul de împletire şi albinărit, proiectat a se ţine prin trei ferii anuale şcolare, la Frătăuţul-nou, s-a început, acolo, în ziua de 22 Juliu curent, sub conducerea instructivă a domnului învăţător Candid Muşlea şi a unui coajutor al său, domnul Joan Murăroiu, absolvent de şcoală comercială şi absolvat de cursul de împletire, ambii din Braşov.
Participanţii la acest curs sunt patruzeci şi doi, şi anume doi preuţi tineri, patru învăţători, patru învăţătoare june, doi elevi de pedagogie, patru cantori bisericeşti, patru gimnazişti, şase damicele adulte, doi săteni, şapte şcoleri poporali şi şapte şcoleriţe, toţi aceştia din comune româneşti ale Bucovinei, iar un studinte chiar din Butuşeni, în România.
Învăţământul de împletire cu pae, cu papură şi cu nuele se preda într-un despărţământ al şcoalei poporale de acolo, iar învăţământul albinăritului, în grădina casei parochiale, la stupii preotului de loc, şi o lecţiune demonstrativă şi instructivă s-a ţinut, până acum, şi în ţarină, la stupăria încă primitivă a unui sătean din Frătăuţul-nou şi în prezenţa nu numai a elevilor şi elevelor cursului, ci şi a mai multor gospodari, ce posed albine, din Frătăuţul-nou şi din Costişa” .
„Cursul de industrie casnică şi albinărit din Frătăuţul nou, carele e primul de atare feliu în Bucovina, s-a încheet, pentru anul acesta, în ziua de 10/22 Iuliu 1889…
Nu voim să prejudecăm judecata altora, carii vor fi competenţi întru apreciarea asemenelor lucruri şi carii vor pute să aibă ocasiune a le vede obectele lucrate la Cursul din Frătăuţul nou; căci se vor trimite spre expunere atât la Cernăuţ, în localele „Societăţii pentru cultura română”, cât şi la Suceava, la Societatea „Şcoala română”, fiindcă aceste Societăţi au subvenţionat numitul curs, într-un mod destul de mărinimos. Dară nici acum şi aice nu putem să nu amintim, şi încă cu o emfasă justă, pălăria de dame şi de moda cea mai nouă, lucrată din pae de domnişoara Elena Brăilean, care a atras admiraţiunea obştească şi din partea celor străini… Vine, apoi, o pălărie de pae pentru bărbaţi, lucrată de Domnişoara soră a susnumitei, de Melania Brăilean, învăţătoare din Bilcă, apoi o pălărie, tot de pae şi pentru bărbaţi, împletită de Domnişoara Lucreţia Reuţu, fiică adultă a învăţătorului din loc. Aspazia Tofanel, învăţătoare din Frătăuţul vechiu, Emilia Lentovici, fiica învăţătorului Lentovici din Rădăuţi şi mai departe aşa… Dară o domnişoară de 12 ani, din sat, din Frătăuţul nou, anume Reveca Nicoară, a lucrat un paner de papură care îţi cere toată lauda!
Tot în rândul prim sunt, şi încă de intonat cu laudă, obiectele, lucrate din paie, din papură şi din nuiele ale preoţilor, părintelui Epaminonda Dracinschi din Igeşti şi a părintelui Isidor Zavadovschi din Camenca; să stai şi să te tot uiţi la aceste lucruri, coşuleţe de lux şi altele, şi nu te poţi sătura!
Aşa şi între alţii, un sătean din Frătăuţul nou, Dumitraş Jacotă, a făcut un coş de albine, sistema Berleps, împletit din nuiele, şi o corfă (coşorcă) de mână; apoi, cantorii bisericeşti Lomuş şi Busneanu şi toţi domnii învăţători, Bocance din Botuşana, Isopescu din Frătăuţul vechiu, Gorcea din Costişa şi Nicoară din Pătrăuţi, pe lângă Suceava, până şi şcoleraşii din Frătăuţul nou, Todorică Maiereanu şi Ştefănică Bogianu. Multă laudă şi chiar admiraţiune s-au dat lucrărilor lui Ion Nistreanu, sătean din Igeşti” .
Teodor Patraş din Horecea era paroh la Frătăuţii Vechi încă din 1890, avându-l ca preot cooperator pe Mihail Dolinschi. Satul avea doi învăţători, pe Emilian Isopescul şi Ioan Colibaba, primar român fiind Dimitrie Pauliuc, iar primar german, Franz Fritz.
La sfârşitul anului 1894, de Crăciun, preotul Iraclie PORUMBESCU a organizat, în Frătăuţii Noi, o colectă pentru Societatea „Şcoala Română”, la care au subscris, pe lângă fiul lui, Ştefan („măestru postal”), următorii localnici: preotul Ilie BERLINSCHI, învăţătorul superior Gavril REUŢ, învăţătorul Emilian HRENIUC, primarul Vasile Şt. JACUTA (în altă ştire, JACOTA), Ilie P. ŞERBAN, Emilian HURJUI, Constantin CHIRAŞ, Grigori BODNARESCU, Dumitru V. MOISAN, Ilie Const. BOGHIAN, Simion MOISAN, Pavel T. UNGUREAN, Ion FRANCIUC, Ilie C. MOISAN, Costea T. UNGUREAN, Ion P. BOGHIAN, Ion CERBAN, Ilie CAPRĂ, Ilie G. NICOARĂ, Dumitru I. PÂNTESCU, Constantin G. ŞERBAN, Dumitru G. NICOARĂ, Constantin G. UNGUREAN, Ştefan ONU, Toader G. GALAN, Ion DAVIDEAN, Dumitru HOPILĂ, Constantin V. ISOPESCUL, Vasile G. NICOARĂ, Toader BUCESCHI, Ion Const. MUNTEAN, Constantin I. ANDRIŞAN, Vasile DAVIDEAN, Dumitru N. JACUTA, George MAIDAC, Iftimie CAPRĂ, Constantin DAVIDEAN, Ion S. ANDRIŞAN, Niculaiu ŞTREANGĂ, Simion ŞTREANGĂ, Ilie ŞTREANGĂ, Ion T. ISOPESCUL, Georgi D. NASTASI, Toader STICHI, Vasile S. MOISAN, Gavril NASTASI, Iftimie BOGHIAN, Georgi STRUGARIU, Ilie GEORGIŢĂ, Gavril CAZAC, Toader DAVIDEAN, Georgi CAPRĂ, Andrii CREŢAN, Dumitru V. ŞERBAN, Toader I. DAVIDEAN, Ilie CONFEDERAT, Zaharie JACUTA, Simion GALAN, Ion MAEREAN, Petru FODORAŞ, Tanasă PUHA, Dumitru BUCESCHI, Niculaiu IONESI, Iftimie ŞTREANGĂ, Georgi MOLOCI, Dumitru G. JACUTA, Gavriil V. MOISAN, Georgi GAIE, Vasile D. FODOR, Toader D. GHEORGHIŢĂ, Iftimia C. BERHOLSCHI, Catrina D. OLARIU, Casandra P. CONIAC, Samfira CUCIUREAN, Eudochia I. UNGUREAN, Ileana V. PANCIUC şi Toader ŞERBAN .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Teofil PATRAŞ, protopresviter în comuna Frătăuţul-vechi”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Dimitrie PAULIUC, Simion IURESCU, învăţător Ioan COLIBABA, proprietarul Vasile MARCO, Gavril BUZILĂ, Ştefan SARCINSCHI, George IFTIUCHI, Constantin BUZILĂ, Ioachim PRELIPCEAN, George ANDRUCHOVICI, Ilie SFIECHI alui Simion, Ilie DREHUŢĂ, secretarul comunal Iustin BORCEA, Teodor IONESI, Ioan BUJDEI, George HURJUI, Damian ŢIGANAŞ, Constantin IONESI, Constantin VĂTĂMAN, Constantin LUCHIAN, Alexandru IACOVIŢĂ, Samson IURESCU şi Simion alui Ilie IURESCU .
Biblioteca din Frătăuţii Vechi s-a constituit, în mod oficial, drept Cabinetul de lectură „Silvestru”, în anul 1896, în casa lui Nicolai Luchian, cu 64 membri, cu 131 cărţi, cu 2 abonamente la gazete şi cu un capital de 88 florini şi 10 creiţari. Preşedinte era parohul Teodor Patraş, cel care, ca şi Iraclie Porumbescu, parohul din Frătăuţii Noi, va ajunge egumen al Putnei, dar, spre deosebire de Porumbescu, îşi va exercita mandatul, fiind „singura figură luminoasă” a Putnei, în primăvara anului 1904, când Iorga vizitează Bucovina. Vicepreşedinte al Cabinetului era Vasile Marcu (adesea grafiat Marco), iar secretar era Ioan Todosan.
„Cor de plugari. Prin neobosita stăruinţă a tânărului cantor bisericesc Ioan Ursachi, s-a alcătuit, în Frătăuţul-vechiu, un mândru cor de plugari, cari ridică, prin ale sale cântări frumoase, măreţia cultului dumnezeiesc. Numele cântăreţilor – mai târziu” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ileana ISTRATI (17 ani în 1909) din Frătăuţii Vechi şi de la Ilie a lui Toader NICOARĂ (67 ani în 1909), Dumitru FĂDĂRAŞ (62 ani în 1909) şi Alexandru FĂDĂRAŞ (27 ani în 1909) din Frătăuţii Noi.
În 14 ianuarie 1902, s-a înfiinţat, la Frătăuţii Vechi, banca raiffeisiană, sub direcţiunea preotului Mihai Dolinschi, cu Gheorghe Pojoga – preşedinte şi cu Dumitru Nedelcu – vistiernic.
Însoţirea de păstrare şi credit din Frătăuţii Noi s-a înfiinţat în 15 noiembrie 1902, sub direcţiunea lui Ilie Berbinschi şi sub preşedinţia lui Nicolai Hurjui, vicedirector fiind Samuil Maghior, iar vistiernic – Ioan Popovici.
În epoca Bucovinei istorice, când ţinutul Rădăuţilor era cel mai bogat şi mai dezvoltat ţinut din întreaga provincie, frătăuţenii au ajuns la o bunăstare incredibilă, care culminează cu gestul generos al ţăranului Vasile Marcu, membru fondator al Societăţii „Internatul de băeţi români ort.or. din Rădăuţ”, în 20 iulie 1902, „cu suma de tot considerabilă de 17.000 coroane”. Gestul ţăranului frătăuţean fără copii fusese motivat de faptul că Vasile Marcu şi-ar fi dorit ca toţi copiii ţinutului să devină, în acest fel cu adevărat creştinesc, şi ai săi.
În 1906, evreii din Frătăuţii Noi şi-au deschis, cu sprijinul financiar şi material al evreilor Berl, Seide şi Markus Dechner, familia Schamschon şi Hersch Wucher, Uscher Engler şi Chaim Breuer, propria lor casă de rugăciune, „Tefilath Bet-Jeschurim”. Moara satului aparţinea lui Markus Dechner.
În Frătăuţi s-au născut publicistul Dumitru C. ISOPESCUL (3 octombrie 1839), profesorul gimnazial şi autorul de manuale şcolare Samuil ISOPESCUL (9 decembrie 1842), sculptorul Ioan GHEORGHIŢĂ (5 ianuarie 1886), pictorul Vespasian LUNGU (21 iulie 1927), doctorul în metalurgie Laurentie SOFRONI (23 noiembrie 1928), cercetătorul ştiinţific Gheorghe SIREŢCHI (5 februarie 1932), pictorul Doru Vasile ULIAN (30 ianuarie 1944), scriitorul Mihai TATULICI (3 august 1948) şi regretatul fost preşedinte al CJ Suceava şi primar al Sucevei, Constantin SOFRONI, sociolog, caricaturist înzestrat – printre altele şi un prieten de nădejde al artei şi al celor care o făptuiesc.

FREUDENTHAL

Colonia germană de ţipteri de la Vatra Moldoviţei, Freudenthal, a fost înfiinţată, pe Valea Stânii, în anul 1809.
În 1890, satul german avea 174 locuitori şi o şcoală primară, cu poetul Heinrich Kipper învăţător.

FRUMOSU

Satul îşi trage numele de la monahul Teodosie, fiul lui Drăgoi, nepotul Vasutcăi, strănepotul lui Drăgoi Viteazul, egumen al mănăstirii Moldoviţa şi care, în 1534, cu întăritură domnească în 5 aprilie 1558, moşteneşte şi această ocină de la mama sa, Vasutca, jupâneasa lui Stanciu aurarul, pe care o dăruieşte mănăstirii, în vreme ce sora lui, Odochiţa, moşteneşte moşia de lângă Tulova (Vorniceni). Probabil că amândoi copiii lui Drăgoi erau nespus de frumoşi, din moment ce, în memoria locurilor, moşia feciorului se va numi, pentru restul veacurilor, Frumosu, iar moşia fetei, Frumoasa
Sub stăpânire mănăstirească, primele nume de localnici apar abia în 2 iunie 1709, când Ioan Faraon, Ursache Nuţul, Petre Timul şi alţi nepoţi ai Cojocarului dau zapis egumenului Afanasie şi arhimandritului Andrei prin care îşi împart locurile de la Frumosul, cu runcuri, cu tot, luându-le în seama lor şi obligându-se să dea mănăstirii Moldoviţa adetul lor de 3 lei pe an. Martori ai tranzacţiei au fost Gheorghe Măndrilă, Petre lui Balan, Toader Păşcan şi Vasile Păşcan.
În 13 septembrie 1767, exista, pe valea pârâului Frumosul, un schit, iar sihastrul Nechifor Ţeliboc făcuse curături (despăduriri, „locul curat” din urătură), în vale, lângă curătura lui Pahomie Laza, iar fânaţul şi imaşul astfel obţinute (pe imaş avusese şi o casă de lemn) le-a vândut, pentru 3 lei, lui Ştefan Checheriţă. Martori au fost Vasile Negură, Pahomie Laza şi Ion Şuhane din Frumosul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frumosu „25 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl şi 23 birnici, şi anume pe: Simion NIGA, Chiruţă NIGA, Georgie LIPAN, Ion NIGA, Petrea NIGA, Ion, ungurian, Simion NEGURĂ, Mihăilă, crâşmar, Ion ŞUHANE, Ion, ungurian, Vasile VĂMANU, Vasile HUŢULIAC, Nichita, rus, Lupul CHECHERIŢĂ, Ştefan CHECHERIŢĂ, Mihăilă, rus, Mihăilă NIGA, Dumitru HUŢULIAC, Ivan HUŢULIAC, Matei HUŢULIAC, Măriuţa cu holtei, Dochiţa cu holtei şi Măriuţa cu holtei.
Rufeturile erau: popa Simion şi dascălul Luca, rus.
În 1774, satul Frumosul avea 43 familii, iar în 1775, 2 popi şi 33 ţărani, numărul familiilor sporind la 60 până în 1784.
În 5 februarie 1843, bătrânii satului Frumosul, vornicul Nicolai Cobilenschi, Dumitru Văman, Ifrim Negură, Toader Ţăbrian, Vasile a Petre Niga, Grigore Buga şi Petre Mandicevschi, dădeau mărturie câmpulungenilor referitoare la vechile lor privilegii „ab antiquo”.
În 1843, biserica ortodoxă Naşterea Maicii Domnului din Frumosu, cu 887 enoriaşi, era slujită de parohul Petru MANDICEVSCHI. Între anii 1863-1870, s-a construit, pe locul vechii bisericuţe din lemn, o biserică nouă, prin jertfa materială a lui Vasile CRĂIUŢU din Frumosu şi a lui Ciril URSESCU din Fundu Moldovei. În 1876, parohia cu 1.220 enoriaşi era slujită de parohul Amfilochie BOCA. În 1904, a fost sfinţită şi biserica Sfântului Dimitrie din Deea, Frumosu fiind centrul comunei bisericeşti Frumosu, Dragoşa şi Deea. În 1907, paroh era Dimitrie BRĂILEAN, decorat cu Ordinul „Steaua României”, născut în 1843, preot din 1870, paroh din 1884, cantor fiind, din 1899, Constantin COTLARCIUC, născut în 1874.
Din 1860, funcţiona la Frumosu o şcoală cu 3 clase, în Deea fiind deschisă o şcoală secundară, cu o clasă, abia în 1899 .
În 1890, comuna Frumosu avea 1.639 locuitori. Ioan Negură era primar, Emilian Ţurcan era paroh, Anatolie Popescul era învăţător, iar Pamfil Pojar – cantor bisericesc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Emilian ŢURCAN, paroch în Frumosul”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ioan alui Chirilă NIGA, Constantin CREFELEANU, Neculai SCRIPCĂ, Dumitru CHICHIRIŢĂ, Neculai NEGURĂ, Ştefan LAZA, Darie NIGA, Casian ŢEBREANU, Neculai HUŢULEAC, Nastasia MIRONOVICI, Ioan HUŢULEAC, Vasile ŢEBREANU, Irimie ŢEBREANU, Teodor SOLCAN, Ioan HUŢULEAC, Simion BUGA, Doroftei NIGA, Istratie LAZA, Simion CREFELEANU, Samuil NIGA, Andrei NIGA, Teodor NIGA, Ioan SOLCAN, Nichita NIGA, Vasile LAZA, Vartolomei ŞUŢU, Vasile CAILEANU, Nastasia NEMCIUC, Vasile MOLDEŢCHI, Iacob Niga şi Iacob CREFELCANU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica a lui Gavril POJAR (47 ani în 1908) din Frumosu.
La Frumosu s-au născut publicistul Simeon COBILANSCHI (25 mai 1842) şi artizanul în lemn Coriolan ŢEBREAN (2 octombrie 1912).

FUNDU MOLDOVEI

Una dintre cele mai vechi sărbători ale străbunilor, „Amuţitul Cucului”, prin care se omagia, cu ocazia Echinocţiului de primăvară, văzduhul – ca legătură între Cer şi Pământ, prin regăsire în jurul vetrei părinteşti (şi-atunci înstrăinatul, aidoma cucului, nu-şi mai strigă singurătatea), sărbătoare numită, în creştinism, „Buna Vestire” s-au „Blagoveştenia”, prilejuieşte, de vreo optsprezece ani, organizarea unui impresionant Festival Naţional de Muzică Religioasă, la care participă, într-un interesant concurs, coruri parohiale, seminariale şi laice.
Această regăsire creştină, prin cântec imnic, în jurul vetrei străbunilor se petrece în inima munţilor, la Fundu Moldovei.
Fundu Moldovei face parte din formaţiunea răzăşească a Câmpulungului Moldovenesc, împreună cu „satele înfrăţite” Sadova şi Pojorâta, iar numele localităţii vine de la statutul pe care l-a avut în vechime de ultimă aşezare moldovenească pe drumul spre Maramureş.
Tradiţia spune, iar mărturiile călătorilor străini de mai târziu confirmă, într-un anume fel, această tradiţie, că prin Fundu Moldovei au început cele două aventuri ale descălecării de ţară: „Dragoş Vodă… când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el, cât şi tovarăşii săi, se ţinură lipcă de dânsul, ca să nu-l peardă din vederi, urmărindu-l necontenit atât pe vârvurile munţilor celor mai înalţi, cât şi prin prăpăstiile cele mai adânci şi mai primejdioase, atât prin văgăuni şi vâlcele, cât şi prin poeni şi preluci, până ce ajunseră la apa Moldovei”.
Accesibilitatea dintre Maramureş şi nordul Moldovei, pe care doar cu multă imaginaţie o putem numi drum, făcea legătura între Borşa şi Fundu Moldovei, trecând prin pustietăţile periculoase ale Gârlei Babei (Cârlibaba). Primii care par să fi descris această accesibilitate par să fie solii lui Francisc Rakoczi la hanul Gazi Ghirai, Michaly Bay şi Gaspar Papay, care, în noaptea de 2 spre 3 decembrie 1705, au pornit din Borşa spre Câmpulung, pe un „drum de 15 mile bune”, pe care îl descriu în amănunţime:
„Pe la trei după miezul nopţii, am plecat şi noi şi, pe la prânz, am trecut apa Cibou, pârâu care desparte Munţii Maramureşului de Munţii Moldovei. Am mers pe al patrulea munte, al cărui nume este Ţapul. Trecând şi pe acesta, am luat-o pe al cincilea munte, care se numeşte Cârlibaba. Pe sub muntele acesta curg două pâraie, unul se numeşte, după munte, Cârlibaba, al doilea Licav. Al şaselea munte pe care l-am urcat se numeşte Găina, la poalele acestuia curge râul Tătarca. Al şaptelea munte pe care l-am urcat este Glodul, râul acestuia se numeşte Tătărcuţa. Al optulea munte pe care a trebuit să-l urcăm se numeşte Tâmpa, apa care curge pe sub el se numeşte Moldova; ajungând pe întuneric, de la ora 3 am poposit aici, pe zăpadă, şi, aici, toată noaptea a bătut viforul.
În 4 decembrie, vineri, sculându-ne până în ziuă, am ieşit din munţi, mergând de-a lungul râului Moldova… Munţii Maramureşului au, de la Borşa până la Câmpulung, 15 mile bune, în care nu se găsesc nici sate, nici nimic altceva”.
Aparenta nepopulare a văii Moldovei, de la Câmpulung în sus, este contrazisă, la sfârşitul lunii august a anului 1709, de suedezul Johann Wendel Bardili, care se întorcea din tabăra lui Carol al XII-lea de la Bender, şi care mărturiseşte că, deşi „sate întregi nu se găsesc aici”, de-a lungul apei Moldovei, „pe munte, pe amândouă părţile, se găseşte, ici şi colea, câte o căsuţă, unde valea are doar atâta lărgime şi atâta pământ încât să poată hrăni câteva capete de vaci. Spre seară, am poposit lângă o asemenea colibă mică şi ne-am aşezat sub streaşină, de jur împrejur… Ni s-a spus că aici ar fi ultima locuinţă din Moldova”. De la această căsuţă, până la a începe traversarea munţilor, suedezul a mai „trecut râul şi apoi l-am părăsit, în sfârşit, la dreapta, iar noi am luat-o dimpotrivă, spre stânga… Sus de tot începe o pădure… După aceea am ajuns la o stână de oi, care atunci era goală şi părăsită. Am aflat de la moldovenii noştri (călăuzele) că locuitorii de la multe mile distanţă îşi mână oile aici, la păşune, pentru o vară întreagă, iar colibele acestea le serveau pentru prelucrarea şi păstrarea laptelui şi a brânzei”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Fundu Moldovii „88 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 3 femei sărace şi 83 birnici, şi anume: Dumitru, ungurian (UNGUREAN), Grigori, şălvar (ŞALVARI), Ion sin lui (Grigori ŞALVARI), Toader, ungurian, Petrea sin ungurian, Gavril sin şălvar, Petrea sin şălvar, Iacob sin şălvar, ion sin Nicolai ŞUIUL, Constantin ŞUIUL, Georgii ŞUIUL, Ion ŞUIUL, Ştefan sin Ion STURZA, Gavril RUSANUL, Grigori ŞUIUL, Grigori TONIGAR, Ştefan HAGHIA, Vasile HAGHIA, Simion, dornian (DORNIAN), Grigori CHECHERIŢĂ, Grigori sin Ion CHECHERIŢĂ, Nichita CLIM, Petrea ŢIMPĂU, Simion ŢIMPĂU, Petria ŢIMPĂU, Simion zet Petrea ŢIMPĂU, Ion sin Dumitraş ŢIMPĂU, Vasile ŢIMPĂU, Iacob GEORGIESCU, Toader LEHACI, Ion LEHACI, vornicel, Ion CAZAC, Vasile MEDRIHAN, Grigori LEHACI, Toader CAZAC, Ion URSACHE, Ion ANDRONICESCU, Grigori ANDRONICESCU, Nichita ANDRONICESCU, Nistor GAVRILEI, Toader FÂŞCU, Ion FÂŞCU, Gavril zet FÂŞCU, Nichita LIŢUL, Ion, ungurian, Simion, ungurian, Toader CAZAC, Gavril CAZAC, Ilie GLIGA, Petrea GEORGIESCU, Gavril, ungurian, Vasile, ungurian, Ştefan LIŢUL, Miftodi LEHACI, Grigori URSACHI, Ion GLIGA, Petrea GLIGA, Vasile GLIGA; Petrea POENARU, Pintelei POENARU, Ion sin NICHITEI, Grigori HOLUŢĂ, Pintelei, ungurian, Ion STURZA, Grigori ŢĂRAN, Ion DOROFTEI, Gavril HOLUŢĂ, Roman HOLUŢĂ, Ion sin popii, Petrea HOLUŢĂ, Andronic DOROFTEI, Ion MIŞINĂ ot Pojorâta, Simion PÂŢUL ot tam, Toadir MEDRIHAN ot tam, Nicolai BOGATU ot tam, Simion sin TĂPŞOAII, Vasile MÂNDRILĂ ot tam, Ion ŞUIUL, Nistor URĂTAR ot Sadova, Toader ŞUIUL ot tam, Petrea CRAINIC ot Vatră (Câmpulung) şi Lupul TONIGAR.
Rufeturile erau: popa Georgiţă HASNĂŞ, Ion ŞĂLVAR, panţir ot Vatră (Câmpulung), Porfira, săracă, Lupa, fată săracă, Măricuţa, săracă.
Documentele câmpulungene, toate scrise în limba română, dar cu buchii slavone, deci monumente de limbă română veche încă neconştientizate ca atare, menţionează multe proprietăţi montane ale câmpulungenilor, până în hotarul moşiei mănăstirii Putna, la Moldova Suliţa, unde, pe creasta muntelui, Ursu Mănăilă îşi ridicase „casă din brad verde”. De altfel, aşa apar toate satele din Ocolul domnesc al Câmpulungului: celui mai mare dintre feciorii unui câmpulungean i se făcea casă în vecinătatea unei „moşii”, a unui loc defrişat (laz, în limba vremii) de neamul lui. Când vor veni „vremuri de tihnă şi linişte” (Grămadă), adică după ocuparea Bucovinei de către austrieci, cei din munţi se vor grupa pe malul Moldovei, dar aproape de „locurile de hrană”, adică de poienile şi lazurile lor. Aşa se face că primul document explicit despre Fundu Moldovei datează abia din 16 august 1783, când Franz von Kollowrat propune constituirea şi exploatarea de către Aerariu a minelor din Fundu Moldovei, odată cu cele din Pojorâta şi din Iacobeni.
Toate cărţile de privilegii pentru câmpulungeni, emise de cancelariile voievodale, îi vizau pe muntenii din toate satele aflate sub judecia Câmpulungului, satele acestea având o origine comună şi o aceeaşi atestare documentară, adică hotarnica uricului de danie din 14 aprilie 1411, prin care Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Moldoviţa „Vama Moldaviţei”. Deci şi Câmpulung, şi Fundu Moldovei, şi Pojorâta, şi Sadova pot şi trebuie să-şi asume aceiaşi sărbătoare.
Biserica Sfântului Dimitrie din Fundu Moldovei „de jos”, ctitorită între anii 1819-1822 (cea veche, din lemn, fiind ulterior dăruită nou înfiinţatei comune Breaza) de Nistor DOROTEI, dotată cu un iconostas nou, în 1837, de Miron CIUPERCĂ, Vasile HASNAŞ şi Parascheva TONIGARIU, apoi, în 1890 cu o clopotniţă nouă, era slujită, în 1843, de Grigorie CIUPERCOVICI, numărul enoriaşilor fiind 692. Biserica Sfântului Nicolai, din „Fundu Moldovei de sus”, construită în 1809 de Ioniţă ŞUIU, de George ŞALVARI şi de protopresviterul Gavriil CIUPERCĂ, dotată cu un iconostas, în 1836, de Ioniţă ŞALVARI, era slujită, în 1843, când avea 736 enoriaşi, de Vasilie CIUPERCOVICI. În 1876, cele două biserici din Fundu Moldovei, cu 1.934 enoriaşi, îl aveau paroh pe protopresviterul Dimitrie ŢURFCAN, preot cooperator fiind Ilie de ANDROCHOVICI. În 1907, comuna bisericească Fundul-Moldovei de sus şi de jos, cu Handal (Luisenthal) şi Tatarca, îl avea paroh pe Ioan POPOVICI, născut în 1861, preot din 1891, paroh din 1906, preot cooperator fiind Ioan MACOVEI, născut în 1876, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Grigorie TONIGARIU, născut în 1864.
În Fundu Moldovei funcţiona o şcoală, cu 5 clase, din 1862, şcoala nemţească din Luisenthal, Handal – cum îi spuneau românii noului sat, fiind înfiinţată în 1805 .
Din acelaşi calendar aniversar al satului nu pot fi excluse zilele de 12 februarie 1888, care este cea a naşterii pictorului bucovinean Haralambie Mercheş, feciorul primarului de atunci, 16 iulie 1891, ziua în care s-a născut pictoriţa Eufrozina Lipeţchi, precum şi zilele de naştere ale celor doi mari rapsozi bucovineni: 14 aprilie 1892 – Sidor Andronicescu, 19 iunie 1903 – Ilie Cazacu.
În „Topographie der Bukowina”, apărută la Cernăuţi, în anul 1895, Daniel Werenka nota: „Fundul-Moldovei: 2.500 locuitori, parochi – Dimitrie Ţurcan şi Modest Avram, învăţători – Samuil Maghior şi Ioan Blându, primar – Ioan Mercheş, cantori – Grigorie şi Costan Tonigariu.
În 1774, satul avea 93 familii, iar în 1784 – 130”.
Fundu Moldovei avea, din 1895, şi un cabinet de cetire, „Lumina”, în casa lui Simion Mândrilă, cu 143 membri, 250 cărţi, 6 abonamente la gazete şi o avere de 266 florini şi 46 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci din sat era Samuil Şindilar, vicepreşedinte – Toader Leuştean, iar secretar Nicolai G. Ţăran.
Despre traiul muntenilor din Fundu Moldovei a povestit, extrem de convingător, primarul Ioan Merchiş, într-o replică la o delaţiune săvârşită de preotul din Colacu, în 1886:
„De ar da Dumnezeu să fie în toate satele gospodării şi gospodari ca în Fundumoldovii, apoi bine ar fi!
Poftim! În anul 1880, s-au scris la noi vitele cornute şi s-au aflat la 3.000, şi în anul acesta (1886) s-au scris iarăşi şi s-au aflat peste 4.000, fără de viţei. La noi sunt gospodari care au 100 fălci de loc.
Rânduială ca la noi nu-i nicăiri; şcoala noastră a fost şi este cea dintâi din tot ţinutul; 135 copii umblă la şcoală; catechisaţii cu tineretul se ţin în şcoală în toată Duminica şi sărbătorile şi care din tineret nu umblă la şcoală îl globesc, îl împlinesc, că am izvod de la preoţi. Tineretul nu joacă, la noi, la crâşme, ci la case de gospodari, sub priveghiare.
Atât că oamenii ţin şi sărbătorile cele mici, dar nu merg atuncea la crâşme, ci dau ajutor cu clacă unul la altul”.
„Comuna Fundu-Moldovei începe îndată ce treci podul amintit mai sus. Ea formează, mai întâi, o vatră între râul Moldova, cătră amiazăzi, între muntele Dealul-Negru, spre nord-vest, şi-ntre muntele Răchitişul, spre nord-est. Mai departe, se-ntinde comuna aceasta spre nord-vest, pe râul Moldova, în sus, printr-o vale îngustă, de ambe părţile râului, atât de departe, încât trebuie să călătoreşti cum se cade, până ce ajungi în capătul de sus al său. Totuşi, măsuri lungimea comunei cu plăcere şi fără a o simţi, deoarece te vezi petrecut, de o parte şi de alta, cu deosebire, însă, în partea stângă a râului, de culmi de munţi impozanţi, atât prin nălţimea, cât şi prin variele lor forme. Acele culmi şi piscuri sunt parte coperite de codri, până la picioarele lor, parte având coaste fără pădure, ci coperite numai de iarbă, de flori admirabile şi de stânci de feliurite mărimi şi chipuri.
Fundul Moldovei are două biserici române, din cari cea din jos e de piatră, o şcoală cu un învăţător şi o învăţătoare…
Comerţul cu lemne, trecute prin ferestee, seamănă să fie şi aice foarte însemnat, fiindcă se află în mişcare o mulţime de ferestee, dintre care îl amintim pe acela al fruntaşului român Mercheş.
În Fundul Moldovei se află, mai de mult, în lucrare băi de aramă şi de fier, cari lăsară multe semne în urma lor. Cercetat-am, cu părintele Avram, unele ştoluri (galerii de mine), cari fug adânc în coasta muntelui. Movile şi jirezi colosale de zgură şi de feliurite pietre metalice zdrobite şi încă netopite stau lângă găurile minelor.
În comuna aceasta, sunt mulţi români cu averi însemnate, ce constau, mai cu samă, din moşii de sute de fălci” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Dimitrie ŢURCANU, paroch în Fundul-Moldovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Costan POPOVICI, Ioniţă HERLE, Dumitru ŢIMPĂU, Pinteleiu TONIGARIU, Costan MÂNDRILĂ, Dumitru DOROFTEIU, Gavril ŞANDRU, Mihaiu COCÂRŢĂ, Vasile FLOCEA, Gavril CAZAC, Nichita CIUPERCOVICI, Chifor MOROŞANU, Ioniţă ŢARAN, Vasile RUSANU, Anna URSU, Mihaiu SAMSON, Dumitru ŞANDRU, Chifor URSESCU, Pavel ŞALVARIU, Vasile URSU, Mihaiu LEHACI, Ilie GRADINSCHI, Gheorgiu BOMEIU, Costan GRIGOREANU, Teoder MIHALI, Teoder COCÂRŢĂ, Mihaiu FRÂNCU şi Dumitru CAZAC.
O altă listă, întocmită de preotul cooperator Modest AVRAM, cuprindea numele altor săteni: Iftemi LIŢU, Costan URSESCU, Dumitru GLIGĂ, Mihaiu MOROŞANU, Spiridon ANDRONICESCU, Teodor URŞESCU, Iacob ŢARAN, Teodor CAZAC, Costan ŢÂMPĂU, Dumitru ANDRONICESCU, Grigori GAVRILEIU, Iacob ANDRONICESCU, Simion ŢÂMPĂU, Casandra ŢÂMPĂU, Ioniţă CIUPERCOVICI, Varvara CIUPERCOVICI şi Teodor LEHACI .
O a treia listă de subscripţie, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de preoţii Dimitrie ZURCAN (Dimitrie Ţurcanu) şi Simion ŞINDELAR, cuprinde următoarele nume: S. FRÂNCU, D. GLIGA, C. URSESCUL, Maria ANDRONICESCU, Constantin TONIGAR, George ŢIMPĂU, George LEUŞTEAN, Pentelei TONIGAR, Iftimie LIŢUL, Teodor POMOHACI, Dimitrie ANDRONICESCU, învăţător superior Simion MAGHIOR, George TONIGAR, Axenia alui D. CAZACU, George NUŢESCU, George CAZACU, Ilie I. ŢĂRAN, Constantin BURDUHOS, Nicolae ŢĂRAN, Grigore TONIGAR, Simion ŢIMPĂU, Petru ANDONICESCU, Dimitrie URSESCU, Iacob ŢĂRAN, Grigore GAVRILEI, Constantin RAŢU, Artemie POIENARIU, Maria C. URSESCU, Nicolai URSESCU, Vasile COCÂRŢĂ, Teodor ŞALVAR, Petre ANDRONICESCU, Grigore UŢA, Chifor GLIGA, Ilie ŢIMPĂU, Dimitrie COCÂRŢĂ, Teodor RAIA, Teodor I. CAZACU, Ioan I. RUSU, Teodor ŢIMPĂU, Nicolae LIŢUL, Ambrosie POIENARIU, Ioan FĂŞCU, Petre I. FĂŞCU, Constantin LEHACI, Ioan I. URSU, Teodor ANDRONICESCU, Vasile CAZAC, Teodor POIENARIU, Ioan GLIGA, Spiridon ROPCEANU, George CAZACU, Nistor ANDRONICESCU, Dumitru TONEGARI, Simion alui Neculai POIENARIU, Ilie MÂNDRILĂ, Ilieana lui Ion LEUŞTEAN, Minodora lui Teodor LEUŞTEAN, Areta lui Teodor LEUŞTEAN, Luca lui Teodor LEUŞTEAN, Veronica lui Teodor LEUŞTEAN, Glicheria lui Teodor LEUŞTEAN, Dimitrie T. LEUŞTEAN, Ioan T. LEUŞTEAN, Mihai SAMSON, Ioan HAGHIA, Constantin MÂNDRILĂ, Dumitru COTLEC, Mihai DORNEAN, Ştefan ANDRONICESCU, Teodor V. CAZACU, Dumitru G. ANDRONICESCU, Petrea NUŢESCU, Nicolai DORNEANU, Ioan D. CIUPERCĂ, Ilie POMOHACI, Dumitru C. ŢIMPĂU, Ioan GRĂMADĂ, Nicolae HASNAŞ, Filip I. ŢĂRAN, Ileana C. URSESCU, Grigore UŢA, Maria T. LOSU, George I. ŞUIU, Constantin POIENARIU, Dumitru G. MÂNDRILĂ, George ANDRONICESCU, Vasile MÂNDRILĂ, Spiridon CAZACU, Dumitru COMAN, Petre COMAN, Constantin BACIU, Nicolae TONIGAR, Iacob şi Eufrosina DORNEANU, Dumitru MÂNDRILĂ, Petrea ŢIMPĂU, Ioan MEDRIHAN, Alexandru RUSU, Ioan G. ANDRONICESCU, George RUSU, Constantin GRĂMADĂ, Simion ZUGRAV şi Constantin URSESCU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana a lui Simion PITICARI (27 ani în 1908), Rahila a lui Vasile CIUMĂU (32 ani în 1908), Acsânia CIUMĂU (74 ani în 1908), Maria TEODOROVICI-FRANCIUC (38 ani în 1908) şi Aniţa HASNAŞ (52 ani în 1908) din Fundu Moldovei.
„În luna lui Faur (februarie 1911) s-a revizuit banca sătească din Fundu Moldovei. S-a aflat o lipsă totală de 20.000 coroane. Vina o poartă directorul, prezidentul, consiliul de control şi visternicul” .

FURSTENTHAL

Colonia germană de la Suceviţa, de pe valea Voivodesei, înfiinţată în 1792, cu germani din Boemia, s-a numit Furstenthal.
În 1802, la Furstenthal s-a înfiinţat o fabrică de sticlă, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi: Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber.
Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Furstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.
După 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.
În 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Furstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor.
Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, aparţineau lui Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani),
Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz .
În 1890, comuna Furstenthal avea 1.000 locuitori. Primar era Iohann Baumgarten, iar învăţători, la şcoala în care învăţase şi Iraclie Porumbescu, Iosif Hustyn şi Maria Bacinsca.

g

GĂLĂNEŞTI

Gălăneştii par să însemne o localitate relativ nouă în istoria românilor bucovineni, menţionată, drept cătun al Vicovului de Jos, abia în harta cadastrală a anului 1783, când, după secularizarea averilor mănăstireşti (ale Putnei, în cazul acesta), s-au constituit domeniile obşteşti (pădure comunală, imaş comunal, fâneţe) şi s-a pus în practică o primă reformă agrară, ţăranii bucovineni fiind împroprietăriţi cu „cât aveau în lucru“, o împroprietărire săvârşită de ocupantul austriac şi, tocmai de aceea, despre care nu se prea vorbeşte în istoriografia românească, decât în formule esenţializate, dar derutante, de genul „domenii composesorale”. Moşia obştească, proaspăt constituită, era numită, în harta cadastrală, „Gallinestie”, iar cătunul – Galaneşti, de la neamurile care, prigonite de călugării putneni, au întemeiat vatra de sat, după 21 aprilie 1786.
Iobagii mănăstirii Putna, din rândurile cărora se trag şi gălăneştenii, au avut mult de suferit, de-a lungul timpului, datorită asupririi şi prigoanei la care-i supuneau egumenii, aşa că mulţi au fugit unde au văzut cu ochii, în căutarea libertăţii, răzbind până la cazaci, până la Ţarul Rusiei sau până la Regele Poloniei, cum a fost acel Apostol Chirgheci, din Putila, care, însoţit de 500 de iobagi, a fugit la Moscova, apoi, când iobagii aceia ajunseseră un corp militar de elită, s-a pus în slujba lui Ian Sobiecki, pe care l-a însoţit şi în incursiunea din Moldova, luând în stăpânire şi guvernând Câmpulungul Moldovenesc, în vremea ocupaţiei polone.
În anii anteriori „adunării” vetrei de sat a Gălăneştilor, denunţurile egumeneşti, la domnie, s-au ţinut lanţ. În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei Herescu, viitorul episcop, s-a plâns voievodului Racoviţă, cerându-i să trimită ispravnicii de ţinut pe urmele iobagilor neascultători, ca „să-i înfrâneze şi să-i supue ca să slujască la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii, pe obiceiu vechiu”.
Un iobag din Vicovu de Jos, Gligoraş Calance, a izbutit să păzească poala codrului şi să trăiască în linişte, dar a fost, iarăşi, pârât la domnie, în 19 octombrie 1954, iar ispravnicii vin şi îi risipesc casa, ajutându-i pe cucernicii călugări să smulgă, de la familii, câte doi lei pentru fiecare membru al unei familii, care îl urmase pe Grigoraş Calance.
În 12 octombrie 1765, egumenul Putnei s-a plâns divanului domnesc de disperarea unui alt iobag din Vicovul de Jos, Vasile Savul, care „i-a rupt barba proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru posluşanie”, apoi a luat calea codrului.
În 27 martie 1766, anticipând parcă înfiinţarea vetrei gălăneştene de sat, egumenul Pahomie s-a jeluit împotriva iobagilor care locuiau la marginea fânaţului mănăstirii, producând, cu vitele, „mare pagubă şi stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă să ia măsuri, i-a avertizat să se mute urgent în vetre de sat pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor şi Vasile Motrescu, Odochia baba şi Nastasia baba Motrescu”, din Vicovu de Jos, şi pe „Pătraş Urmă, Grigore fiul lui Urmă, Chirilă Răuţu cu feciorul său, Ivan Rusu, Ştefan Rusu, Schiporenii şi Motreştii din Vicovul de Sus, care, având case lângă fănaţurile mânăstirii, fac mare pagubă şi stricăciune. În 10 octombrie 1766, Ilie Savul, „ţăran din Gicovul de Jos… l-au tras de barbă şi l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul Putnei, care ţăran, ca şi Vasile Savu, cel care a smuls barba proegumenului, părea să moştenească un bun obicei de familie împotriva prigonitorilor în sutană.
În 18 iunie 1767, egumenul Putnei s-a jeluit şi voievodului Grigore Callimah (descendent al neamului câmpulungean al Călmaşilor) împotriva iobagilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja „care nu s-au obişnuit a trăi la vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăiesc împrăştiaţi pe aceste moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.
Fără voia lor ctitori de vatră de sat, Petre Gălan, Toader Gălan, Pavel – fiul lui Toader, Lupul Botnar – ginerele lui Petre Gălan „şi tot cutul Gălăneştilor”, deci întregul cătun, pun degetul pe zapisul întocmit de ispravnicul de Suceava, în 21 aprilie 1768, confirmând că au luat cunoştinţă de „porunca lui Vodă” de a se aşeza în vatra satului, ieşind din arături şi din fâneţe, dar cer păsuire, fiind aşezaţi acolo „de câtăva vreme”. Desigur că ei veneau de pe vetrele risipite pe uriaşa moşia a mănăstirii Putna, a cărei biserică era, pe atunci, o ruină, cu ziduri de până la un metru şi ceva, înnegrite de vreme şi nepăsare.
După reforma agrară din 1783, înfăptuită cu păduri, păşuni, fâneţe şi ţarini confiscate proprietarului ecleziast, încep să fie consemnate şi toponimele, unele vechi, poate din vremea acelui Herman, fratele lui Iaţco, de la care avea să cumpere Ştefan cel Mare Voitinelul, „unde este casa lor, la Voitinu, unde aceasta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”. Iar dintre toponime, cele mai interesante şi mai tăinatice par să fie cele care se referă la ţarini, care pot permanentiza nume de oameni de demult (Barc, Bărcuţ, Boicu sau Dealul Ungureanului) sau pot sugera diverse înţelegeri funciare în timp (Lanul Tocmitură, Locurile nemţeşti, Ţarina Popii sau Unghiul Popii).
Biserica din Gălăneşti a fost construită, între anii 1849-1850, de Mihail BODNARESCUL, fiind sfinţită în 1852 şi împodobită cu un iconostas în 1857. În 1876, parohia avea 1.343 enoriaşi, paroh fiind Mihail GRAMATOVICI. În 1907, preot era Leon ABAGER, născut în 1873, preot din 1897, iar cantor, din 1902, Gavriil SPÂNUL, născut în 1865.
Din 1882, funcţiona, la Gălăneşti, o şcoală cu 2 clase .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Samuil SAUCIUC, preot în Galaneşti”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ermolaie PRELIPCEANU, Gheorghi CÂRSTEANU, Ştefan CÂRSTEANU, Dimitrie BĂBĂLEAN, Alexandru GALAN, Ioan CUCIUREANU, Ioan BODNARIU, Ostafie BODNARIU, Meliton BUJDEIU, Simion HRIŞCA, Ioan CÂRŞTEANU, Iftemi BUJDEIU, Mafteiu GALAN, Niculaiu BODNARIU, Ioan alui Constantin BUJDEIU, Ioan UNGUREAN, Gavril SPÂNU şi Andrei PRECOP .
În 1895, Gălăneştii aveau 1.341 locuitori, conduşi de primarul Nicolai Bodnariu şi îndrumaţi spiritual de parohul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de cantorul Gavril Spânul.
Banca raiffeisiană din Gălăneşti a fost înfiinţată, în anul 1900, de preotul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de primarul Nicolai Bodnariu.
În 1902, „având comuna Gălăneşti, situată pe moşia Fondului ort. Or. religionar, o bisericuţă de tot îngustă şi disolantă şi nefiind cu putinţă o activitate religionară-morală fără o biserică potrivită, din iniţiativa parohului Ambrosie GRIBOVICI, sătenii au pus bani pentru construirea unei noi biserici şi, astfel, sunt menţionaţi gospodarii Gălăneştilor de la 1902, aceştia fiind: Ioan BODNAR, George CĂRSTEAN, Vasile BUJDEI, Agrepina GALAN, Maria GALAN, Petru HRIŞCĂ, George GALAN, Ioan alui Filip BUJDEI, Simion BODNAR, Alexandru GALAN, Petrea UNGUREAN, Andrei PRECOP, Eugen GALAN, Teodor BUJDEI, Teodor CĂRSTEAN, Meliton CĂRSTEAN, directorul şcolar Iftemi PRELIPCEAN, cantorul bisericesc Gavril SPÂNUL, Ioan alui George CUCIUREANU, Simion CUCIUREAN, Ştefan CĂRSTEAN, Maxim GALAN, Teodor GALAN, Vasile UNGUREAN, Elisei GALAN, Ioan UNGUREAN, Miron GALAN, Ioan CĂRSTEAN, Mihai CUCIUREAN, Constantin GALAN, Petrea BODNARIU, Ioan GALAN, Alexandru alui Gavril GALAN, Titus BODNARI, Gavril alui Precop GALAN, Simion alui Ilie BODNARI, Anton GALAN, Andrei BUJDEI, Marco GALAN, Iftemi BUJDEI, Iftemi ŞORODOC, Petrea CUCIUREANU, Vasile UNGUREAN, Nicolai GALAN, Grigorie ILIUŢ, Pamfil alui Vasile GALAN, Ilie BABALEANU, Onufrei HURJUI, Parftemi HURJUI, Constantin GALAN, Trifon GALAN, Spiridon BODNAR, George ROTARI, Ilie BODNARI, Ioan alui Simion GALAN, Teodor PRECOP, Iftemi GALAN, Meliton BUJDEI, David GALAN, Lazăr BODNAR, Mihai CĂRSTEAN, Eufrosina CĂRSTEAN, Zaharie GALAN, Pentelei alui Andrei GALAN, Vasile UNGUREAN, Maxim ILIUŢ şi Ioan BODNARI .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la gălăneşteanul Vasile CUCIUREAN (cantor, 24 ani în 1909).
„Fiul învăţătorului din Gălăneşti, cadetul George Prelipcean, de la Batalionul 18 de vânători, şi-a aflat moarte în 8 Noiembrie 1915… La 1 Aprilie, a fost rănit la Dobronăuţ, în Bucovina… După vindecarea rănii, fu iarăşi trimis la front. În noapte din 7 spre 8 Noiembrie, pe când se afla în tranşeu, un glonţ îl nimeri, prin braţul stâng, în piept. În dimineaţa zilei de 8 Noiembrie 1915, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului” .
Gălăneştii de astăzi, aidoma Gălăneştilor din perioada Bucovinei istorice, este perla celui mai bogat ţinut al Bucovinei, ţinutul Rădăuţilor. Un amestec interesant de tradiţie şi de modernitate, de sat tipic bucovinean şi de „oraş agro-industrial”, schiţat pe planşele arhitectului sucevean Florin Duduţă, definesc o localitate relativ nouă, dar cu resurse inepuizabile de înnoire.

GAVRILEŞTI

Întărit, în 2 iulie 1445, de Petru Aron Vodă, lui Mihail logofăt (cel care va negocia tributul cu turcii), care-l cumpărase de la Manea globnicul, Gavrileştii, „un loc din pustie, aproape de graniţa leşească, anume seliştea Gavrilouţi, ca să-şi întemeieze sat”, a fost populat până în 1446, când logofătului Mihail îi este confirmat „satul la graniţă, aproape de Sneatin, anume Gavrilouţi, ce el însuşi l-a întemeiat în pustie”, o reconfirmare primind şi din partea Alexandru Vodă, în 20 iunie 1453, pentru „un sat lângă Sneatin, anume Gavrilăuţi”.
În 7 mai 1473, când Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, în hotarnica satului se menţionează şi Gavrileştii ( „la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”).
Gavrileştii, sat pe Şoviţa, în Ţinutul Coţmanilor, megieş cu Cliveşti, Ivancăuţi, Davideşti, Stăuceni şi Malatineţ, încape sub stăpânire călugărească, din 26 august 1503, atunci când Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi mai multe sate din acel ţinut, inclusiv Coţmanul.
Din 9 mai 1682, când Stroescul face un schimb de moşii cu Episcopia Rădăuţilor, Gavrileştii scapă de jugul mănăstiresc, dar sunt vânduţi, în 15 februarie 1685, lui Vasile Volcinschi. Peste vremuri, adică în 9 octombrie 1744, Episcopia Rădăuţilor strică schimbul de moşii, făcut în 1682, şi Gavrileştii redevin proprietate episcopală.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Gavrileşti „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 văduve, Maria preutiasă şi Sinka baba, 1 ţigan, Hrihor, 4 case pustii şi 23 birnici, şi anume: Ioniţă vornic, Fedor TUNCIUK, Ilii CIORNEI, Ivan MARTINIK, Iacob MANGIOC, Mihail MANGIOC, Toader dascăl, Vasile pânzar, Tudose CARALAŞCIUK, Iacob MELOVANSKI, Petrea TUDOSIICIUK, Marchin MANOILCIUK, Ivan SĂMENUC, Ivan ONICIUK, Vasile BĂLAN, Alecsa MANGIOC, Martin TULESCHII, Vasile MUTKO, Fedor MALANCIUK, Dămian BOIKO, Vasile PRISUNSKI, Alecsa LIUŞINKA şi Petro vataman.
În 1774, Gavrileştii aveau 33 de familii, iar în 1784, 58 familii ţărăneşti.
Biserica din Gavrileşti a fost construită între anii 1888-1889, fiind sfinţită abia în 1891. În 1907, paroh era George de TEUTUL, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1894, cantor fiind, din 1905, Nicolai GUTOWSKI, născut în 1871.
Din 1862, funcţiona, la Gavrileşti, o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Gavrileşti avea 1.341 locuitori. Teodor Marteniuc era primar, Georgie de Teutul – paroh, Georgie Aniuk – învăţător, iar Ilie Nuţul – cantor bisericesc.

GEMENEA

Amintit în izvodul moşiilor mănăstirii Voroneţ din 24 iunie 1775, drept cătunul Gemine, Gemenea avea, în 1774, 21 familii ţărăneşti, iar în 1775, menţionat drept Gemenea, din Ocolul Câmpulung Moldovenesc, era un sat populat cu 2 popi şi 83 ţărani, trei familii ţărăneşti provenind din Ardeal, cea a lui Iosif UNGUREAN, sosit din Sângeorz, în 1761, cea a lui Titian UNGOCI, venit din Maier, în 1763, şi cea a lui Istrate UNGUREAN, sosit din Borşa, în 1765. Sporul uriaş de populaţie se datorează colonizării, din acel an, 1775, cu populaţie ruteană.
În perioada 1782-1787, câţiva agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din Bavaria, se stabilesc la Gemenea.
Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Gemenea a fost construită, în 1874, de Costan MAZERE şi Nistor FLOCEA, dar a fost sfinţită abia în 1890. În 1907, paroh era Policarp POPESCUL, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Ilie HUTU.
O şcoală cu o clasă a funcţionat, la Gemenea, din 1894 .
În 1890, satul „Gemine” avea 673 locuitori, păstoriţi de parohul Policarp Popescul şi de cantorul bisericesc Samuil Şindilariu. Primar era Iosif Bucovschi, iar învăţător – Georgie Gramatovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Policarp POPESCU (paroh, 45 ani în 1908) din Gemenea.

GRĂNICEŞTI sau CRAINICEŞTI

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 30-a biserică, la Crăiniceştii, cu popă”, numele de Crainiceşti sau de Criniceşti al Grăniceştilor fiind folosit şi în 13 martie 1615, când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, îşi înzestra ctitoria cu satul Criniceşti (ulterior, Crainiceşti), satul numit, din secolul al XVIII-lea, Grăniceşti avea să se pustiească, devenind selişte, pe la 1730, cam tot pe atunci întemeindu-se un sat nou, cu 23 de familii.
Uricul sângerosului Ştefan Tomşa al II-lea: „Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, fiul prealuminatului domn Ştefan… cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul rugătorilor noştri, arhierei ai bisericii lui Dumnezeu, părintele nostru Anastasie, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, părintele Aftanasie episcop de Roman şi părintele Pavel episcop de Rădăuţu, a început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca, unde este hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi al celorlalţi sfinţi apostoli, şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta biserică şi mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci. Şi cine ar cuteza să răstoarne această a noastră danie, ce am dat-o din mila noastră, la rugămintea sfintei noastre mănăstiri, să fie blestemat de trei ori de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, de maica precesta, de Iisus Hristos isbăvitorul de păcate, de cei 12 apostoli, de cei 4 evanghelişti şi de cei 318 sfinţi părinţi de Nichea şi Aria procletul să vie peste capul lui şi să aibă parte cu Iuda, sângele lui peste noi şi copiii noştri şi toţi Iudeii, în veci amin.
Însuşi domnul a poruncit. / Scris în Iaşi, 7123 (1615), luna Martie 13. / Ştefan Voievod. Dumitru”.
Hotarnica satului, înspre Calafindeşti, făcută în 15 decembrie 1737, la cererea egumenului Solcăi, începe cu „sămnele despre hotarul Calafindeştilor, purcegând din sămn în sămn, de la făntăna reace, în Scurta, pe la capul Barcului, şi pogoară în părăul Horaeţului; şi apucă Horaeţul, în sus, păn în heleşteul popei; şi lasă Horaeţul şi apucă piscul, la deal, păn în zarea dialului despre Calafindeşti, şi dă în stălpul cel de peatră; şi apucă, pe supt zarea dialului, păn în piscul dialului, şi pogoară, la vale, drept în iaz, în Strămbul; şi apucă matca heleşteului, în sus, păn în coada heleşteului; şi apucă cracul despre apus, păn în balta rotundă; şi sue în stăjeraşi şi, pe la capătul stăjeraşilor, pe din sus, treace drumul cel mare şi apucă părăuţul în gios, păn în apa Sucevii”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Crăiniceşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 2 popi, 1 turc botezat şi 25 birnici.
În 1774, satul Grăniceşti avea doar 32 de gospodării, iar în 1784, 63. Un singur emigrant ardelean, Paul ION, plugar din Mintiu, s-a stabilit, împreună cu soţia, în 1775, pe proprietatea mănăstirii Solca, Grăniceştii.
Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Crainiceşti, ctitorită, în 1768, de Gherasim şi Theodor UNGUREAN, avea, în 1843, 651 enoriaşi, preot administrator fiind Georgie CIUNTULIAC. În 1876, când este menţionată în evidenţele mitropolitane drept a satului „Graniczestie”, în care exista şi un oficiu poştal, paroh era Ioan BALEANU, care păstorea peste 993 suflete. În 1907, paroh era Mihail PERCEC, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1900, Ioan ZURCAN (Ţurcan), născut în 1834.
O şcoală cu 4 clase avea să fie deschisă la Grăniceşti abia în 1891 .
Însoţirea raiffeisiană din „Crainiceşti” a fost înfiinţată în 8 martie 1903, sub direcţiunea lui Mihai Percec, vicedirector fiind E. Nemeş, iar A. Nastasi – secretar.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Iordachi BULIGA (31 ani în 1907) din Grăniceşti.

GURA HUMORULUI

Localitatea bucovineană cu cea mai veche menţionare, cea a unui călugăr franciscan, care, trecând prin viitoarea Bucovină, în 1286, spre reşedinţa conducătorului Hoardei de Aur, se însoţeşte cu o căpetenie băştinaşă, Olachus , întâlneşte un castru tătar, la confluenţa Homorului (Repedea, în tătară şi maghiară) cu Molda (Valea, în celtică), localizează acel castru prin reperele toponimice (scrise în latină) „Ymor, filius Molday”, beneficiază, totuşi, de o atestare documentară târzie, cea din 26 noiembrie 1490, Ştefan cel Mare înzestrând ctitoria sa, mănăstirea Voroneţ, cu „siliştea numită Poiana la gura Homorului”, vatră de sat părăsită, pe care voievodul o obţinusese, la schimb cu satul Glodeni, de lângă Stăuceni.
Vechea Cetate a Homorului încă se mai vedea, în 1896, fiind, ulterior, înghiţită de vegetaţie, de ignoranţă şi de nepăsare, iar descrierea ruinelor ei o datorăm lui Dimitrie I. Mitric-Bruja: „Ceva cătră nord-ost de la Humor, pe un vârf conic de munte, călătorul află ruinele unei fortăreţe miraculoase. Împregiurul său, pădurea îi formează zidurile de apărare, căci cele durate, de odinioară, astăzi nu mai sunt. Cel puţin, în locul lor, numai rămăşiţe, acoperite de piatră sfărâmată şi crescută cu vegetaţiunea montană, se representă ochiului privitor.
Acest munte este aşezat în nord-ost de la Humor. El formează, din partea sa sudică, un con rotunjiu şi o fi măsurând, de la poalele sale şi până-n vârf, ca la 250 metri. Vârful muntelui formează, deasupra, un platou, pe care zac, de multe sute de ani, ruinele unei fortăreţe cavalereşti, care seamănă, în câtva, cu ruinele din Suceava. De notat este că ruinele acestei fortăreţe sunt în extensiune mai mică decât celea din cetatea Sucevei şi seamănă să fie şi mai vechi decât cele din Suceavă. Pe când acelea dovedesc şi astăzi ziduri de o tărie uriaşă, pe-atunci acestea stau, în privinţa aceasta, cu mult îndărăpt. Nici o parte a fortăreţei nu este atât de bine conservată ca privitorul să-şi poată forma o idee clară despre timpul petrecerii lor aici.
Din cauza aceasta, şi ruinele zăcânde ale cetăţuii zise sunt distruse cu totul de mulţimea anilor expiraţi. Materialul constă din piatră, nisip şi var. Zidurile sunt în stil antic. Acestea, fiind expuse elementelor naturii, aerului, căldurii şi apei, s-au descompus în părţile lor cele mai fine.
Cu toate acestea, păreţii cardinali ai acestei zidiri vechi se pot încă vedea şi astăzi (în 1896 – n.n.), bineînţeles, în urma mai multor modificări suportate.
În cele următoare, voi a indigeta cu cifre rămăşiţele acestor ziduri, cari formează, la un loc, un cadru gigantic.
Zidul nordic = 44 paşi în lungime;
Zidul ostic = 64 paşi în lungime;
Zidul sudic = 99 paşi în lungime;
Zidul vestic = 77 paşi în lungime.
Prin urmare, periferia totală a murilor face 284 paşi moderaţi. De observat este că unele părţi din aceste ziduri sunt mai bine conservate, iar altele mai puţin. Aşa măsură:
Zidul nordic – 12 paşi în înălţime;
Zidul ostic – 13 paşi în înălţime;
Zidul sudic – 11 paşi în înălţime;
Zidul vestic – 10 paşi în înălţime.
Afară de aceasta, se mai observă, în întreaga dimensiune a acestor ruine, mai multe gropi şi ridicături neregulate, prin urmare o suprafaţă diferită, nenivelată.
Din toate părţile, ruinele fortăreţei acesteia sunt acoperite, la poalele lor, cu pădure deasă şi frumoasă. În partea nordică, însă, un şanţ (canal) de 12 paşi, în adâncime, desparte zidul nordic de coama muntelui. Ceva mai în afund de pădure, de la zidul fortăreţei cătră vest, un pârâu mic desparte fortăreaţa de pădure şi de falnicul munte. Peste acest pârâu, un pod, numit „Podul Dracului”, înlesneşte trecerea în pădurea nordică ”.
Hotarele siliştii şi al moşiei, dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Voroneţului, erau formate din pârâul Voroneţ, râul Moldova, Drumul Mare, Fântâna lui Dumitru, drumul din pădure, pârâul Homor şi poiana lui Andronic, în hotarnică fiind menţionaţi, practic, şi doi moşi-strămoşi ai locurilor humorene, Dumitru şi Andronic.
O singură întâmplare istorică pare să fi marcat trecerea sătucului prin vremuri, la Poiana fiind cantonate, pentru scurtă vreme, în 1648, sotniile căzăceşti ale lui Bogdan Chmielnitzky, pentru a pregăti incursiuni de pradă spre mănăstirile din vecinătate.
Sub stăpânire călugărească, satul, având mai curând rolul de mitoc mănăstiresc, nu capătă importanţa economică pe care i-o putea conferi poziţionarea la „Drumul Mare”, care asigura legăturile comerciale dintre Asia şi Europa, rămânând, de-a lungul timpului, un fânaţ întins, împărţit între mănăstirile Homor şi Voroneţ, pe care îl împresurau răzeşii, şi-atunci, la jeluirea lui Chiprian, egumenul Homorului, Scarlat Ghica Vodă poruncea, în 12 mai 1758, cercetarea cauzei şi stâlpirea hotarelor moşiei mănăstireşti Derţca, Gura Homorului, Ostra, Măgura şi Bucovăţul, de către dumnealor, slujitorii domneşti Vasile Başotă, Ion Melghi şi Constantin Lină, sau îşi vedea stogurile cu fân prădate de către răzeşii câmpulungeni, şi-atunci Antonie, egumenul Voroneţului, se jeluia domniei, inclusiv împotriva vornicului câmpulungean Ilie, care, în loc să-i pedepsească pe abuzivii răzeşi, a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i pedepsească; iar Grigore Callimah Vodă, şi el cu rădăcini câmpulungene, trimitea, în 15 ianuarie 1763, pe ispravnicul de Suceava, acelaşi Vasile Balş, să cerceteze pricina şi să ia măsurile care se cuvin.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Homorul, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „50 – toată suma caselor”, însemnând 20 de ţigani ai mănăstirii şi 30 familii de birnici.
În 1774, Gura Humorului era doar un cătun, cu 22 familii de iobagi mănăstireşti, 15 familii fiind
Formate din emigranţi transilvăneni, stabilite pe proprietatea mănăstirii Homor (deci partea din nordul „Drumului Mare”), între anii 1728-1773: Simeon OŞTINAR (1728, cârciumar din St. Ioan), Vasile OŞTINAR (1744, cârciumar din St. Ioan), George IEREMIE (1750, Monariu), Nicolai ARITON (1758, ostaş din Arad), Mihai SABA (1759, dulgher din Horlacea), Toader IEREMIE (1763, Sângeorz), Chirilă SOLCAN (1765, din Ilva Mare), Grigore GHERASIM (1771, Burdica), Teodor CĂPITAN (1772, Bârgău), Marcu SĂRĂCIN (1772, Pintic), Vasile MOLDOVAN (1772, Dorolea), Vasile OŞTINAR (1772, plugar din Bârgău), Ion BARBĂ (1773, Dicea), Ion TOMA (1773, Burdica) şi Dimitrie BURSĂREAN (1773, Bârgău).
Alte cinci familii de emigranţi transilvăneni s-au stabilit la Gura Humorului în 1778: Ghiuţă MOLDOVAN (Şieuţ), Teodor DUMBA (Şieuţ), Gavril GERMAN (Moisei), Pintea MOLDOVAN (Şieu pe Someş) şi Tudor TAMBĂ (Şieu pe Someş).
În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia, Bavaria şi chiar din Austria se aşează la Gura Humorului, în vecinătate aflându-se şi puternica colonie nemţească Bori a mănăstirii Humorului. Cum, în 1784, Gura Humorului avea doar 41 de familii şi un oficiu de poştă, este de presupus că densa colonizare germană s-a produs spre sfârşitul intervalului 1782-1787.
În 1835, Gura Humorului avea 200 căsuţe din lemn şi circa 700 de locuitori români, polonezi, germani, ucraineni, armeni, precum şi 5 familii evreieşti. Târgurile se ţineau la Gura Humorului în fiecare zi de marţi şi de vineri.
În 1848, după cum menţionează memoriul din 30 iulie 1848, Gura Humorului avea un primar german, Joseph Hanu, şi un primar român, Dumitru Daşcovici, din elita localităţii făcând parte Martin Schmezer, Mathias Schusser, George Tăbăcar, Ignatz Volmund, Ioniţă Balan, Bogdan Găină „şi alţi 36 locuitori români şi germani”, care, împreună cu sătenii români, germani şi evrei din Ilişeşti şi Braşca, formulează şi îşi asumă 17 cereri privind reforma social-politică în Bucovina.
În 1867 Gura Humorului a devenit, datorită pieţei sale, un orăşel, ridicat, în 1893, la rangul de reşedinţă de judeţ pentru 12 sate. Orăşelul şi cele 12 sate aveau împreună 2.703 locuitori; în 1869, 2.539; în 1880, 2.959; în 1890, 3.502; în 1910, 5.320; în 1927, 4.393; în 1941, 5.883.
În 1869, a fost construită sinagoga evreiască, din vecinătatea bisericii armeneşti, pe drumul care duce la Mănăstirea Humorului.
Orăşelul se afirmase, deja, drept interesantă staţiune balneară, printre oaspeţii săi aflându-se, în vara anului 1875, scriitorul berlinez Carl Emil Franzos (1868-1904), care şi-a descris sejurul la Hotelul Schapira în cartea sa „Micul Martin” (Der Kleine Martin”), publicată la Berlin, în 1896.
Cele mai vechi familii evreieşti din Gura Humorului sunt cele ale morarilor Kissman, Scharfstein, Berl şi Chaim Schieber, Jucki Braun, Popper, Gottlieb, Fischer, Schlesinger, Greiner, Anhauch, Kreindler, Schapiria , Wagner, Adelesberg şi Wiznitzer. Cele mai bogate şi mai importante familii erau Kleinberg, Kahn şi Schieber.
În 1869, s-au pus bazele învăţământului la Gura Humorului, deschizându-se o şcoală elementară de băieţi şi fete, cu doi profesori şi 249 şcolari înscrişi, şcoala fiind frecventată de doar 93 copii, dintre care 69 germani şi evrei, 15 români şi 3 armeni.
Prima bancă românească de credit din Bucovina a fost înfiinţată la Gura Humorului, în 1876, de preoţii Simion Cobilanschi, Onufrei Mironovici şi Gavril Paşcovici, dar menirea ei avea să fie alterată după vreo 18 ani de funcţionare, când cei trei preoţi, mult prea lacomi după averi lumeşti, o vor transforma într-o bancă de tip cămătăresc, violent contestată în spaţiul românesc de după anul 1900.
Biserica sfinţilor Mihail şi Gavril din Gura Humorului, care deservea comuna bisericească Gura Humorului, Bouri, Vârvata şi Codru, a fost construită între anii 1876-1883, până atunci târguşorul beneficiind de slujbele din biserica mănăstirii Humorului. În 1907, paroh era Ambrosie GRIBOVICI, născut în 1864, preot din 1892, paroh din 1906, iar cantor, din 1903, Ioan PORIUC, născut în 1878.
În Gura Humorului a funcţionat o şcoală germană de băieţi, cu 6 clase, din 1873, şcoala germană de fetiţe, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1885. O şcoală românească, cu 2 clase, a fost deschisă în 1905, cea din Bouri, tot nemţească, dar cu o clasă, funcţionând din anul 1862 .
În 1886 a început construcţia căii ferate Hatna-Câmpulung, cu staţie în Gura Humorului, fiind finalizată în 1888. Calea ferată Câmpulung-Valea Putnei a fost dată în folosinţă în ianuarie 1901, fiind extinsă până la Vatra Dornei în octombrie 1902. Tunelul Mestecăniş, lung de 1.621 metri reprezintă opera inginerească a inginerului evreu Emanuel Ziffer.
„Humorul se întinde de-a lungul ambelor laturi ale şoselei de ţară, pe-o distanţă însemnată; totodată, se răsfiră el de-a latul său, şi anume pe partea sa despre nord. Regiunea aceasta cuprinde locuinţele meseriaşilor, ale industriaşilor şi economilor din opid.
Spre partea sudică, adică despre râul Moldova, lăţimea sa este neînsemnată şi anume din cauza conflictului cu apa.
Întreg orăşelul este situat pe şes, numai în regiunea sa cea nordică o parte din case şi livezi se urcă pe coasta muntelui.
Şesul său cel gol, despre apa Moldovei, se întinde până la râu, pe o distanţă de câteva minute în curmeziş. Acest loc se serveşte de păscătoare (imaş, rât, toloacă) şi constă dintr-un prundiş neted.
Trecând peste toloaca aceasta, ajungi la râul Moldova, care spală talpa munţilor din dreapta sa, făcându-şi, ici, colea, loc pe sub rădăcinile brazilor şi fagilor, ce acopăr culmile şi coastele munţilor, până jos, la şesul râului.
Poporaţiunea Humorului este tot aşa de amestecată ca şi în celelalte oraşe şi orăşele din Bucovina. Clădirile sale constau din case partere, cele mai multe de-o culoare foarte albă, adică necolorate, ci numai date cu var.
Trei biserici frumoase de piatră, respectiv de cărămizi, îşi ridică cupolele lor deasupra celorlalte edificii şi se văd dintr-o depărtare însemnată.
E, într-adevăr, o plăcere a privi la curăţenia stradelor şi a caselor, cari formează spalirul cel lung, de ambele părţile şoselei. Albeaţa pereţilor şi verdeaţa şaluziilor mai multor case căuzează un aspect plăcut şi atrăgătoriu.
Fiind Humorul situat, îndată cum intri în munţi, pe un şes neted, de-o lăţime destul de mare şi de-o lungime care ajunge de-ncoace de Câmpulung, e orăşelul, ca şi împrejurimile sale, dominat de-o climă purure proaspătă, prin urmare plăcută şi învioitoare, o climă mijlocie, de munte şi de ţară.
Ieşind din Păltinoasa şi năintând cătră Humor, despre ost, spre vest, treci prin ţarinele sale, cele acoperite de feliurite semănături şi adăpate de pârâul Bucovăţ, carele, nu departe de Humor, se revarsă în Moldova. Pe gârla aceasta, se află o moară, construită după un sistem din cele mai noi. Nu vorbesc mai departe despre moara aceasta, fiindcă-mi lipsesc cunoştinţele tehnice. Ceea ce m-a interesat mai mult este o scaldă cu duş, alcătuită cu multă îndemânare de la vale de moară…
Pe lângă scalda cu duş de la moară, are şi râul Moldova locuri potrivite pentru scăldare, pe toată distanţa sa de lângă Humor…
Humorul este o staţiune excelentă pentru a-şi petrece timpul feriilor în el şi-n jurul lui şi a face scalde atât în râul Moldova, cât şi la duşul perfect de sub moară. Inteligenţa de acolo are o casină foarte bine adaptată şi-o popicărie tot atât de îndemânatecă” .
Duminică, 10 iulie 1887, a sosit la Gura Humorului Prinţul de Coroană Rudolf. „Sosind la oraşul Gurahumorului, unde se schimbau caii, Alteţa Sa Imperială se coborî din trăsură, lângă arcul al doilea de triumf, unde-l întâmpină poporul adunat cu „Să trăiască!”.
Alteţa Sa binevoi a vorbi cu protopresviterul oriental greco-ortodocs al Humorului, Iliuţ, informându-se câţi preoţi subalterni posedă, care este numărul locuitorilor Români din această protopresviterie, câţi Români sunt în Humor, câte şi ce fel de biserici.
Dintre preoţii oriental-ortodocşi adunaţi, în interesă unul, decorat cu medalia de resbel; îl întrebă pe proprietarul acestei medalii, părintele I. Berariu din Stroieşti, la care campanie a participat, la care regiment a servit şi de câţi ani serveşte ca preot. S-a mirat apoi mult, aflând că preotul prezent a participat la război ca combatant voluntar.
Amândoi preoţii armeano-orientali, cu mitrele pe cap, îl interesau mult şi se interesă în detaliu despre armenii din Suceava şi Humor.
Alteţa Sa Imperială a vorbit, apoi, cu parohul catolic Preisentanz, informându-se câţi Germani se află sub păstoria sa şi ori de se află şi Ruteni în Humor şi, întrebând Alteţa Sa câţi, i s-a răspuns cum că se află două familii de Ruteni în Humor.
Mulţumind apoi primarului german Campani pentru primirea loială şi primind de la institutoarea Decher un buchet de flori, porni mai departe, spre Câmpulung” .
În 1890, Gura Humorului avea 3.502 locuitori şi 6 învăţători: I. Chodakowski, Dimitrie Kolomiski, A. Ryz (la şcoala de 4 clase de băieţi), Rebeca Ehrlich, Vladislava Tebinca, Eugenia Adelseberger (la şcoala de 4 clase copile). Primarul românilor era Gavriil Paşcovici, iar paroh – Dimitrie Brăilean, care-l avea drept cantor bisericesc pe Ilie Moldovan.
O interesantă monografie-mărturisire despre acele vremi humorene a lăsat, în „Gazeta Bucovinei”, învăţătorul Dimitrie Mitric-Bruja: „în acest orăşel sunt binişor cultivate şi unele ramuri de industrie şi comerciu. Mai ales conservarea şoselelor, în cea mai bună stare, a contribuit la cultivarea acestora şi la comunicaţia cea atât de vie a tuturor comunelor învecinate. Ţi-e mai mare dragul să vezi cum, în Marţea fiecărei săptămâni, încă des-de-dimineaţă şi până spre ameazi, lumea trece şi aleargă, necontenit, pe jos şi cu trăsuri, cu cai, cu boi, viţei, cu porci etc., ducând la bâlciu fiecare din ceea ce are sau merge ca să cumpere cele necesare pentru familia sa. Mai ales negoţul cu vite cornute, cu cereale şi nutreţ pentru animale se efectuează în majoritate precumpănitoare.
Pe lângă acestea, calea ferată, care-şi are şi o staţiune în centrul orăşelului, înlesneşte mult comunicaţia şi comerciul în ramurile industriei indigene.
În orăşelul acesta, se află reşedinţa prefecturei i.r., un tribunal, o perceptorie, o şcoală de băieţi şi fetiţe cu câte 4 clase, oficiul postal, casarma i.r. de finanţă şi cea de gendarmerie, mai multe biserici, casa comunală şi alte clădiri mai însemnate.
Poporaţiunea o constituie Nemţi, Români, Armeni, Evrei etc. şi se ocupă, cea mai mare parte, cu meseria, agricultura, cu cultura vitelor, cu prelucrarea lemnului etc.
Situaţiunea topografică a orăşelului montan Gura-Humorului este de o importanţă mare pentru acest ţinut, din care causă asupra ei s-a discutat şi în dieta imperială, la anul 1892, în urma căreia acest orăşel, prin un decret al curţii imperiale, s-a şi proclamat la rangul de căpitanat (prefectură, district), la 5 Iulie 1892. Prin emisul imperial din 12 August 1893, în toamna anului 1893, la 1 Octombrie, regimul a trebuit să-şi înceapă, şi aici, în acest centru, activitatea, prin instituirea unui şef politic-administrativ districtual, ceea ce s-a şi întâmplat prin inaugurarea Palatului Prefecturii, în prezenţa mai multor preoţi şi a unei mari mulţimi de popor. Cu 1 Octombrie 1893, s-au sistemisat toate afacerile prefecturii, şi ca cel dintâi prefect pentru acest nou district fu denumit dl Friedrich Roller” .
Vechiul oraş Gura Humorului a fost transformat în cenuşă, în urma incendiului devastator din 11 mai 1899, când au ars peste 400 de case şi anexe lor. Incendiul a izbucnit într-o zi de joi, în jurul orei 13,00, „în şopronul locuitorului Gerschon Scahachter, din centrul oraşului, unde două femei ce spălau rufe fierbeau rufele într-un cazan şi, în 15 minute, datorită vântului puternic, întreg oraşul a fost cuprins de flăcări. Printre altele, a ars Oficiul poştal şi telegrafic, ceea ce a făcut ca oraşul să fie izolat. Primele ştiri au sosit de la oficiul telegrafic din Păltinoasa, care a alertat pompierii din Câmpulung Moldovenesc, Ilişeşti, Suceava, dar focul cuprinsese deja întregul oraş. Neatinse de flăcări au rămas biserica ortodoxă, casa parohială ortodoxă şi locuinţa silvicultorului Fondului Religionar. A mai putut fi salvată biserica armenească, deşi începuse să ardă. Cu eforturi extrem de mari au fost salvate actele funciare ale Judecătoriei şi ale Percepţiei din clădirile în flăcări. Au fost distruse de foc clădirea Căpitănatului, poşta şi telegraful, precum şi celelalte clădiri publice”.
„E aici în adevăr o „gură”, o căldare ferită între înaltele dealuri împădurite, un golf de vale între înălţimile de brad şi fag. Puţine aşezări vor fi având un loc aşa de prielnic, de sănătos şi de plăcut. Dar Israel rătăcitorul n-a ştiut să folosească bine aceste daruri. Căci ale lui sunt mai ales acele câteva strade şi ulicioare drepte, împănate cu clădiri mai mari, ce poartă scutul cu pajura stăpână, care fac la un loc „Gurahumora” al străinilor. Sărbătoarea a curăţit stradele: prăvăliile sunt închise în faţă, dar negustorii, cari înşală astfel şi pe Iehovah, îşi fac daraverele pe furiş şi „Herr Goldner” (vizitiul evreu, tocmit de Nicolae Iorga, la Solca, pentru o călătorie la Gura Humorului – n.n.) ştie aceasta şi cumpără ca într-o zi de lucru. Trec femei foarte gătite, domni în cilindru şi pălărie tare, şi iar naţionaliştii intransigenţi cu perciuni lungi, caftane de mătasă neagră şi „ştreamăle” de coadă de vulpe.
Domnul Goldner e foarte vesel: întreabă pe cutare negustor gros şi mulţămit dacă e adevărat că toţi Evreii din „Gurahumora” s-au umflat, cercetează dacă în acest orăşel, unde el vine aşa de des, „sunt mulţi Evrei”. Şi ei nu se supără de ce zice bădăranul cu căciula spartă şi cu trei rânduri de peteci la genunchi – pentru ca să nu vorbim decât de genunchi. „Da,. Mulţi Evrei!”. „Aici, mă rog, nu este nici-o boală”.
Spre capătul celălalt, sunt tot case creştineşti: Românii sunt destui în Gura-Humorului, şi ei au frumoasa biserică nouă, în care slujeşte părintele Brăileanu, un bun bătrân, care cunoaşte şi iubeşte România şi nu-şi ascunde părerile. Dar pe aici sunt tot Nemţi meşteri, cu case curăţele, înflorite de flori şi de copii şi de iconiţe şi altaraşe catolice. Coşarul are un adăpost ca un cuib de poet amorezat. Multe case evreieşti însă, şi stradele sunt de o nespusă murdărie noroioasă.
La stânga, pe o muchie de deal, e satul şvăbesc. Iar înainte, drumul de ţară, cu hopuri sălbatece şi podeţe şubrede, duce peste apa Magherniţei şi peste ape pâraie limpezi, printre culmi şi rostogoliri de pietricele, spre muntele Pleşul, trecând prin Humor” .
În 1908, a fost înfiinţată o nouă şcoală publică, cu 91 şcolari, dintre care 48 evrei. În 1927, şcoala a avut 636 elevi.
În 1911, „o tovărăşie de ţărani din Humor, cu Ardelean şi Netea în frunte, a voit să dea oferta cu 3 coroane şi 45 creiţari la metru pentru manipulaţia lemnului din Humor… Peste câteva zile, Schapira capătă manipulaţia” .
Odată cu izbucnirea primului război mondial, câţiva colonişti germani din Gura Humorului ucid familia comerciantului evreu Erler. În 1916, Gura Humorului a fost ocupată şi devastată de trupele ruseşti, care au pârjolit 120 case şi dughene.
În 1931, trei străzi din Gura Humorului purtau numele unor fruntaşi evrei: Israel Ellenbogen, Avraam Fischler şi Leib Schattner.
Deportarea evreilor humoreni, 2.945 de evrei, din care aveau să se mai întoarcă doar o sută, s-a făcut în 10 octombrie 1941, în Transnistria murind şi fruntaşul oraşului, Feiwel Laufer, şi doi tineri, Moscovici şi Hersch Geller, care au fost ucişi de germani. În anii războiului, peste 110 de case din Gura Humorului au fost distruse, 360 au fost grav avariate, iar alte 640 doar avariate uşor.

h

HADICFALVA

O masivă colonizare cu 40 familii de secui, pe moşia Dorneşti, înfăptuită în 1785, a condus la întemeierea unui adevărat sat secuiesc, numit Hadicfalva, în onoarea guvernatorului Galiţiei, generalul Andreas Hadik. În acelaşi an 1785, harta cadastrală a satului înregistrează, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc., numărul populaţiei secuieşti ajungând, în 1786, la 685 locuitori.
Sâmbătă, 9 iulie 1887, Principele de Coroană Rudolf sosea la Dorneşti, în parcursul său bucovinean. „La gara Hadicfalva, care era foarte frumos decorată, îl aşteptau pe Înaltul oaspe, pe lângă deputaţii din districtul Siret şi Suceava, ministrul de agricultură Falkenhany şi alţii.
Precis la 8 ore sosi trenul separat le secţiunea drumului de fier Hadicfalva. Aici se coborî Alteţa Sa Imperială din tren, dimpreună cu suita Sa, fiind întâmpinat cu „Să trăiască!”, răsunând din mii de glasuri.
Alteţa Sa Imperială schimbă câteva cuvinte cu conducătorul clerului catolic din loc, din Siret şi Cibeni (Ţibeni), vorbi apoi cu episcopul stavrofor D. Seleschi, cu Ioan Mandaşeschi şi Dimitrie Onciul, protopresviterii oriental-ortodocşi ai Sucevei, Siretului şi Vicovelor. Un agricultor german din comuna româno-germană Sf. Onufri, Nargang, îi oferi pâine şi sare, cu o cuvântare scurtă în numele Siretului. Alteţa Sa Imperială se informă, apoi, despre domiciliul vorbitorului şi despre naţionalitatea comunei Sf. Onufri, la care îi răspunse delegatul cum că este comună locuită de germani şi români.
Primarul din Bosanci, Vasile Blândul, îmbrăcat în costum naţional, ţinu apoi o cuvântare în limba română, oferind Alteţei Sale pâine şi sare.
Alteţa sa răspunse, apoi, germăneşte:
– Meinen innigsten Dank den edlen, treuen und liebel Rumanen!
Adică:
– Mulţămita mea cea mai intimă nobililor, credincioşilor şi iubiţilor Români!
După aceea, privi Alteţa Sa în special la fiecare spalier, ce era compus de Unguri – ca cei de casă, apoi de mai la 1.000 Români.
Atât fetele, cât şi flăcăii, erau postaţi după costume şi naţionalităţi: mai întâi, Germancele, apoi Româncele – în număr foarte mare, după aceea – Lipovencele şi, în fine, Unguroaicele; de-asemenea şi flăcăii din ţinutul Siretului şi al Sucevii.
După aceea, trecu Alteţa Sa frontul banderiilor. Mai întâi defilară, în trap repede, flăcăii Români, strigând „Să trăiască!”, sub conducerea D-lui cavaler Miculi, îmbrăcat în costum naţional românesc, apoi Ungurii, Lipovenii, Huţanii şi, în fine, Germanii, în număr foarte mic.
Mulţumind Alteţa Sa la toţi, de pe pragul pavilionului, se sui în trăsură cu Excelenţa Sa ministrul de agricultură Falkenhayn, urmând calea spre Rădăuţi, precedat fiind de prefectul Rădăuţilor, Dl. Keschmann” .
În 1890, după câteva valuri de migraţie nenorocoasă spre regiunea confluenţei dintre Tisa şi Dunăre, Hadikfalva încă mai avea 3.593 locuitori, Paul Marton fiind primar, iar Anton Szabo – învăţător.
În Hadikfalva s-a stabilit, încet-încet, o importantă comunitate evreiască, prima sinagogă fiind construită de industriaşul Awner Rosenwald. Medicul satului Szabo, era tot evreu, ca şi farmacistul Metsch. Berl Terner a deschis un depozit de cherestea, aproape de gară, iar Jehuda Leib Kraft, din Siret, a construit, la Hadikfalva, două mori, dar toate au ars în 1914, odată cu începerea războiului. După război, moştenitorii Jehuda Leib Kraft au construit moara cu cea mai mare şi mai modernă turbină din Bucovina. Evreii Margosches, Adelstein, Wassermann şi Blum au construit ferme agricole, pomicole şi zootehnice model, principalul exportator al produselor fermelor lor fiind Lipa Laufer şi Mosch Braunstein.
În 1939, Compania Kraft a construit, la Hadikfalva, o modernă fabrică de amidon şi dextroză, care putea procesa 50 vagoane de cartofi pe zi.

HLIBOCA

Menţionat, pentru prima dată, drept sat cu biserică şi un popă, în 1438 şi în 1490, dar întărit fraţilor Babici, care-l cumpăraseră de la Pavel Iudca, în 1493, Hliboca are o istorie frământată şi plină de culoare.
În 8 februarie 1595, părţi din sat aparţineau lui Ilea, vătaf de Bărbeşti, şi lui Fădor Orbul, care-şi disputau proprietăţile în faţa Divanului Domnesc. În 4 mai 1607, hatmanul şi pârcălabul de Suceava Orăş primea întăritură, de la Simion Movilă, pentru a patra parte de sat Hliboca, pe care o cumpărase de la Vidraşco al lui Ionaşco Mundre, vătaf de Bănila, căruia i-a plătit 120 taleri.
În 8 martie 1641, Onaca şi rudele ei vindeau lui Toader Grama de Călineşti părţile lor din Hliboca, Pănceşti, Lucavăţ şi Stăneşti. După moartea lui Toader Grama, care-şi zălogise moşia, pentru 500 lei turceşti, vistiernicului Ursache, o bună parte din Hliboca trece în stăpânirea acestei rubedenii a lui Vasile Lupu, dar şi Ursache vinde părţile de sat, în 7 iunie 1670, lui Ştefan Petriceicu, pentru 700 lei, jupâneasa viitorului voievod fiind Marica, fata lui Gheorghe Catargiu. În 10 aprilie 1673, Ştefan Petriceicu dăruieşte moşia sa din Hliboca cumnatului său, Apostol Catargiu.
În 2 iulie 1762, când se face o nouă hotarnică a satului Hliboca, cea mai mare parte din sat şi din moşie aparţinea lui Ghiorghi Turculeţ, care se plângea, în 15 februarie 1762, lui Grigori Calimah Vodă, că moşiile sale, Hliboca şi Pătrăuţii, sunt în hotar cu moşiile mănăstirii Putna, iar la facerea hotarului, paharnicul Vasilie Buhăiescul a împresurat bucăţi din moşiile sale, o nouă hotarnică, de data asta bună, fiind făcută de stolnicul Vasilie Başotă, în 2 iulie 1762, printre reperele toponimice aflându-se: fântâna Hlina, lângă Beretche, la fântâna Vârpca, la hotarul Camencei, la fântâna Bezvodna la hotarul Petricenilor, hotarul Fărcenilor, opcina Siliciului la hotarul Cuciurului, hotarul Mihucenilor, pârâul Derehlui, hotarul Trestianei, la Vorâta, fântâna putredă, la fântâna Hlina.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Hliboca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „24 – toată suma caselor”, însemnând 1 rupaş, 1 popă, 2 văduve şi 20 birnici.
În 1774, Hliboca avea 30 familii, iar în 1775, 2 popi şi 47 ţărani. Datorită colonizării cu ruteni, populaţia satului ajunge, în 1784, la 87 familii.
În 12 octombrie 1782, în faţa Comisie cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-a prezentat Thadeus Turkul, declarând că a moştenit satul Hliboca de la părinţi şi moşi, bunicul său, Constantin Turcul, primind satul ca zestre a soţiei, născută Catargiu, dar adoptată de Duca Vodă. Constantin Turcul, care primise satul drept zestre a soţiei, l-a lăsat moştenire lui Gheorghe Turcul. Plecând Turculeştii în Polonia, toate moşiile lor au fost stăpânite de Gheorghe Turcul, iar după moartea lui, un oarecare Bachninski, ginerele acestuia, a stăpânit satul, până s-au întors în ţară feciorii lui Gheorghe, Ilie şi Vasile Turcul. Tadeus Turkul stăpânea satul de 7 ani.
În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia şi din Bavaria se stabilesc şi la Hliboca.
În 20 iulie 1785, în urma morţii lui Elias Turkul şi a Teclei, născută Wezyk, moşiile din Bucovina ale Turculeştilor au rămas lui Anton Turkul, el despăgubind pe ceilalţi moştenitori cu 90.000 florini, plus 10.000 florini pentru Agnes Turkul, căsătorită Slonecka, iar a doua oară, Malinowska.
În 10 octombrie 1801, Iohann Turkul, fiul lui Elias, vindea fratelui său Anton Hliboca şi celelalte moşii moştenite, Pohorlăuţi, Zastavna, Horoşăuţi, Culeuţi, Pătrăuţi, Bănila, Boianciuc, Costiula, Budeniţa sau Bacuma, Putila cu afinenţele Uscie Putila, Mariniţa, Dihteniţe şi Plosca, dar şi Anton Turkul vinde acele moşii, pe care le cumpărase cu 10.000 florini, în 26 noiembrie 1801, lui Gregor Simon Turkul, cu 160.000 florini.
În 23 august 1802, Hliboca se află în proprietatea lui Michael Popiel, ca şi celelalte moşii ale Turculeştilor, dar în 27 decembrie 1811, Tribunalul din Cernăuţi îl recunoaşte pe Tadeus Turkul drept moştenitor universal al lui Simion Turcul şi, deci, proprietar al moşiilor bucovinene ale Turculeştilor.
În 1803, un grup de colonişti slovaci s-a aşezat la Hliboca, ei urmând să părăsească satul, pentru a primi loturi de colonizare în Soloneţul Nou, în 1834, când 30 de familii de slovaci părăsesc Hliboca.
Biserica Sfânta Maria din Hliboca a fost ctitorită, în 1794, de Ioan VASILOVICI, Ioan MAXIMIUC, Procopie ZAZULEAK şi Daniil HORODESKI. În 1843, biserica avea 1.341 enoriaşi, fiind slujită de parohul Marko OLINSKI, patron bisericesc fiind armeanul Cristoph von ABRAHAMOWITZ. În 1876, patronii bisericii cu 2.169 enoriaşi erau Alexie şi Xenophon von MUSTAZZA, paroh fiind Constantin SBIERA. În 1907, comuna bisericească Hliboca şi Cinstea, cu biserica patronată de Alexander cavaler de SKIBNIEWSKI, îl avea paroh pe Ilie WERBOWSKI, născut în 1870, preot din 1897, paroh din 1904, iar cantor, din 1874, pe Emilian NOSIEVICI, născut în 1852.
Din 1882, funcţiona, la Hliboca, o şcoală cu 6 clase .
În 1857 s-a construit, în comună, o distilerie de alcool.
În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc .
În 1890, comuna Hliboca avea 3.825 locuitori şi 4 învăţători: Mihail Ronguş, Nicolai Bendac, Carol Werker şi Sofia Mlodicka. Paroh era Mihail Tarnavschi, iar cantor bisericesc – Emilian Nosievici.

HLINIŢA

Un zapis al lui Ştefan cel Mare, din 13 martie 1459, la care aveau să facă recurs Flondorenii, în 1777, dar care nu s-a păstrat, atesta documentar satul Hliniţa, precizându-i hotarele, în care era inclusă şi Poiana Spasca, motiv de gâlceavă peste veacuri.
Aflat pe malul drept al Prutului, la confluenţa acestuia cu pârâul Hliniţa şi în hotar cu satele Zeleneu, Revacăuţi, Dubăuţi şi Dracineţ, satul Hliniţa, împreună cu Dracineţul, „care au fost sub ascultarea Sipinţilor” a fost dăruit, în 1582, de Iancu Sasul, mănăstirii Probata.
Dăruit de Iancu Sasul Vodă, împreună cu Draciniţa, în 22 august 1582, călugărilor de la mănăstirea Pobrata, care „au dat domniei noastre 100 ughi, fiind noi datori Turcilor, cari 100 ughi au fost dăruiţi sf. mănăstiri de Petru Varticovici, fost pârcălab”, şi reconfirmat, în 7 ianuarie 1608, în folosinţa aceleiaşi mănăstiri, satul „Hliniţa”, fost „sub ascultarea Şipinţilor”, supravieţuieşte anonim de-a lungul veacurilor, sub umbra groasă a călugărimii.
În 12 iulie 1737, în faţa Divanului lui Grigori Ghica Vodă se prezintă „stolnicul Alistarh cu Gheorghie Turculeţ postelnicul pentru giumătate de sat Hliniţ de la ţinutul Cernăuţilor, zicând du-lui Alistarh stolnicul precum acea moşie este dreaptă moşie în partea maicii sale, domniţii Saftii, şi făr dreptate este dată acea moşie, de mătuşa du-sale, domniţa Iliana, lui Turculeţ, cu zapisul său pentru 180 lei datorie soţului său, răpăosatului Nicolaiu Costăn logofăt”. Alistarh rămâne stăpân peste jumătate de sat. Înţelegerea va fi reparafată în 9 iulie 1751.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Hliniţa, moşie a lui Toader FLONDOR, „54 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 dascăli, Necolai şi Luchian, 5 văduve, SIMIONEASA, Titiana, Paraschiva, Maria şi Aniţa, 7 scutelnici ai lui Ioniţă FLONDOR, respectiv Simion MANCĂŞ, Simion ILAŞCIUK, Dămian pânzar, Fedor pânzar, Iacob rusul, Grigoraş TUMANCIUK şi Costandin, 6 ţigani, adică Anton, Moisei, Hortoluţi, Ion FURNICĂ, Mihailo FURNICĂ şi Necolai, 2 jidovi, Zendel şi Herşko, şi 31 birnici, adică: Ivan jitar, Toader rus, Toader GAVRILIUK, Ştefan PORFIR, Simion GLIGORCIUK, Ion GLOGORCIUK, Andrei SPĂTARU, Toader moldovan, Arsenie rotar, Andrieş SARION, Andrieş păsărar, Ivan HUŢAN, Georgiţă ZURA, Manul bărbierul, Georgie CURCANUL, Ion MANCHEŞ, Ştefan LUNŢUC, Alecsa prisăcar, Ion butnar, Vasili RUSNAK, Ion PAVLIUC, Tudosii PAVLIUC, Tănasi rus, Luchian ILUC, Ştefan sin popii, Dumitraş sin popii, Chiriac SPÂNUL, Tudosi vornicul şi Vasile RUSNAK.
În 1774, Hliniţa avea 54 familii, adică 1 mazil şi 53 familii de ţărani, după cum rezultă din recensământul lui von Spleny, din 1775. În 1784, în urma colonizării cu ruteni, numărul familiilor ajunge la 93.
În 17 august 1777, feciorii lui Şerban Flondor, Ioniţă şi Toader, se plâng Divanului Domnesc împotriva împresurării, pe care o comitea egumenul Pobratei, Hrisant, dar egumenul a arătat o hotarnică din 1736, prin care dovedea că Poiana Spasca ţinea de Draceniţa, nu de Hliniţa. Uricul lui Ştefan cel Mare, pe care Flondorenii îl aveau, includea Poiana Spasca între hotarele Hliniţei, pe care Flondorenii o vor păstra.
În 20 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Toader şi Ioniţă Flondor (care va fi vornic de Câmpulung Rusesc, până în 1787) declarau că stăpânesc satul Hliniţa, pe care îl obţinuse, la schimb, tatăl lor, Şerban Flondor.
După Ioniţă Flondor vor rămâne 9 copii, cei majori, Vasile şi Gheorghe, primind jumătate din satul Hliniţa în 16 noiembrie 1784. Doi ani mai târziu, în 14 iunie 1786, Toader Flondor, care nu avea copii, lăsa, prin testament, jumătate din Hliniţa nepotului său, Vasile Flondor, apoi revine cu un alt testament, în 12 februarie 1798, când, „cunoscând cum că aproape este hotarul vieţii sale”, lăsa jumătatea sa din satul Hliniţa soţiei sale, Iniţa. Aceeaşi voinţă o exprimă testamentar Toader Flondor şi în 22 ianuarie 1800, dar precizând că după moartea Iniţei, moşia va reveni nepoţilor lui, Vasile, feciorul lui Ioniţă, Iordachi, urmaşul lui Gheorghie, şi Dumitrache.
Vasilie, Dimitrie şi Iordachie Flondor înscriu jumătatea de sat Hliniţa a lui Teodor şi Aniţa Flondor, la Tribunalul din Cernăuţi, abia în 23 aprilie 1807, dovadă că „hotarul vieţii” a fost suficient de îndepărtat pentru bolnăviciosul Teodor Flondor.
În 20 iulie 1819, Vasile… von Flondor, simţindu-se slab, în ciuda tăriei particulei nobiliare austriece, şi-a făcut testamentul, lăsând nepotului său Iordachie, fiul lui Gheorghe Flondor, o optime din Hliniţa şi toată gospodăria din acest sat.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Hliniţa, ctitorită, în 1776, de mazilul Theodor FLONDOR, se afla, în 1843, sub patronatul bisericesc al lui Iordachi de FLONDOR, parohul Ioan DANISCHEWSCKI păstorind 1.332 suflete. În 1876, patron bisericesc era Alexandru baron de FLONDOR, cei 1.817 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Ioan WEISSMANN. În 1907, când patroni bisericeşti erau Emanuil cavaler de FLONDOR şi Miecyslaw WEGRZYNOWICZ, cumnatul său, paroh era Ştefan IVANOVICI, născut în 1839, preot din 1872, paroh din 1879, iar cantor, din 1888, Archip CUŞNIRIUC, născut în 1857.
Din 1888, funcţiona, la Hliniţa, o şcoală cu 4 clase .
În 1890, satul Hliniţa avea 2.317 locuitori. Primar era Alexandru cavaler de Flondor, paroh – Ioan Waismann, învăţător – Sevastian Şerbanovici, iar cantor bisericesc – Archip Cuşniriuc.

HLUBOCA

În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 7-a biserică, cu popă, la Hluboca”.
În martie 1491, fiul lui Iudca cel Bătrân, care primise Hluboca de la Alexandru cel Bun, Pavel Iudca, vindea jumătate de sat fraţilor care stăpâneau şi Vicovul, lui Stan şi lui Ioachim Babici, pentru 150 zloţi tătărăşti, iar cealaltă jumătate, celuilalt frate Babici, Andriaş.
În 8 februarie 1595, Ilie, vătaf de Barbeşti, şi Fădor Orbul, disputau nişte părţi din Hluboca şi din Bănila pe Ceremuş, dar s-au împăcat prin cedarea unor părţi din Şişcăuţi, care aparţineau lui Fădor Orbul, vătafului Ilea.
În 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca.

HORECEA

Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Horecea „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 baran, Toader sin GĂINĂ, 1 umblător, Vasile VORONCA, 1 popă, Dumitru, 1 dascăl, Mihalachi, şi 58 birnici, şi anume: Andreiu FUTILĂ, Toader sin GAVRILĂ, Nechita ŢIVORIGĂ, Sandul sin MIHAIL, Vasile sin IACOBOAI, Ilaş ŢIVORIGĂ, Grigoraş hotincian, Onofreiu ŞCHIOPU, Vasile COSTAŞ, Dănilă, Dumitraşcu zet TUDOR, Andronic ungurian, Simion sin ego, Chirilă zet VERINCA, Mihail SOFRONII, Mihalache ruptaş, Vasile ruptaş, Tănasă sin ego, Ion ruptaş, Tudosie sin VASILE, Pinteleiu HALUNGA, Toader HALUNGA, Ion sin VASILE, Grigore sin VASILE, Vasile FUTILĂ, Iacob hotincian, Toader VASLIN, Ştefan VERENCU, Vasile brat ego, Constandin VORONCĂ, Sandul sin GĂINĂ, Andrei VORONCĂ, Savin brat scripcar, Costandin scripcar, Grigori sin IVAN, Nechita ŢIVERIG, Sandul sin MIHAIL, Vasile sin IACOB, Iliş ŢIVERIG, CARPU, Petrea brat ego, Toader PĂCINTĂ, Andrei rus, Andrei RUSNAK, Vasile ANCIER, Andrei ŢIRIG, Neculai MAZUR, Petre pânzar, Andrei zet cojocăriţii, Ivan PACIUK, Onofrei vătăman, Andrei BOSEAS, Andrei blănar, Anton SURDUL, Hrihor sin MIHAIL, Ivan morar, Iuri RUSNAK şi Mihaiu COVALUC.
„Acest suburbiu e spre răsărit de Cernăuţ.
Aici se află două biserici: una în suburbiul ce-i zice Horecea-veche şi alta, fostă, mai înainte, mănăstire, în Horecea-mănăstirii vel Ludi-Horecei (Ludi e un cuvânt rutean şi înseamnă oameni, Oamenii Horecii), lângă o văleică, pe un dâmb, în cornul unei pădurici, pe după care trece Prutul, curgând, nu tocmai lin, la vale.
Mănăstirea Horecei, după Pumnul, se crede să fi fost întemeiată de un călugăr, pe la 1712. Numele lui nu-i cunoscut.
Pe la 1737, se chema egumenul ei Ion, care a cumpărat, pentru mănăstire, şi un fânaţ lângă Cernăuţ, cu 6 florini de argint.
Călugării care locuiau în mănăstire, auzind că are să se desfiinţeze, au trecut mai adânc în Moldova, cu averea mişcătoare şi cu hrisoavele ei.
Când s-a împreunat Bucovina cu Austria, s-a înfiinţat, în mănăstirea Horecea, un curs teologic, după metodul vechiu, rămânând, pe acest loc împodobit de frumuseţile naturii, pe malul drept al Prutului, până la 1809. În acest an, fu el strămutat la Cernăuţ, unde, apoi, se înfiinţă, în 1826, Institutul Teologic.
Pe uşa mănăstirii sta scris că zidirea mănăstirii s-a dus la capăt în anul 1767, dată ce are să se înţeleagă sub această zidire, căci mănăstirea exista şi mai înainte, după cum se poate cunoaşte din cele amintite mai sus. Sub această zidire are să se înţeleagă zidirea de a doua oară şi se spune că, la această zidire, ar fi dăruit Catarina II, împărăteasa Moscalilor, şi Grigore Ghica Vodă, în anul 1766, o sumă de 40.000 de ruble.
Clopotul cel mare al mănăstirii are însemnătate istorică.
Ruşii, în războiul cu Turcii, 1769-1774, înfiinţară o fabrică de bătut bani, în nişte grădini, pe partea stângă a Prutului, lângă Cernăuţi. Din spija ce se afla în fabrica aceea, s-a vărsat clopotul amintit, sub generalul Gartenberg, prin clopotarul Cristian Valentin, la anul 1773, pe spesele mănăstirii, plătite prin egumenul Artemon.
Mănăstirea avea 14 proprietăţi, şi anume: Săzomnişca, pământul în jurul mănăstirii; Hreblea, un loc lângă Horecea; un fânaţ lângă Horecea, de la Hârtop, până-n malul Prutului; Terebiş, un fânaţ lângă Horecea, un fânaţ de 12 odgoane, în hotar cu Cernăuţul; un fânaţ de 12 odgoane pe malul drept al Prutului, de la Horecea, până la Ostriţa; nişte fâneţe şi pomete în Cernăuţ; o casă şi arături în Cernăuţ; o casă şi pământ în Cernăuţ; o bucată de pământ în Cabeşti; o parte din Horecea; 1/8 parte din Cabeşti; o bucată de pământ în Cernăuţ; o bucată de pământ lângă mănăstire.
După protocolul împărătesc, făcut de comisarul Metzger, în 16 Februar 1782, mai avea mănăstirea Horecea încă 4 proprietăţi: o moară în Cernăuţi, numită Moara Călugărilor; Mogoşeşti, sat în Moldova; trei locuri de casă în Cernăuţ, lângă Fântâna Turcească; a treia parte din Nahoreni, sat în Moldova” .
În 1890, Horecea avea 1.119 locuitori şi trei învăţători: Mihail Pitei, Georgie Hreniuc şi Nichifor Şcraba. Michail Humailo era primar, Vasile Iliuţ era paroh, iar Simion Guga – cantor bisericesc.
O listă de colectă pentru Internatul de studenţi români din Cernăuţi, alcătuită, în septembrie 1896, de Vasile ILIUŢ, cuprinde următoarele nume de localnici: Michail PITEI, Nichifor ŞCRABA, George HRENIUC, Simeon GUGA, Nicolai COSTAŞ, Toader FLOREA, Iacob VORONCA, George PAULOVICI, Dimitrie SVRID, Toader VEREHA, Anton CAULEA, Ioan alui Constantin VORONCA, Nichita VORONCA, Lazar VORONCA, Moisi VORONCA, Daniil VASILOVICI, Maftei VORONCA, Ieremie GĂINĂ, Alexandru alui Petru VORONCA, Gavril VORONCA, Georgi FLOREA, Andreiu FETILĂ, Mihaiul FLOREA al Eudochiei, Georgi GĂINĂ, Ilie HUMAILO, Nicolai HUMAILO, Ilie TERLEŢCHI, Maxim alui Petru VORONCA, Gavril PLĂCINTĂ, Vasile GĂINĂ, Maxim alui Ştefan VORONCA, Dimitrie HURGHIŞ, Mihaiu PRIDIE, Dimitrie alui Gavril VORONCA, Nistru CHIŢAC, Chiril VORONCA, Simion alui Georgi GĂINĂ, Toader alui Nicolai. VORONCA, Daniil TOMNIUC, Nicolai FLOREA, Varvara lui Ioan PODEŢ, Toader HUMAILO, Constantin SMOLENCIUC, Ilie DANCIUC, Nicolai alui Ioan VORONCA, Flor HROMIUC, Fluor alui Maftei VORONCA, Ştefan HUMAILO, Alexandru FLOREA, Michail ANTONOVICI, Georgi SVIRID, Cozma PAULOVICI, Tanasi MELNICIUC, Filip SVIRID, Simeon COSTAŞ, Nicolai CALANGIU, Tit COZUBEAC, Vasile CALANGIU, Ioan HUMAILO, Ioan MARTINIUC, Nicolai SVIRID, Onufrei SMOLENCIUC, Alexandru VORONCA, Cozma GĂINĂ, Nichită CAULEA, Catrina alui Gavril VORONCA, Domnica SPENGEAC, Maria RUPTAŞ, Domnica alui Grigori SVIRID, Simeon VORONCA, Catrina GEORGIAN, Irina lui Codrat VORONCA, Vasilina lui Ştefan VORONCA, Domnica lui Ioan FETILĂ, Domnica lui Neculai FLOREA, Irina lui Ştefan TUDUREAN, Raifta PLĂCINTĂ, Michail ZACHIPNEI, Michaiu CRAUCIUC, Petru GĂINĂ, Nicolai CASIAN, Magdalina GĂINĂ, Mafteiu COTOMAN, Petru COSTINIUC, Axenti PAULOVICI, Maria lui Ioan VORONCA, Varvara ANTONOVICI, Maria ZVONETCHI şi Maria CARPIUC .
„Ioan Magior, abiturent al gimnaziului greco-ortodox din Suceava, a căzut pe câmpul de onoare contra Italiei, în 10 Septembrie 1915. El e fiul exarhului arhiepiscopesc din Horecea, al părintelui paroh Vasile Maghior. Dulce et decorum este pro patria mori” .

HORODNIC

Pornind de la sugestia toponimică, adică de la faptul că „horod” (gorod) înseamnă, în limbile slave, oraş, cetate, târg, austriecii au angajat un arheolog slav, al cărui nume îmi scapă, să facă săpături pe vatra celor două sate Horodnic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu speranţa că se vor găsi urmele presupusului oraş-cetate. Un pictor austriac, Mattias Adolf Charlemont (1820-1871), l-a însoţit pe arheolog, realizând, cu acea ocazie, o frumoasă panoramă a Horodnicului de Jos, în prim-plan zărindu-se ceramica descoperită de săpătorii ţărani, care trudesc într-o groapă considerabilă, situată pe un deal, supravegheaţi, îndeaproape, de domnul de la Împărăţie, care umbla după oale şi ulcele. Charlemont a desenat, apoi, piesă cu piesă, toate obiectele descoperite în vatra Horodnicului de Jos, ceramică celtică şi, mai ales, bastarnă, toporişti, vârfuri de arme, toate din secolele III-II înainte de Cristos. S-au mai găsit, desigur, ca peste tot în România, Basarabia şi Ucraina, şi piese care ţin de cultura cucuteniană, dar oraşul-cetate nu li s-a arătat şi pace. Poate că nici nu a existat, poate că, taman ca la Rădăuţi, „horodul” se referă la un posibil târg de animale şi produse agricole, organizat în vecinătatea Mănăstirii Horodnic, săptămânal sau cu ocazia mai multor sărbători anuale. E posibilă, totuşi, şi varianta existenţei, cândva, a unei întărituri de pământ şi lemn, condusă de o căpetenie locală (horodnic), pe care s-o fi măcinat, prin vremuri, brazda pământească, dar nu trebuie exclusă nici varianta unei străvechi cetăţui din piatră, precum cele despre care vorbeşte, după ce le văzuse, Simion Florea Marian, în „Tradiţiile…” sale, cetăţuie pe care, deocamdată, pământul nu voieşte să ne-o dezvăluie.
N-ar fi exclus ca temelia acelei cetăţi să se afle nu la Horodnicul de Jos, ci la Horodnicul de Sus, în pădurea „Cetate”, pe Pârâul Cetăţii, localizare sugerată şi de reperele menţionate în uricul lui Roman Vodă, din 18 noiembrie 1393, în care se spune că hotarul Frătăuţilor porneşte „de la obârşia Sucevei, drept la Movilă, la satele lui Radomir”, care sate pot fi cele cunoscute, în viitor, drept satele Horodnic, Rădăuţii reprezentând, aşa cum este sugestia generală, o parte din acest ocol, cea poziţionată „de acolo (de la satele lui Radomir), drept peste câmp la o movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir”, în capătul cărui ocol se află „cornul de jos”, dinspre Suceava. Dar, deocamdată, totul este doar o sugestie, deşi reperele hotarnicei Rădăuţilor, din 19 şi 20 iulie 1782, deşi împănate cu foarte multe toponime, par să respecte, în megieşia Frătăuţilor cu Horodnic şi Rădăuţi, aceleaşi indicii ale dispunerii movilelor. Dar, despre asta, cu un alt prilej, după o documentare mai amănunţită.
Cele două sate Horodnic, „unde a fost curtea lui Petru Vrană”, deşi locuite din antichitate, au fost atestate documentar abia în 15 iulie 1439, ca proprietăţi ale mănăstirii Horodnic („unde este Antonida stareţă”), împreună cu satul dispărut Balasinăuţi, şi sunt, alături de Frătăuţi, pietre de temelie ale spiritualităţii bucovinene, datorită numelor mari, aduse prinos culturii române.
La Horodnicul de Jos s-a născut, în 1 noiembrie 1836, I. G. Sbiera, iar în 26 august 1884, publicistul Calistrat Şotropa, autor al unor interesante tablete literare despre atmosfera idilică a satului natal, publicate prin vechile reviste bucovinene. Din Horodnicul de Jos a plecat şi Eroul Umanităţii Ioan D. Popescu, autorul unei mărturii zguduitoare, publicată, alături de mărturia câmpulungeanului Ilie Ilisei, sub titlul „Dosarele suferinţei”, de Grupul editorial „Muşatinii – Bucovina viitoare”, în 1999, dar şi neîntrecutul fluieraş Silvestru Lungoci, născut în satul Călugăriţa, în 9 ianuarie 1939. Bădiţa Silvestru a copilărit în satul natal al vigurosului prozator bucovinean Vasile Ţigănescu (13.01.1898 – 18 august 1971), sat frumos, risipit pe un platou întins, la poalele obcinilor, în care încă trăiesc şi cântă doi mari rapsozi bucovineni, Gicu şi Vasilică Lungoci, fraţii lui Silvestru. Şi mai există, la Horodnicul de Jos, un prieten al nostru statornic, hâtrul dascăl Gică Sbiera, cel cu suflet clădit drept temelie a memoriei. Şi tot din Horodnicul de Jos se trage şi poetul contemporan Nicolae Prelipceanu, născut în 10 august 1942, dar şi mama celebrului om de televiziune, poet, prozator şi publicist Mihai Tatulici, dar care s-a născut la Frătăuţi, în 3 august 1948.
De Horodnicul de Sus se leagă numele lui Em. Grigorovitza (15.02.1857 – 06.12.1915), „cronicar duios al Bucovinei” (Constantin Loghin), născut la Rădăuţi, dar puternic ataşat de „baştina părinţilor şi a mamei copilului” său, căci „sat frumos românesc ca acesta greu să găseşti cât ai căuta”.
Şi tot la Horodnicul de Sus s-au născut doi mari poeţi iconari, Iulian Vesper, în 22 noiembrie 1908, şi E. Ar. Zaharia, în 24 ianuarie 1911.
Întărituri domneşti pentru satele Horodnic se mai obţin în 1 august 1444 şi în 8 iulie 1453, ambele în beneficiul mănăstirii stareţei Antonida, mănăstire dispărută, dar cu temeliile adăpostite, probabil, de vatra fertilă a satului Călugăriţa. Este de presupus că mănăstirea aceea veche a dispărut şi s-a risipit înainte de urcare pe tron a lui Ştefan cel Mare, din moment ce, în 26 august 1474, se judecă, în faţa Sfatului domnesc de la Suceava, pricina dintre Ivanco, fiul lui Vasco de la Horodnic, şi Măruşca, fiica lui Ivan Cupcici. Procesul, judecat după dreptul valah (valaskim), „cum este drept şi lege, după obicei, ca să vie Ivanco însuşi cu 24 de jurători şi să jure cu ei Ivanco şi cu fraţii săi că sunt nepoţii lui Cupcici, după mama lor, de asemenea că sunt nepoţi şi ai Maruşcăi, şi ai lui Mihno” (fiul lui Grozea Cupcici, nepotul Maruşcăi”.
În ziua judecăţii, deci în 26 august 1474, „Ivanco şi cu fraţii săi s-au lepădat de jurământul lor şi nu au vrut să jure cu jurătorii lor, ci au lăsat pe Măruşca, fiica lui Ivan Cupcici, ca să vie ea singură şi să jure, zicând aşa: Că Ivanco, fiul lui Vasco din Horodnic, şi cu fraţii săi nu sunt nepoţii lui Cupcici, nici ai ei, ai Maruşcăi, nici ai lui Mihno”.
Ştefan cel Mare şi sfatul său domnesc, „văzând Maruşcăi”, i-a întărit ei toate satele lui Cupcici, stabilind, pentru eventualitatea altor pâre mincinoase la domnie, o amendă usturătoare pentru cei din neamul lui Ivanco, adică „să plătească atunci zavească 60 de ruble de argint curat”.
Dar, în vremurile care au urmat, nici un urmaş din neamul Vasco al sătenilor horodnicani nu a mai revendicat străvechile moşii, care, după o întăritură, din 1530, a lui Petru Rareş, referitoare la cumpărarea satului Horodnicul de Jos, „cu livada, mai jos de Osoe”, şi după o alta, din 14 februarie 1582, prin care Iancul Sasul Vodă, în baza uricelor din vremea lui Ştefan cel Mare, întărea celor două sate fraţilor Ion, Trifon, Ştefan, Sturza, Vasutca, Parasca, Fădora şi Anuşca Cupcici, sunt vândute, la 1577, lui Ieremia Movilă, care le dăruieşte Mănăstirii Suceviţa, „cu iazuri şi cu mori pe Părăul Horodnicul şi pe Părăul Pozinul şi cu poiene şi curături într-a lor hotară”. Mănăstirea stăpâneşte cele două sate, aflate într-un acelaşi hotar până în 1785, până la confiscarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea cu pământ arabil, fâneţe şi păduri, pe seama averilor confiscate de la călugări, a obştilor săteşti şi a ţăranilor, în 1786.
În acel an 1786, al primei reforme agrare în Bucovina, sunt menţionate, pentru prima dată în nişte hotarnice, toponime precum Coliba, Dealul Horodnicului, Dealul Pietros, Dealul Voitinului sau Viţău, Fântâna Voloca, La Mărul Roşu, Mesteceni, Opcina, Pădurea Corhana, Piscul Murelor, Pârâul Boşneanu, Pârâul Pozinul, Pârâul Valea Sacă, Poiana Haiciunca, Poiana Pietroasă (fostă pădure), Sub Codru, Traian şi Vadul Pietros (Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, I, pg. 299).
La Horodnice se stabiliseră, între timp, şi trei familii de emigranţi transilvăneni, cea a lui Vasile Moroşan, plugar din Bârgău, sosit, în 1748, împreună cu nevasta şi cu doi băieţi şi două fete; cea a bodnarului din Rodna George Ungurean, stabilit la Horodnic în 1766, împreună cu soţia, un băiat şi cinci fete; cea a plugarului din Rodna Nicuţă Buenţa, sosit tot în 1766, împreună cu soţia şi două fete.
În 17 martie 1782, nişte ţărani din Horodnic, în frunte cu vornicul lor de atunci, Ioniţă Ţigănescu, au fost invitaţi să participe, împreună cu ţărani din Volovăţ şi din Rădăuţi, la juruirea şi hotărnicirea moşiei satului Rădăuţi. Ceilalţi „oameni buni şi bătrâni” erau Toader, fost protopop, Grigore Prilipcean, Ioan Morar, Simeon Crisenco şi Grigoraş Calancea.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Horodnic, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „81 – toată suma caselor”, însemnând 8 popi, 13 femei sărace şi 60 scutelnici ai spătarului Enăkaki.
În 1774, când austriecii ocupă Bucovina, satele Horodnic aveau 72 familii, dar numărul lor creşte, până în 1784, la 186 de familii, din 1785, cele două sate cu rădăcini comune devenind comune distincte.
Biserica Sfântului Ioan Teologul din Horodnicu de Jos a fost ctitorită, în 1814, de Nicolai POPESCUL şi de preotul Dimitrie POPESCUL, fiind restaurată în 1853. Biserica din Călugăriţa, ctitorită în 1591, avea să fie restaurată în 1871.
Biserica Sfântului Dimitrie din Horodnicu de Sus fusese construită în 1790, din banii Fondului Religionar, renovată, în 1853, de preotul Dimitrie SOSNOVICI, apoi în 1871.
În 1843, parohia Horodnicu de Sus, cu 1.656 enoriaşi, era slujită de parohul Dimitrie SOSNOVICI, iar cea din Horodnicu de Jos, cu 1.240 enoriaşi, de parohul Dimitrie POPESCUL şi de preotul cooperator Nicolai POPESCUL.
În 1907, paroh la Horodnicu de Sus era Epifanie BACINSCHI, născut în 1845, preot din 1869, paroh din 1879, cantor fiind, din 1901, George POPESCUL, născut în 1867. În acelaşi an, la Horodnicu de Jos, paroh era Epaminondas PRELICI, născut în 1847, preot din 1873, paroh din 1882, iar cantor, din 1900, Dimitrie HALIP, născut în 1858.
Câte o şcoală cu 5 clase funcţionau în ambele comune Horodnic din 1861, la Horodnicu de Sus fiind deschisă, în 1902, şi o şcoală cu 3 clase .
În 1890, când Daniel Werenka îşi publică celebra „Topographie”, Horodnicul-de-jos avea 2.148 locuitori, păstoriţi de parohul Dimitrie Popescu şi de cantorul bisericesc Petru Lomoş. Primar al satului era Onufrei Teleagă, iar învăţători, Vasile Mihalescul şi Fevronia Velehorschi.
O colectă, pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Zaharie ZUB, primar în comuna Horodnic de sus”, menţionează următoarele nume de localnici:paroh Titus TURTUREAN, învăţător Toader GUGA, Titus COMOROŞAN, Simion ZUB, Artemie ZUB, Toader MACOVEI, Ion CALANCEA, George ICHIM, Dumitru POPESCUL, Maftei PRELIPCEAN, Constantin GRICENCO, Casian MACOVEI, Vasile JACOTA, Constantin MACOVEI, Ion GROSUL, Iftim POPESCUL, George ANICA alui ZAHARIE, Constantin LUŢA, George LUŢIA, George GROSUL alui Gavril, Constantin GROSUL, Vasile ANICA, George MACOVEI şi Spiridon POPESCUL . În Horodnicul de Jos era primar, în 1896, Onufreiu TELEAGĂ .
Din Horodnicul de Jos, lista de colectă întocmită de parohul Dimitrie POPESCUL cuprinde numele localnicilor: primarul Onufrei TELEAGA, Gavril TELEAGA, Petru PRELIPCEAN, Dumitru alui Lupu TELEAGA, Dumitru alui Alexandru TELEAGA, Ion alui Silion PRELIPCEAN, Antip PRELIPCEAN, Ilie ANDRIEŞAN, George LUNGOCI, Pancratie POPESCUL, Ion POPESCUL, Ifrim OLENICI, Rachila lui Simion TELEAGA, Gavril ŢIGANESCU, Alexandru POPESCUL, George PRELIPCEAN, Ioan PISCUC, Ioan ŢIGANESCU, Laurenti ŢIGANESCU, George PRELIPCEAN şi Dionisie SOROCEAN .
O altă colectă, demarată în 18 Decembrie 1897, în folosul aceluiaşi internat cernăuţean, făcută de primarul Onufrei TELEAGĂ, de proprietarul Petrea alui Archip TELEAGĂ şi de preotul Dimitrie POPESCUL, menţionează următoarele nume din Horodnicul de Jos: proprietarul Ion ONICA, proprietarul şi negustorul Gavriil TELEAGĂ, Ion alui Simion TELEAGĂ, Simion alui Vasile TELEAGĂ, Casian alui Georgie TELEAGĂ, Vasile TELEAGĂ, Dumitru TELEAGĂ, Simion alui Alexandru TELEAGĂ, Rachila TELEAGĂ, Pavel TELEAGĂ, Ion PRELIPCEAN, Dimitrie POPESCU, George BOGHIAN, Nistor COLBAN, Pentelei PRELIPCEAN, Ion alui Damian LUNGOCI, Ion PISCUC, Dumitru alui Vasile PRELIPCEAN, David ANDRIŞAN, Ion ANDRIŞAN, Nistor PRELIPCEAN, Toma PRELIPCEAN, Ion alui Artemi PRELIPCEAN, Ion alui Precop PRELIPCEAN, Ifrim PRELIPCEAN, Casian POPESCUL, Pentelei PRELIPCEAN, Anton PRELIPCEAN, Petre alui Anton PRELIPCEAN, Grigori alui Varlaam PRELIPCEAN, Chiriac PRELIPCEAN, Toader PRELIPCEAN, Efrim COLBAN, Dumitru alui Vasile COLBAN, Simion ŞOTROPA, Aniţa lui Simion ŞOTROPA, Ion alui Vasile LUŢA, Anton RAICO, Ion TIRON, Andron LUŢA, Vasile POPESCUL, Pentelei VLADEAN şi rădăuţenii Iankel ŞAPIRA, Leiser KIRMAYER, Calman FIŞER, Nathan HARTH şi Chaim MENŞEL, precum şi arendaşul morii din Horodnicul de Jos, Franz REITMAIER, burger în Rădăuţi .
În 1899, de Sf. Dumitru, „părintele episcop Repta” a sfinţit biserica din Horodnicu de Sus, cu un sobor de 18 preoţi, în prezenţa a câtorva mii de credincioşi. Printre ctitori se află, în primul rând, primarul de atunci, Zaharie Zub, care a dat 4.500 florini .
Horodnicul-de-sus avea 2.595 locuitori, păstoriţi de preotul Tit Turturean şi de cantorul Casian Şindilaru. Şcoala din sat avea patru învăţători, Teodor Guga, Tit Comoroşan, Glicheria Comoroşan şi Panora Senculeţ, iar primar al satului era Zaharia Zub, unchiul lui Em. Grigorovitza, care avea să scrie, mai târziu:
„Am mai povestit, cu alt prilej, cititorilor mei despre Horodnicul de Sus şi o mai zic o dată că sat frumos românesc ca acesta greu se mai găseşte cât aţi căuta. Nu că-l laud, fiindcă-mi e acolo baştina părinţilor şi a mamei copilului meu, dar aşa-i. Şi n-ar fi numai atâta, dar treizeci de ani de-a rândul, de când am trecut dincoace, în Ţara Românească, tot de casa noastră strămoşească a ţinut vornicia acestui cuib de Români. Şi numai la biserica veche din sat, dacă aş fi vrut să merg să mă închin, tot de tata socru, preotul satului, era să dau.
Cum nu era să-mi fie drag Horodnicul de Sus? E şi satul cel mai lipit de marginea târgului, scăldat de apa albăstrie şi rece a Topliţei, ce curge ascunsă până spre piaţa mare a Rădăuţului.
Şi ce mândru e aşezat Horodnicul de Sus, la un capăt al şesului, chiar în spatele târgului, având faţa îndreptată spre munţii Carpaţilor, parcă ar fi fost pus strajă pe valea mare a Sucevei, ce se deschide de aicea înainte.
Poate de aceea se va fi trudit aşa strămoşul meu, de a venit fugar din ţara muscălească, să-şi regăsească scumpa lui Moldovă, pe care o părăsise ca flăcău de 17 ani, luat cam cu sila de cetele generalului rusesc Munich, la anul 1739. Păţise şi el ce li s-a întâmplat, în urmă, la mulţi feciori de casă bună moldovenească. Că mi-i ademeneau Ruşii în tot felul şi-i luau cu dânşii, în ţara lor, unde o samă ajungeau la slujbe înalte, cum a fost, de pildă, şi cu Onu de la Miroslave.
În familia noastră s-au păstrat şi azi hârtii cari spun multe. Dar cine să apuce a scormoni din nou lucruri uitate… şi la ce? Cu gânduri trufaşe, că ce şi cum era să fie, dacă veneau lucrurile altfel şi nu cum au venit, nu mi-am bătut niciodată capul. Destul de scump plătise tatăl meu, cum îmi povestea adeseori, tradiţia din familie, cum că ne-am trage din neam. Face să o spun şi altora.
Moşul meu, Irmolai, om cu multă socoteală, văzând că învăţătura era lucru scump, a lăsat pe cei doi băieţi ce-i avea, adică pe tatăl meu şi pe frate-său, primarul Horodnicului de azi, să înveţe ce cam se putea învăţa pe vremurile acele aşa, prin apropiere, mai la mănăstirea Suceviţei, mai la Rădăuţi. Tatălui meu îi băgase însă în cap, încă mai dinainte, un unchiu, călugăr ce tot se abătea pe la casă, fumuri de boierie. Şi-ntr-o zi, prin postul mare, când moşul meu l-a fost trimes pe tata cu boii în ţarină, să o cureţe de spini, el ce s-a gândit, ce a făcut, dar atât că a tulit-o drept în Moldova, la mânăstirea Neamţului, unde un fel de frate al moşului meu, arhimandritul Serafim, se găsea stariţ. Ce va fi învăţat pe acolo bietul meu tată e greu de spus. Destul că, după moartea unchiului, s-a întors băiat cam răsărit, dar fără nici un rost, adică nici bun de gospodărie, nici prea îndemânatec pentru carte nemţească, ce se cerea pe la noi, în Bucovina. Cu mare greu şi-a cârpit, în urmă, învăţătura, încât să poată intra învăţător şi, astfel, să scape de slujba grea de opt ani a oştirei.
Dar să mă întorc înapoi, la firul amintirilor mele, şi, părăsind Horodnicul, să apuc pe altă cale şi să dau de drumul mare ce duce, la stânga, spre Rădăuţi, iar, în dreapta, apucă spre vestita mânăstire a Suceviţei, cea durată de neamul domnesc al Movileştilor. Într-acolo tăbărăsc, în ziua de Probaj (Probaj se zice în popor la sărbătoarea Schimbării la Faţă), toate satele de prinprejur, mai ales, însă, Horodnicenii noştri.
În partea aceea se îmbie, pe la jumătate de cale, şi un drum destul de bunicel al satului nostru. La ieşirea din sat, însă, nu mă pot răbda să nu-mi întorc, încă o dată, privirea la frumoasa şcoală cu şase clase, ce au clădit-o oamenii de câţiva ani încoace. Unde, acum douăzeci de ani, nu prindeai copiii Horodnicenilor nici cu arcanul ca să-i aduci la învăţătură, şcoala asta nouă, cât îi de încăpătoare, geme de băieţi şi fete cari, învăţând cu schimbul, unii dimineaţă şi alţii după amiazăzi, nu dovedesc să se lumineze de ajuns. Acum comuna a cumpărat şi cele două crâşme, de devale din sat, unicele cari mai rămăseseră încă neînchise, după izgonirea Jidovilor de către unchiul meu, vornicul. Astfel, se mai fac două şcoli deosebite, pentru sătenii împrăştiaţi unii pe aşa-zisa toloacă a Braniştei, iar alţii tocmai hăt, dincolo, pe sub pădurea Fondului. O! dacă s-ar putea pune în locul fiecărei crăşme câte-o şcoală, cum s-a făcut la Horodnicul de Sus, tu, neam ales al Israilului, oare ce te-ai mai face?
Drumul satului din partea asta îi pietruit, ba încă, pe ici, pe colo, s-a sădit câte un pom alăturea şanţului, lucru de minune, care arată că vreau oamenii să facă cum face stăpânirea şi tot parcă li vine greu să-şi întinză ei înşişi umbră pe ogoarele lor. Şi ogoarele sunt muncite bine şi făgăduiesc, ca în toţi anii, rod şi bucate îmbelşugate. Unde prinde, însă, drumuleţul satului a se sfârşi şi vine de se închiagă cu drumul împărătesc, zărim o fântână mare, cu ghizduri şi cu brâu înalt de peatră. În dosul stâlpului sumeţ al cumpenei cu ciutură ferecată, se înalţă o cruce frumoasă de pomenire, cioplită din două lespezi întregi de stâncă adevărată. Nu trece om, de unde va fi venind, ca să nu se oprească, o clipă, şi, făcându-şi cruce, să nu mulţămească celui de sus pentru băutura răcoritoare, şoptind, în acelaşi timp, şi numele acelora ce s-au gândit să facă aşa binefacere însătaţilor de la drum. Îmi vin lacrămi în ochi, căci ctitorii însemnaţi cu slove vechi pe latul crucei sunt moşul meu, Irmolai, şi Solomina, bunică-mea. Să-i aibă Dumnezeu în împărăţia sa!” (Cum a fost odată, Bucureşti, 1911).
Horodnicul de Jos beneficiază de o succintă descriere, aşa cum fusese prin anul 1848, din partea lui Ion alui Gheorghe Sbiera:
„Satul Horodnicul de Jos era aşezat în vale, lângă părăul Pozănul, şi pe coasta miazăziuală a unui colnic lungăreţ. Din vatra satului, cercul de vedere, adică discul pământului (orizontul) îmi părea foarte restrâns, îngust. Când mă suiam, însă, pe gruiul (vârful) colnicului, unde era pusă o ciuhă (bornă) de cătră ingineri, când au fost măsurat moşiile oamenilor, mi se mai lărgea încâtva cercul de vedere, dar tot credeam că acolo unde se împreună cerul cu pământul este marginea lumii” (Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţ, 1899).
Prima bibliotecă publică a Horodnicului de Jos, Cabinetul de cetire „Vatra”, s-a înfiinţat, în casa comunală, în anul 1896, cu 326 membri, cu 79 cărţi şi 4 abonamente la gazete, dar şi cu o avere de 26 florini şi 20 de creiţari. Preşedintele „Vetrei” era preotul Dimitrie Popescul, secondat de legendarul învăţător Vasile Mihalescul şi de secretarul Dionisie Sorocean.
Horodnicul de Sus a preferat să-şi facă, mai întâi, bancă cooperatistă, a cincia bancă rurală de tip Raiffeisen din Bucovina, după cele din Crasna, Fundu Moldovei, Solca şi Stroieşti, înfiinţată în anul 1898, cu 139 părtaşi, sub preşedinţia lui Epifanie Bacinschi şi sub directoratul primarului Zaharie Zub, cu învăţătorul Teodor Guga vistiernic, cu George Luţă şi Filip Macoveiu în Consiliul de control, şi cu Emilian Hreniuc, Dimitrie Popescul şi Simeon Zub în direcţie.
Folclorul pare să se fi simţit mai bine la Horodnicul de Jos, unde şi Ana, şi Giorgi Sbiera, aveau, în anii de după 1841, câte un cântec al lor, „Of, loziţă înfrunzită” şi, respectiv, „Hai să bem, să bem să bem!”. Şi se mai cântau, la Horodnicul de Jos, veselele cântece „Care fete-s mai fudule”, „Pus-am şeaua pe doi cai” sau „Tinereţe, haine scumpe”, ultimul chiar şi în perioada interbelică, de către un rapsod celebru pe atunci, Ion Prepeliţă.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana IFTINCA (20 ani în 1914), Dimitrie a lui Maftei POPESCUL (26 ani în 1912) şi Onofrei TIRON (factor poştal şi gospodar, 30 ani în 1912) din Horodnicu de Jos.
Deşi comune diferite, cele două sate Horodnic cu rădăcină comună, cu oameni la fel de gospodari şi de sensibili, înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre noi, o vatră de o frumuseţe tulburătoare şi o anume parte din identitatea românismului în Bucovina. Şi asta, pentru că din Horodnic au pornit grupuri, grupuri de tineri, pentru a umple cu cărţi măcar rafturile unei încăperi dintr-o bibliotecă. Nici un oraş al Bucovinei nu a oferit patrimoniului nostru naţional atâta zestre spirituală cât cele două Horodnice, ambele purtând cu vrednicie aura fiilor lor, care au biruit curgerea vremurilor.

HOROŞĂUŢI

Megieş cu Dobronăuţii, Boianciuc, Cuciurul Mic şi Vaslăuţii, satul de pe Pârâul Negru, Horoşăuţi, a fost întărit, în 15 ianuarie 1617, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron.
În 3 iunie 1640, după moartea Antimiei, moşia şi satul se împart între ginerii lui Dumitru Lenţa, Onciul Iuraşcovici, Isac Cocoranul şi Gliguţă, şi nepotul lui Dumitru Lenţa, Dumitraşcu Lenţa.
În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiii lui, Lupa şi Miron, „întreg satul Horoşăuţi… care i-a fost parte cumpărătură, parte baştină, cu un heleşteu bun, cu moară şi cu alte locuri”. Lupa Cocoranul se va căsători cu Turcul, iar copiii lor moştenesc o jumătate de sat, în 25 martie 1704. Unul dintre aceşti fii, Constantin Turcul, s-a căsătorit cu Antimia, cea care primeşte în dar, în 5 aprilie 1723, partea de sat care revenise Ilenei, fata lui Vasile Turcul. O altă parte de sat, care aparţinuse lui Buculei, s-a împărţit, în 5 iulie 1750, între copiii acestuia, Safta, Aniţa şi Angelina Drace.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, le revene „giumătate de sat Horoşeuţi”.
Partea de moşii din Horoşăuţi a lui Buculei s-a împărţit, în 5 iulie 1750, între Gheorghi Turcul şi Raifta Vlăiculeasa şi copiii ei, iar sfertul de sat Horoşăuţi al lui Buculei s-a ales „să se împartă în trii părţi, pi surori, Saftii şi Aniţii şi Anghelinii (fetele Vlăiculesii), dar Aniţa au văndut partea ei nipotului său, lui Ilie Drace, ficior Saftii, şi de la Ilie Drace au cumpărat Andrieş Turcul, iar partea Dracii, ce-i de la maică-sa, Safta, au rămas să să înpartă Vlăiculeasa cu Turcul”. Zece ani mai târziu, în 16 martie 1760, când Raifta Vlaiculesii împarte moşiile copiilor ei, „lui Ilie i-a venit a tria parte de Horoşăuţi ca să o stăpânească singur”.
În 3 octombrie 1762, Vlăiculeştii revendică, la Divanul Domnesc, posesia unui sfert de sat, partea lui Buculei, în dauna lui Gheorghe Turcul, şi are câştig de cauză.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Horoşăuţi, moşie a postelnicului TURCULEŢ şi a răzeşilor, „60 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 2 dascăli, Gavril şi Vasile, 2 ruptaşi, Ilie VLAICO şi Costandin VLAICO sin lui Ilie, 1 umblător (agent fiscal), Sofronii FUŞTEI, 4 văduve, Salinca, Nastasia, Catrina şi Maria, 2 jidovi, Davidu şi Froim orândar, 17 case pustii şi 31 birnici, adică: Onofrei MURAVESKI, Ştefan ŢURILO, Dumitraş GRUMEZA, Vasili GRUMEZA, Pântei FUŞTEI, Mihailo sin PÂNTELEI, Toader dulgheriul, Ştefan GAVRILIUC, Mihailo FUŞTEI, Simion GAVRILIUC, Vasili MUSTOVEIU, Prodan MICHICIUK, Ion BINTUL, Macsim rus, Pintelei LUNICI, Vasili MANICU, Andronic CIOBOTARCIUK, Mihailo CIOBOTARCIUK, Sirbin CREŢUL, Giorge DASCALCIUK, Andrieş GRAUR, Vasili CIOSU, Simion zet ŞEPTILICI, Gligoraş CIOBOTARCIUK, Vasili PITHIRNIAK, Nechifor ciobotar, Gavril sin BEICIUK, Vasili CAŞCAVAL, Alecsandru CHIRILIUC, Vasili VACARCIUK şi Iftodi GRUMEZA.
Cătunul Dobrinăuţi, moşie a lui Postolachi CÂRSTE, avea 42 „toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasilii, 1 dascăl, Toader, 2 jidovi, Şmilo şi Zălman, şi 38 birnici, adică: Ion RUDIN vornic, Alecsa morar, Fedor brat ego, Georgie sin RABCIUC, Andrei CROCIAC, Hrihor HUŢUL, Vasili DRĂGUŢAN, Sandul sin MACSIM, Ion LAVRINCIUC, Vasilii a moşneguţului, Ignat BRÂNZEI, Petru cumnat lui BRÂNZEI, Necolai sin GAVRIL, Toader brat ego, Moisa CROCIAC, Tănasă BEŞICĂ, Ursul sin BEŞICĂ, Vasilii STARI, Ion zet BĂŞICĂ, Ion RABCIUC, Ursul ŞTEFIUC, Vasilii CIMPOEŞUL, Hrihor ILIUC, Nechita rus, Matei sin GAVRIL, Sofronii sin ZAHARII, Tănasă sin DARII, Petre rus, Ion DREBOT, Toader moldovan, Ion sin ego, Vasili sin ego, Grigoraş LEFTER, Ivan PIANIŢA, Ion SALAPAI, Nichita văcar, Dănilă ŢAMPUL, Iacob TĂTARUL, Ştefan strugar, Mihai DELE, Ion sin CRUCIAN, Macsin STARI, Coste sin ego, Palii rus, Andrei TREBUHINSKI, Ignat RABCIUC, Dumitru sin IGNAT, Tănasă LAVRINCIUC, Ştefan HUŢUL, Vasile GERILĂ, Zaharie, Toader sin ZAHARII şi Fedor morar.
În 1774, Horoşăuţii aveau 67 familii ţărăneşti, iar în 1775, 1 mazil, 2 popi şi 84 ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 130.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Horoşăuţi a fost ctitorită, în 1858, de Mihail cavaler de WARTARASIEWICZ şi de Micolai de VLAICO, pe locul unei biserici vechi, aflată, în 1843, sub patronatul baronului Wartan WARTARASIEWICZ şi slujită de preotul administrator Constantin TARANGUL, care păstorea 905 suflete. În 1876, patron bisericesc era Severin von WARTARASIEWICZ, paroh fiind Ilie CUŞNIRIUC, numărul enoriaşilor ajungând la 1.456. În 1907, sub acelaşi patronaj, biserica îl avea paroh pe Ilie CUŞNIRIUC, născut în 1837, preot din 1868, paroh din 1871, iar cantor, din 1888, pe Eustachie LASTIUCA, născut în 1859.
O şcoală cu 4 clase fusese deschisă în comună în anul 1884 .
În 1890, Horoşăuţii aveau 1.631 locuitori, parohi fiind Ilie Cuşniriuc şi Grigorie Laza, învăţător – Panora Senculeţ, iar primar – Ferdinand Drvota.
O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, încredinţată, în octombrie 1891, lui „Ilie CUŞNIRIUC, paroch în Horoşăuţi”, menţionează următoarele nume de localnici: Dorimedont CUŞNIRIUC, preoteasa văduvă Reghina HNIDEIU, Eufrosina HNIDEIU, proprietarul Constantin de VLAICO, Catinca de VLAICO, antistele comunal Ferdinand DRWOTA, Maria DRWOTA, proprietarul Andronic de VLAICO, răzeşa Maria ZEBACINSCHI, răzeşul Ioan ZOTTA, Pulcheria ZOTTA, răzeşul Petru MISICHIEVICI, răzeşul Niculai VLAICO, răzeşul Vasile TOMIUC, Maria TOMIUC, răzeşa Elisaveta VLAICO, răzeşul Dimitrie BALASINOVICI, răzeşul Iancu BALASINOVICI, răzeşul Teodor COCEALA, Maria COCEALA şi răzeşa Ana MALINESCUL .
În 1910, 90 % din populaţia satului Doroşăuţi era ucraineană.

i

IABLONIŢA

Aşezată pe malul drept al Ceremuşului Alb, lângă Coniatin şi aproape de Câmpulung Rusesc, „Iabloniţa românească”, după cum era inserată în hărţile Marelui Stat Major austriac, la 1774, era populată, încă din 20 mai 1762, când egumenul Putnei arendează munţii unor „ruşi din Putila”, cu huţuli, aşa că, în 1774, 69 gospodării, împrăştiate pe coaste de munte, întregeau un sat pitoresc şi în continuă dezvoltare, care va ajunge, în 1784, la 82 gospodării, răspândite în trei cătune, Holoşena, Ialovicioara şi Plaiu, la poalele munţilor Berdo, Hrebeneşti, Maximeţ şi Medjeve.
În 12 iulie 1793, baronul Vasile Balş, care stăpânea Iabloniţa, o vinde lui Iacob Romaşcan.
În 24 iunie 1795, Mihalachi Giurgiuvan, care îşi făcea testamentul, stăpânea „parte din Iabloniţa”.
Biserica Sfântului Mihail din Iabloniţa a fost construită, pe locul unei bisericuţe vechi, în 1877, fiind dotată cu un iconostas în 1901. Capela Naşterii Maicii Domnului avea să fie construită în 1883.
În 1843, bisericuţa veche din Iabloniţa, cu 937 enoriaşi, avea postul vacant, patroni bisericeşti fiind Mihail de ROMAŞCAN, Georgie de GIURGIUVAN şi Grigore de AIVAS. În 1876, patron bisericesc rămăsese doar Grigore de AIVAS, paroh fiind Miron GRIBOVSCHI, care păstorea 1.105 suflete. În 1907, când patron bisericesc era Ladislaus graf BAWOROWSKI, comuna bisericească Iabloniţa, Holoşena, Ialovicioara şi Plai îl avea paroh pe Ştefan HALIP, născut în 1864, preot din 1894, paroh din 1899, cantor fiind, din 1900, Cornel PATAKOWSKI, născut în 1849.
În Iabloniţa funcţiona, din 1884, o şcoală cu o clasă .
În 1890, Iabloniţa avea 1.190 locuitori. Primar era Michail Mironeţ, paroh – Constantin Iaworowski, învăţător – Calinic Şcraba, iar cantor bisericesc – Cornelie Potakowski.
În 1910, „Iabloniţa românească”, în care se stabiliseră şi vreo sută de evrei, era în totalitate o localitate huţulă.

IACOBENI

Satul „Ecobenilor de pe Bistriţă”, care, în 23 mai 1765, erau chemaţi la judecata vornicului câmpulungean Constantin Cantacuzino de către Toader Tolovan, „zicând Tolovan că are şi el moşie acolo unde şed Ecobenii”, pe locul „ce-i zic Tolovan şi pentru că au chemat pe tată-său Tolovan”. Câştig de cauză au avut „Ecobenii”, foşti emigranţi transilvăneni, stabiliţi de multă vreme în munţii obştilor înfrăţite câmpulungene.
În 1775, Iacobenii încă mai ţineau de Vatra Dornei, împreună cu care avea 4 popi şi 302 ţărani, în mare majoritate dorneni, din moment ce, în 1784, au fost înregistrate la Iacobeni doar 70 familii.
Între anii 1780-781, minereurile de cupru şi de mangan, precum şi cele de fier au fost descoperite în munţii din vecinătatea Iacobenilor, iar un investitor german Karl Manz, Cavaler al Mariensee, a concesionat terenuri şi a trimis recrutori, în regiunea Zips din Slovacia, în căutare de mineri dispuşi să se mute în Bucovina.
În 1783, zidari şi dulgheri din regimente de Transilvania, puşi la dispoziţia lui Manz, au început construcţia unei turnătorii în Iacobeni, proiect finalizat în 1784, când s-a folosit materie primă adusă din Transilvania. În acelaşi timp, s-au construit douăsprezece case pentru muncitori, puse la dispoziţia primilor colonişti, germani din Transilvania şi din Zips, deci din regiunea dintre Gelniće, Smelniće, Opaka, Stoss şi Iaco, de unde au venit 22 familii. Primele opt familii de germani, sosite din Zips (Slovacia), în 1785, au fost: Schröder, Mieslinger, Stark, Schneider, Knobloch, Wahnsiedel, Hoffmann şi Theiss.
În 1784, la Eisenthal, s-au stabilit ţipterii Weisshaupt, Brier, Klein, Scheike, Henig şi Stark. Prima casă, pe malul Bistriţei Aurii, a fost construită de Johann Klein.
În 1786, alţi imigranţi au sosit în Jakobeni, într-un grup cuprinzând douăzeci şi cinci bărbaţi şi cinci femei, proveniţi din sate ale landului Grundler (Zips), unii dintre ei lucrând la Rafinăria de sare din Pleschberg, lângă Iacobeni, mutată, în 1892, la Cacica.
În 1796, alte patruzeci de familii germane din Zips se stabilesc la Iacobeni, printre acestea, Hoffmann, Mieslinger, Schröder, Stark şi Gleisner. Ulterior, vin, din Silezia Superioară, familiile Jalowsky, Gaschinsky, Nikelsky, Zawetzky, Gorsky, Schirosky, Ottschowsky şi Terschansky.
Colonişti primeau, la sosire, o casă sau un bordei, dar şi bucata de teren din jur, fără drept de înstrăinare, inclusiv prin moştenire, pe care le stăpâneau, pentru o sumă de 30-40 coroane, plătită în rate, pe durata activităţii lor minereşti.
Învăţământul în limba germană funcţionează, la Iacobeni, din 1808, primul profesor fiind fostul maistru cizmar Leiser, printre elevi numărându-se copiii familiilor Steiner, Krieger, Lang, Muhm, Gartner, Gotsch, Sapadi, Kollarek, care familii au construit şi o şcoală cu două camere, demolată, după un secol de funcţionare, de noul director al şcolii nemţeşti din Iacobeni, Carl Frankendorfer, un emigrant din oraşul maghiar de Modra, care a coordonat construirea a două clădiri şcolare noi, cele care există şi astăzi.
Numele germanilor din Iacobeni şi al oraşelor germane din care proveneau s-au păstrat , din EINSIEDL sosind familiile Drotzinger, Duck, Gärtner, Göttel, Hönig, Joschy, Klein, Kohler, Kolarik, Koschka, Kozmann, Kucharek, Lerch, Löffler, Meitner, Münich, Nigelski, Regetz, Sapadi, Schlosser, Schneider, Seufzer, Simon, Stark, Steiner, Spitschuh, Thomasi, Theiss, Weishaupt şi Wenzel; din GOLLNITZ au venit familiile Brauer, Brodacz, Gotsch, Gorski, Hennel, Hermely, Kandra, Knoblauch, Krieger, Leutscher, Muhm, Müller, Quirsfeld, Skibak, Ublauer şi Wagner); din SCHWEDLAR, Dobosch, Grän, Heinz, Knebel, Kotzur, Müller, Theiss, Tambor şi Wenzel; din SCHMOLLNITZ, Reiss, Stenzel şi Terschanski; din LAPOSCH, Tauber, iar din STOSS, Otschofski şi Zippenfenig.
În 1825, Ioan Zugrav, administratorul parohial din Iacobeni, vânduse Direcţiei minelor şi topitoriilor din Iacobeni casa parohială, acareturile şi un loc de 30 prăjini, pentru 149 lei şi 32 creiţari, casă cumpărată, tot de Zugrav, dar cu 400 lei, de la Dumitru Ecoban. Conform dreptului valah, încă în vigoare prin munţii noştri, locuitorii comunei aveau întâietate la cumpărare, aşa că, în 8 ianuarie 1825, răscumpărau casa parohială, acareturile şi terenul de la directorul Direcţiei minelor şi topitoriilor, Johann Meneş, administratorul bisericesc rămânând cu banii încasaţi în buzunar.
În 5 iunie 1836, când forjorul („hămurai”) neamţ Filip Henris se stabilea la Iacobeni, el a cumpărat o moşioară, în Poiana Iacobenilor, de la Niculai Groza din Iacobeni şi de la Ion Iacoban din Ciocăneşti.
Biserica Sfântului Gheorghe din Iacobeni a fost construită, în anii 1817-1818, din banii Fondului Religionar şi din ofranda lui Grigore ERHAN. Iconostasul a fost făcut în 1831, o reparaţie generală a bisericii făcându-se în 1868.
Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Valea Putnei, filială a celei din Iacobeni, fusese ctitorită, în 1762, de Ioan TĂPĂRDĂU şi de Metodie CÂRPĂ din Dorna Candreni. În 1843, când parohia Iacobeni, Valea Putnei şi Puciosu avea 533 enoriaşi, altarul bisericii era slujit de Georgie IANOVICI. În 1876, preot era Ioan BERARIU. În 1907, comuna bisericească Iacobeni, Ciotina, Puciosul şi Valea Putnei îl avea paroh pe Nicolai MIHALCE, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1905, cantor fiind, din 1900, Nicolai NICHITUŞ, născut în 1847.
În Iacobeni au funcţionat câte o şcoală germană de băieţi şi de fetiţe, cu 4 şi, respectiv, 3 clase, din 1870, dar şi o şcoală filială cu o clasă. Şcoala din Valea Putnei, cu o clasă, a fost înfiinţată în 1871 .
În 1890, comuna Iacobeni avea 2.858 locuitori, primarul Nicolai Nichituş fiind şi cantor bisericesc. Paroh era Victor Ţurcan, iar învăţători erau Wilhelm Decker, Amalia Decker şi Leopoldina Hlavin.
Banca populară raiffeisiană din Iacobeni, Ciocăneşti şi Valea Putnei s-a înfiinţat în 1903, sub direcţiunea lui Oreste Tarangul nobil de Valea Uţei. Din consiliul de conducere şi control făceau parte Grigori Vartic şi vistierul Gavriil Beleca. Cabinetul de lectură funcţiona, din 1896, în cancelaria comunală, cu 24 membri, 32 cărţi şi 3 abonamente la gazete. Această primă bibliotecă era condusă de Victor Ţurcan, Nicolai Nichituş şi Alexandru Dranca.
La Valea Putnei funcţiona, din 1898, cabinetul „Dreptatea”, în casa lui Gavril Larion, cu 58 membri, 66 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 35 florini şi 48 creiţari, conducerea acestei biblioteci în formare fiind asigurată de Constantin Hău, Gavril Larion şi Emilian Nimigean.

IACOBEŞTI

În 12 decembrie 1627, Miron Barnovschi Vodă întărea lui Grama şi jupânesei Anghelina, nepoţii lui Vascan Horeş şi ai lui Lupu Cup, jumătate din satul şi moşia Iacobeşti. Cealaltă jumătate aparţinea neamului Stârcea, care, în 6 aprilie 1659, prin Miron Stârcea, stăpânul „unei moşii din Iacobeşti”, obţinea hotarnică nouă, înspre Româneşti, cu moşia lui Gheorghe Mălai. Hotarul cuprindea toponimele: pâraiele Racova şi Horaeţ, Cornişor, Poiana de Jos, vârful Lazul Mongulei, Fântâna lui Baloş , pârâul Racoviţa „care se cheamă Malora”, hotarul Comâneştilor.
În 8 martie 1667, stăpân peste jumătatea de sat a lui Grama era Solomon Costachi, jupânul Catrinei Ursachi, care făcea un schimb de moşii, reconfirmat în 8 martie 1697, cu cumnatul lui, Dumitraşco Ursachi, primind jumătate din satul Todereni, din Ţinutul Fălciului. Dumitraşco Ursachi vinde postelnicului Iuon Abăza, în 28 august 1700, „jumătate de sat Iacobeşti, la apa Sucevii, ţinutul Suceava, la gura pârâului Horaeţ… cu vad de moară pe apa Sucevii şi pe pârâul Horaeţ, cu câmpuri, fânaţe, pădure, cu toţi vecinii care se vor găsi”, pentru 33o lei turceşti.
În 12 februarie 1715, Toader Stârcea şi surorile sale, Angheluşa Hăjdoaie şi Maria Ciogoloaie, amândouă văduve, după cum o sugerează terminaţia numelor („oaie”), vând medelnicerului Dumitraş Miclescul, pentru 150 lei turceşti, „jumătate de sat Iacobeşti, jumătatea de jos, cu fânaţe şi vad de moară pe Horaeţ”.
Mănăstirea Ilişeşti devine proprietara sfertului de sat şi moşie, pe care se va stabili, ulterior, o puternică obşte secuiască, în 14 mai 1737, când ctitorul ei, Ionaşco Isăcescul, o înzestrează cu moşii.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iacobeşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „21 – toată suma caselor”, însemnând 1 nevolnic şi 20 birnici.
În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772.
Din St. Toma au sosit, Moise BIRO (1766), Mihai ANDRAŞ (1765), cizmarul Paul AKON (1768), Ionaş IURKO (1768), Ionaş şi Iacob AKON (1768), Iosif KATUR (1772), Iosif BALOG (1771), Iankli IENE (1770), din Ghilolţ, zidarul Mire MARTON (1764), Iurgo IENI (1770), din Gheorghieni, Ioan MARTON (1758), Ion RENIBI (1771), Petru RACZ (1771), Ştefan BABOR (1772), Michai IONAŞ (1765), Ionaş LORENZ (1770), Matei MESAROŞ (1771) şi Iosepa BOGAV (1762), din Şemniţ (Ungaria), Ion FEKETTE (1750), din Mădaraş, Petru CALMAY (1752), din Sândomocuş, Anton DOBOŞ (1771) şi Anton BIRO (1771), din Şoimeni, Teodor BAOG (1771), din Ditrău, Iştvan OROH (1758), Andraş TIBI (1765), Mihai MERA (1768), Adam REHIBI (1771) şi morarul Ferenz MORA (1768), din St. Micloş, Anton KEMINIK (1770), rotarul Gigo MATON (1773) şi fierarul David BATEZ (1773), din Bodogaia, Iosif BATEZ (1772), Iosif NAGY (1773) şi Laslo NAGY (1773), din Râpa de Sus, Ion BODEC (1776), din Cluj, Ianoş TODOK (1774), din Ghelniţa, Petru DARAGAMOŞ (1753), din Ghidfalău, Andorak CATO (1758), din Sândominic, Marton CAŞPAR (1770), Ianoş CAŞPAR (1771), Adam, Samuil şi Iosif POP (1771), Ştefan BATHIE (1772), Petru IANUŞ (1772) şi Albert PATSE (1772), din Mănăştur, Andraş OKOS (1772), din Rachiş, Iodif ZUL (1769), din Sacheihid, Ianoş LASLO (1768), din Hăţuica, Diak ZECH (1771), Ferenz şi Iştvan BATROK (1758), din St. Mihai, Mihai şi Ianus LORENZ (1772), Ianoş LORENZ (1771) şi morarul Mihai ŞANDOR (1763), din Icafalău, Ştefan BURZAN (1772) şi Ianoş KOLOK (1772), din Boiţa, Anton BEKLO (1772), din Vaz, Ianuş FORGACZ (1770), din Horta-Arad, Petru TEPLU (1772), din St. George, Istvan CHERBAM (1777), din St. Simeon, Mihai DALLAK (1772), din Michaza, Ianuş OCOC (1768), iar din CHICHIŞ, morarul Ianoş MATHE (1770).
În 1 septembrie 1785, Maria, jupâneasa lui Alexandru Vasilco din Berhomet, vindea armeanului Ivan Căprăi, boierul de la Mărăţăi, a patra parte a satului Iacobeşti, zestre de la tatăl ei, Constantin, fiul lui Ion Abăza.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioan LUPULEAC (22 ani în 1907) din Iacobeşti.

IASLOVĂŢ

Numele satului Iaslovăţ, menţionat, pentru prima dată, într-un uric din 4 iunie 1588, prin care Solomia, fata lui Solomon logofăt, primeşte satul Iaslovăţ, parte din vechea moşie Solca Mică (Arbore) a lui Luca Arbore, pare să fi fost mult mai vechi, numele satului amintind de Laslo, ctitorul unei dintre primele 50 de biserici din nordul Moldovei. Ipoteza pare să fie susţinută şi de menţionarea, în 1575, a „săliştii Iaslovăţul, pe apa Solcii”. Dar, chiar dacă ar fi fost întemeiat în vremea lui Luca Arbure, nobleţea lui, consolidată şi redefinită după împroprietăririle din 1783, nu poate fi contestată de nimeni.
Solomia, fata lui Solomon logofăt, a dăruit satul moştenit mănăstirii Suceviţa, care, prin mijlocirea voievodului Radu Mihnea, în cedează, în 11 februarie 1625, mănăstirii Solca, în cadrul unui schimb de proprietăţi.
Un regim constant de proprietate anonimizează istoria unei localităţi, în condiţiile în care noi n-am fost, niciodată, un neam mărturisitor. Şi totuşi, toponimele par să înveşnicească nume de străbuni ai iasloviţenilor: Groza (Pârâul Grozii, 1783), Trif (Dealul lui Trif, 1786), Buga (Rediul Bughii, 1786 – dar Leonte Buga, diacon din Blaşfalău, sosise la Iaslovăţ, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi, încă din anul 1758), Bercu, Dolina (Ţarina Bercu, Ţarina Dolina, sec. XIX).
Începând cu 1753, când se stabilesc la Iaslovăţ primii emigranţi transilvăneni, satul cunoaşte o continuă înflorire. De altfel, vornicul satului de după ocupaţia austriacă a fost Toader Fragă, fost plugar în Sf. George, adică Sângeorz, sosit la Iaslovăţ în 1764. Dar iată lista acestor emigranţi, care au adus pe vatra de sat şi sânge proaspăt, şi o anume identitate spirituală, care constituie nobleţea spiritului şi folclorului iaslovăţian: diaconul Leonte BUGA şi Simeon LAURIAN, din Blaşfalău, diaconul Ursu MARTINESCU, Toader AVRAM, Ion BULCĂ, Gavril MOLDOVAN, Maria MOROŞAN, Mihai FERMEGEAN, Gavril LUPROI, Filip şi George CĂILEAN, Gavril MAXINEC şi Petru a MARINEI, din Căila, vornicul Toader FRAGĂ, Precop FRAGĂ, Ion GRIGORE, Maftei GRIGORE, Paloş GRIGORE, Iacob STRUGAR, George BODNAR, Toader CHINOC, Filip SIMION, Teodor SBIERĂ, Vasile FANSOLĂ, Vartolomei SILVESTRU, Marcu OPROI, Vasile FRINT, Gavril BOGA şi Toder FRAGĂ, toţi din Sângeorz, Iacob FLANCĂ (Săcalăşău), Iolec IACOB, Ion LOGHIN şi bodnarul Vartolomei PARPUHA, din Bârgău, Petru IUDCA (Mintec), Chiriac BUCUR (bodnar din Rebra), Dumitru BULILAC (Bistriţa), Daniil BORŞAN, Maftei FANSOLĂ, Vasile Artenie FANSOLĂ şi Ion BUDA, din Săliştea, Arsenie RUSU, George PINTOI şi Ion ARENDAR, din Ţigău, Martin NUZULI (Ciochiş), George FERMEGEAN (Lunca), Ion MULGAN (Buduş), Vasile FERMEGEAN (Bochia), Ursul CHIRILĂ şi Ioan RUSU, din Chiraleş, Vasile FILIP (Arcalia), Nicu UTALY (Feleac),
Multe dintre numele acestea au dispărut pentru totdeauna, fie pentru că au fost reformulate, după prenumele părintelui, fie datorită căsătoriilor, fie în urma plecării unor familii în alte sate. Dar ei se numără printre străbunii iaslovăţenilor şi merită cinstiţi ca atare.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iazlovăţ, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „44 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 2 femei sărace şi 40 de birnici.
În 1774, satul Iaslovăţ avea 48 de familii, iar în 1784, deci după prima reformă agrară, 113 familii.
Biserica Sfântului Nicolai din Iaslovăţ, construită pe locul unei vechi bisericuţe, între anii 1870-1877, avea, în 1843, 1.103 enoriaşi, păstoriţi de preotul Constantin BUMBUL. În 1876, parohia avea 1.521 enoriaşi, altarul bisericii fiind slujit de parohul Theodor USATIUC. În 1907, paroh era Vichentie VASILOSCHI, născut în 1858, preot din 1883, paroh din 1887, iar cantor, din 1903, Theodor HLUŞAC, născut în 1851.
O şcoală cu 5 clase avea să fie deschisă, la Iaslovăţ, în 1891 .
În 1895, Iaslovăţul avea 1.682 locuitori, primar al satului era Mihail Olariu, învăţător – George Grigorean, preot – Leon Maximovici, iar cantor era Ioan Şindilariu.
Însoţirea raiffeisiană din Iaslovăţ a fost făcută în 6 octombrie 1902, sub preşedinţia lui Emanuil Cimpoieş şi sub direcţiunea preotului Leon Maximovici. Învăţătorul Georgie Grigorean era vicedirector, iar din consiliul de control făceau parte Tanasi Semeniuc şi vistiernicul Toader Hluşac.

IGEŞTI

Igeşti, Iuginţii sau Iugeşti, dar şi Jijeştii, cum s-a numit iniţial satul de pe Sereţel, situat între cele două Crasne, Ciudei, Budeniţ şi Pătrăuţi pe Siret, a fost atestat documentar, în 17 august 1428, când Alexandru cel Bun îl întărea lui „Crâstea şi femeii sale, Maria, Iuginţii”, apoi în 20 aprilie 1481, când Ştefan cel Mare întăreşte Zberii satul „Jijeştii, pe dealul Putnii”, pe care Zbiera îl cumpărase de la nepoţii lui Dragoş Viteazul, feciorii lui Stanislav Rotinpan, Sima, Şteful şi Maseico.
în 20 martie şi în 7 mai 1555, şi tot ca proprietate, pe jumătate, a nepoţilor lui Danco din Bănila, Fedco şi Maruşca, copiii Magdei Banilovschi, şi verilor lor, Alexandru şi Avram, feciorii lui Ioan Banilovschi, nepoţii lui Danco Banilovschi şi strănepoţii lui Stanciul. Cealaltă parte din sat aparţinea, probabil, răzeşilor (după cum o sugerează tranzacţiile funciare ulterioare), dar mărturii, vreme de vreun secol, nu există.
În 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi Ropceanul, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca, iar în 24 august, fraţii Toader şi Pătraşcu Goian vând popii Mihai din Igeşti, pentru 15 galbeni, a patra parte din sat.
În 29 iulie 1675, doi răzeşi din Igeşti, Costin şi Gligorie, cumpără, cu 20 de galbeni, părţile de sat ale Nastasiei Gorcea. Dările igeştenilor sunt încasate, începând cu 9 octombrie 1714, de vornicul Calafindeştilor, Pavel Morţun.
Hotarnica moşiilor răzăşeşti din Igeşti s-a făcut, la cererea popii Vasile, care-şi considera moşia împresurată, în 15 iunie 1723.
Conform hotarnicei, moşia popii Vasile se învecina cu moşioarele răzeşeşti ale fraţilor Ionaşco, Vasilie şi Chiful Gavrilescu, cu cele ale fraţilor Teodosie, Loghin şi Andrieş Frunce (feciorii popii Păntelei Frunce), cu moşioara lui Simion al lui Iuraşco (nepotul lui Dodorici), cu cea a lui Dumitraş, fiul lui Ştefan Cernăuţeanul, şi cu moşioara ginerilor lui Mereuţă, Constantin şi Mihăilă.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Igeşti, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „41 – toată suma caselor”, însemnând 1 panţir, 1 jidov botezat, 2 popi, 6 femei sărace şi 12 birnici.
În 1774, când austriecii ocupă Bucovina, recensământul guvernatorului militar Gabriel von Spleny consemnează, pentru Igeşti, din Ocolul Berhometelor, 7 mazili, 1 popă şi 27 ţărani.
Biserica Sfântului Dimitrie din Igeşti a fost construită în anul 1897. Vechea bisericuţă, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, patronată, în 1843, de Ienachi de REUS, cu 1.566 enoriaşi, era slujită de parohul Theodor BOCANCE. În 1876, patron bisericesc era Ioan de REUS, iar parohul Alexander PLEŞCA păstorea peste 2.482 suflete. În 1907, patronii bisericii din Igeşti erau Daniil GRIGOROVICI, Ecaterina UDRZCKI (născută REUS), Petru de REY şi evreul Feibisch HUBNER, paroh era Iosif COCZYNSKI, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1893, iar cantor, din 1900, Dimitrie VLAD, născut în 1835.
O şcoală cu 4 clase şi o şcoală filială cu o clasă au fost deschise, la Igeşti, din 1883 .
Banca populară raiffeisiană din Igeşti s-a înfiinţat în primăvara anului 1903, sub directoratul lui I. Grigorovici, vistiernic fiind Iancu de Tiron.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la igeştenii Ioana a lui Ioan VICOVAN (38 ani în 1909), Agripina VLAD (răzeşiţă, 33 ani în 1909), Nicu de REUS (mazil, 38 ani în 1909) şi Constantin UNGUREAN (23 ani în 1909).
În 1910, satul Igeşti era în totalitate românesc.
La Igeşti s-a născut Corneliu ZELEA-CODREANU (1899-1938), fondatorul şi conducătorul mişcării legionare din România.

ILIŞEŞTI

În vreme ce biserica de la Ilişeşti este menţionată, în 11 iulie 1428, alături de alte 49, închinate mănăstirii Bistriţa, în uricul lui Alexandru cel Bun, o parte a satului Ilişeşti, numită, în 29 noiembrie 1443, Săsciori, apare într-un uric al lui Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, dar numele Ilieaşinţi apare, pentru prima dată, în 15 martie 1490, când printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 35-a biserică, la Ilieşiniţi, cu popă”.
Satul aparţinuse lui Petru, fiul lui Paşcu Hăciugă, iar Cozma Şarpe îl cumpărare de la nepoţii acestuia, Gavril şi Romaşco, feciorii Sorei, dar îl schimbă, în 26 decembrie 1517, pentru alte sate.
În 1 ianuarie 1572, Bogdan Vodă întărea Mariţii, fata lui Moţocel, jumătate din satul Ilişeşti. În 20 mai 1610, Constantin Movilă întărea Mariţii doar un sfert de sat, cumpărătura lui Moţocel de la Gavril şi Nastea, copiii Anuşcăi, în 1611 cumpărând vornicul Gligoraş Gherman, nepotul Mariţii, moşioara Odochiei, jupâneasa lui Nacul, feciorul Maricuţei uşeroaia. Şi tot în 1611, Constantin, fiul Nacului de Ilişeşti, vindea alte 2 părţi din Ilişeşti lui Gligoraş Gherman, care mai cumpără moşioare şi de la Vasile, feciorul popii Păcurar, şi de la Savin Boghian, totalul moşiei lui ilişeştene ajungând la un sfert de sat.
În 1617, o parte din sat şi-o disputau doi dintre stăpânii lui, Nechita Popşescul şi cumnatul lui, Dumitru Solomonescu, iar Radu Vodă porunceşte, în 4 aprilie, lui Zaharia Tăutul şi lui Constantin uricar să meargă la Ilişeşti şi să cerceteze pricina. Popşescul stăpânea a patra parte din sat, după cum se poate deduce din uricul din 26 iunie 1625, prin care nepoţii lui (trecut, în uric, Popşea), Ionaşco Moga şi popa Păcurar, primesc întăritură pentru moşia „Ileşeşti, a patra parte, partea din mijloc”.
În 15 octombrie 1668, Nastasia Pelin, Angheluşe şi Toader din Ilişeaşti se înfăţişează divanului lui Iliaş Alexandru Vodă, revendicând partea din „Ilişeaşti, cu vecini şi cu mori, şi cu tot venitul lui Pelin vistiernic”, pe care o stăpânea Andriaş medelnicer, feciorul lui Todiraşco logofăt” şi care va rămâne stăpânul acelei părţi de sat până în 16 noiembrie 1668, când face „zapis de danie acii cucoane, Irinii, fata Nastasiei Pelin”.
Irina Pelin, jupâneasa lui Alexandru Cercheazul, pierde zapisul de danie, iar un răzeş profită de întâmplare, încercând, fără succes, să obţină uric, în 19 august 1671, pentru acea moşie, care ar fi aparţinut tatălui lui Andriaş medelnicer, Todiraşco logofăt, şi care l-ar fi cumpărat „de la Ion Popşulescul şi de la popa Păcurar, şi de la alţi răzeaşi din Ilişeaşti”. Irina Pelin şi bărbatul ei, Alexandru Cercheazul, primesc danie, în 5 aprilie 1673, şi partea de sat a mamei sale, Nastasia Pelin, adică „a patra parte de sat şi casele din Ilişeaşti, care sănt făcute de mine, cu jupănul mieu…, cu vad de moară şi cu fănaţe, şi cu eleşteu în ţarină, şi cu branişte în pădure, şi cu doi vecini, anume Constantin Ivul, cu feciorii săi, şi Timco Rusul, cu feciorii săi”.
În 24 iulie 1701, Angheluşa, fata Nacului de Ilişeaşti, vinde vornicului Ionaşco Isăcescul, pentru 30 lei turceşti, „a me dreaptă ocină şi moşie den partea Nacului, unde au ţinut cu logofătul şi cu Marie Peliniasă”.
Cumpărând moşia Ionaşco Isăcescul ctitoreşte mănăstirea Ilişeşti, pe care începe să o înzestreze cu moşii, inclusiv una din vecinătatea sfântului lăcaş, cumpărată de la mănăstirea Moldoviţa cu 100 lei turceşti şi dăruită ctitoriei sale în 21 iunie 1714.
Maria Pelinoia lasă moşioara ei, în 23 septembrie 1733, tot mănăstirii Ilişeşti.
În 14 mai 1737, pentru că Ionaşco Isăcescul murise fără să lase un testament, Grigori Ghica Vodă întăreşte ctitoriei sale, mănăstirea Ilişeşti, „trii părţi de sat de Ilişeşti, fără a patra parte ce easte omenească”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mănăstirea Ilişeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 33 scutelnici ai mănăstirii, 13 panţiri isprăvniceşti, 1 femeie săracă, 1 popă şi 1 jidov.
În 1774, satul Ilişeşti avea 40 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Moldovenesc, avea, împreună cu Braşca, (Briaţca, în recensământul lui von Spleny) 31 familii de ţărani şi 13 familii de călăraşi.
Pe moşia mănăstirii Ilişeşti se aşează, în perioada 1762-1778, 50 de familii de emigranţi transilvăneni.
Din Sărsig vine vornicul Vereş LUPU, din Blajeni, Roman OLAR, din Vereşhaza, Maria lui GRIGORE şi Moldovan GRAROCEAN, din Căila, Masai şi Gavril ALEXA, Costan IOAN, Ion PĂCURĂ şi Precop a ILIEI, din Bârgău, muzicantul Petru OBITAŞ şi Ioan MOLDOVAN, din Enciu pe Someş, Filip MOLDOVAN şi Precop ILIE, din Lomoşeni, Ioniţă SICRIAŞ, din Pintic, Ioan HEGHIDUŞ, din Topliţa, Gheorghe JAUCĂ, scripcarul Papa LUCA şi Teodor LUCA, din Bosmuş, Grigore şi Teodor VAŞINCĂ, din Slatina, Martin ORĂŞ, din St. Andraş, George şi Gavril SPODAR, Timuş SERINDAN, din Cintiş, Precop BOID şi Petre POPEI, din Orhei, Costan FLOREA, Iacob şi Lupu CUCU şi Ştefan GRAROCEAN, din Budacul de Sus, Orăş MOLDOVAN, din Prislop, Vasile RUSU, Sandu MOLDOVAN şi Andriaş MERSURLEI, din Bretea pe Someş, Nicolai ORTELI, Ştefan TOMOIOAGĂ, Ştefan TUDOR şi Grigore NICOLA, din Chintelec, Ioan MOLDOVAN, din Ernei, Nichita PETRU, din Feldru, Dumitru CHIRILĂ, din Nimigea, Ioan PIUŞĂ, din Glodeni, Ilie POP, din Bistriţa, Ion RUSU, Vasile HORDA şi Ieremie MOLDOVAN, din Odorhei pe Someş, George FLOREA, Florian NATU şi Nichita LUPUL, iar din Leşu Ilvei, Miron MOROŞAN.
În 26 noiembrie 1782, după cum declara în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Vasile Calmuţchi stăpânea un sfert de sat Ilişeşti (Braşca), zestrea lui Vasile Calmuţchi, care s-a însurat cu fata lui Gligoraş Gherman, sfert de sat trecut, apoi, la Sandul Calmuţchi, iar de la el la Vasile, dar mereu împresurat de mănăstire. Mănăstirea Ilişeşti trebuia să stăpânească o jumătate şi trei pătrimi dintr-o jumătate de sat.
În 1784, şi în baza emigraţiilor transilvănene, Ilişeştii aveau 142 familii.
În 1785, fraţii Vasile, Gavril şi Vasile Calmuţchi declară că o treime din a patra parte din satul Ilişeşti, din cea numită Braşca, aparţine surorii lor, Aniţa, jupâneasa lui Dumitraş Tăutul.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii de colonişti germani, sosite din Renania, din Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au aşezat la Ilişeşti, dar şi la Braşca.
O parte din satul Braşca va fi vândută, în 4 aprilie 1803, de Ioan Baloşescul şi jupâneasa Maria, de Vasile Goian şi jupâneasa Nastasia, de Alexandru Tăutul şi de Vasile Tăutul negustorul armean din Suceava, Vasile Moisă. O altă parte din Braşca va fi vândută, odată cu partea din Părhăuţi, de Ilie Calmuţchi, fratele lui Ilie, şi de jupâneasa Paraschiva, în 10 aprilie 1805, lui Nicolaus baron Capri, pentru 16.000 floreni bani turceşti. Fiul lui Capri, Andreaş, va vinde partea aceea de sat, în 23 mai 1825, lui Andronic Moisa. Treimea rămasă din satul Braşca avea să se împartă, în 28 ianuarie 1807, între copiii Aniţei şi ai lui Dumitraş Tăutul: Maria Baloşescul, Vasile Tăutul, Nastasia Gorău şi Alexandru Tăutul.
În 1 mai 1840, Vasile Florea din Ilişeşti, nepotul emigrantului transilvan din Orhei, Costan Florea, vinde lui Costan Sărghe, din Breaza, un loc de moară, „la starea locului, unde se numeşte părăul Benea”, pentru 64 lei, teren pe care îl moştenea de la mama sa, Nastasia, fata popii Vasile Şandru din Câmpulung.
Biserica din Ilişeşti, ctitorită în 1714 de mazilul Ionaşcu ISECESCUL şi de jupâneasa Alexandra, era slujită, în 1843, de parohul Georgie BUCEVSCHI, numărul enoriaşilor ajungând la 1.146. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 1.760, paroh fiind Nicolai BACINSCHI. În 1907, paroh era tot Nicolai BACINSCHI, născut în 1818, preot din 1844, paroh din 1847, preot cooperator fiind Vichentie SIMIGANOVSCHI, născut în 1863, preot din 1891, iar cantor, din 1894, Dometie SCRIPCARIU, născut în 1869.
O şcoală germană, cu 6 clase, funcţiona în comună din 1789, şcoala românească cu 6 clase fiind deschisă în 1859 .
În 30 iunie 1848, primarul român, Gabriel Paşcan, şi primarul comunităţii germane, evreul Mendel Zachmann, din Ilişeşti, semnează, alături de humoreni şi de brăşcăneni petiţia, în 17 puncte, trimisă împăratului Ferdinand.
În 1886, coloniştii germani din Ilişeşti, după ce trimiseseră un delegat în America ca să se încredinţeze despre cum merg lucrurile în „Lumea Nouă”, încep să-şi vândă pământul, vreo douăzeci de familii germane fiind deja pregătite de emigrare.
În 26 aprilie 1887, un incendiu devastator a cuprins comuna Ilişeşti, fiind rase de pe faţa pământului 70 gospodării, paguba satului fiind de peste 500.000 florini. Cele mai multe gospodării transformate în scrum aparţineau germanilor, dar au ars şi şase gospodării româneşti, precum şi o parte dintre dughenele evreilor şi armenilor. O subscripţie publică a fost demarată a doua zi, în 27 aprilie, de preşedintele ţării, baronul Pino, care a donat, în sprijinul sinistraţilor, 400 florini. Comitetul Ţării, reprezentat de baronul Mustaţă, a trimis 500 florini, Împăratul Francisc Iosif – 800 florini, prefectul districtului Suceava, Stroner, a donat 100 florini, iar medicul districtual Kluczenko – 50 florini .
În 1890, Ilişeştii aveau 3.727 locuitori, germani, evrei, poloni, români, armeni, biserica ortodoxă fiind slujită de preoţii Nicolai Bacinschi şi Mihai Torac, cantor bisericesc fiind Dometian Scripcariu. La Şcoala germană profesau învăţătorul superior Iacov Decker, Carol Heiler, Franz Berţ, Elisaveta Decker şi Victoria Podwyszynska. Şcoala românească avea şi ea un învăţător superior, pe Ioan Abager, ceilalţi învăţători fiind George şi Maria Brăteanu. Primar era Heinrich Kipper, tatăl celebrului poet cu acelaşi nume.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Niculaiu Bacinschi, paroch în Ilişeşti”, menţionează, printre familiile comunei pe: Avram GHIUŢA, Precop BERINŢAN, Rachila MIHUŢĂ şi Andreiu ROTARU .
Însoţirea raiffeisiană din Ilişeşti s-a înfiinţat în 1899, cu 62 părtaşi şi 75 părtăşii, sub o direcţiune formată din Iacob Seserman, Danila Lup şi Foca Nichita şi cu un Consiliu de control, din care făceau parte Dimitrie Forgaci, Istavi Nichita, Teofil Vasilovici şi Haralambrie Sîrghie, preşedinte fiind parohul Vichenti Bucevschi, vicepreşedinte – Zaharie Pop, iar vicedirector – Archip Forgaci.
„Cabinetul de lectură „Sprijinitorul” din Ilişeşti are onoare a invita onoratul public românesc la petrecerea poporală ce se va aranja a doua zi de Crăciun (1910) în sala comunală din Ilişeşti. Intrarea – o coroană de persoană” .
„Miron Prislopan şi Dumitru Dârzu, gospodari şi deputaţi comunali din Ilişeşti, au strâns vreo două sute de iscălituri ca să se poată da concesia de crâşmărit lui Mendel Schachter, care îşi deschide crâşma la o depărtare de vreo 20 paşi de şcoala românească. Ruşine obrazului să le fie!” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la ilişeştenii Toader ROŞCA (50 ani în 1908), Maria HUSARCIUC (învăţătoare, 24 ani în 1908) şi Alexandra BOTUŞAN (21 ani în 1907).
La Ilişeşti, satul copilăriei primilor pictori ai Bucovinei, Epaminonda BUCEVSCHI şi Archip ROŞCA, s-au născut publicistul şi folcloristul Simion FLOREA MARIAN (1 septembrie 1847), lingvistul Nicolai I. NICULIŢĂ (17 noiembrie 1849), poetul de limbă germană Heinrich KIPPER (16 decembrie 1875), poetul Dimitrie FLOREA-RARIŞTE (21 mai 1914), scriitorul Gheorghe SCRIPCĂ (27 iulie 1930, descendent al scripcarul Papa LUCA din Topliţa, stabilit la Ilişeşti în 1773) şi artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM (16 ianuarie 1946).

IORDĂNEŞTI

Sat vechi, dar cunoscut, în vechime, sub numele de Ardăneşti, Iordăneştii, satul de pe Siret din megieşia localităţilor Carapciu pe Siret, Cupca, Ropcea, Cuciurul Mare, se întinde pe valea pârâului Hatniul, de la obârşie, şi pe pârâul Turii, unde există, îngropată în pământ, o vatră veche, care s-a pustiit, devenind selişte.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iordăneşti din Ocolul Berhometelor „15 – toată suma caselor”, însemnând 1 ruptaş, 4 femei sărace şi 10 birnici.
În 1774, Iordăneşti avea 13 familii de ţărani (67, în 1784).
Format din două cătune, Pribanul şi Slobozia Ropcei, Iordăneştii sugerează rădăcini ale reînvierii prin toponimele părţilor de sat: Blându, Bostaneni, Mihalacheni, Opaiţeni, Tomiceni etc.
În 1843, biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Iordăneşti, patronată de Împăratul Austriei, cu 1.139 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Constantin HOSTIUC. În 1876, când, alături de Împărat, patron bisericesc era şi Alexandru de GRIGORCEA, paroh era Constantin HOSTIUC, numărul enoriaşilor ajungând la 1.890. În 1907, biserica nouă din Iordăneşti, construită în 1898, sfinţită în anul 1900 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, îl avea paroh pe Teofil SAUCIUFC, născut în 1857, preot din 1881, paroh din 1887, cantor fiind, din 1899, Emilian PALIEVICI, născut în 1871.
O şcoală cu 3 clase a fost deschisă în comună în anul 1882 .
În 1890, comuna Iordăneşti avea 1.670 locuitori. Primar era Ioan Floare Bojescul, învăţător – Eugenie Nemeş, paroh – Teofil Sauciuc, iar cantor bisericesc – Dimitrie Palievici.
Însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în primăvara anului 1903, din iniţiativa preotului Teofil Sauciuc.
În 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, au căzut, printre cei două sute de români, care au căzut victime ale masacrului bolşevic, şi cinci săteni din Iordăneşti, Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai şi Constantin Molnar.
La Iordăneşti s-a născut poetul Mircea LUTIC (29 mai 1939).

IOSEFFALVA sau TOLVA

Pentru că Vornicenii rămăseseră, încă de la 1742, când se afla sub stăpânirea mănăstirii slatina, o selişte pustie, austriecii au înfiinţat, în 1783, pe vatra vechii Tulova, satul Ioseffalva, numit de români Tolva, românii aşezându-se pe vatra pustie, partea nordică, încă din acel an, iar secuii, 60 de familii, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii. Dintre românii care au venit din Transilvania, doar familia lui Timofteu Ursu şi cea a lui Ion Oprea, ambele, din Mica pe Someş, s-au stabilit, în 1778, la Tolva.
Biserica Arhanghelilor Mihail şi Gavril din Vorniceni a fost construită în 1905, paroh fiind cel al comunei bisericeşti Drăgoieşti şi Vorniceni sau Tolva Mică (Joseffalva), Gavriil BOCA, născut în 1877.
O şcoală cu 2 clase a fost deschisă în Vorniceni în anul 1892 .
În 1890, Ioseffalva avea 992 locuitori. Primar era ungurul Petru Ferencz, iar învăţători – Andrei Varda şi Pastei Ursachi.

IPOTEŞTI

Menţionat în 17 august 1586, printr-un lider al comunităţii sale, „Simaşco vătăman den Epoteşti”, care, împreună cu vătămanul Lisaurei (Iucşeni), Guţul, participa la hotărnicirea Borhineştilor, satul Ipoteşti va fi cumpărat, în bună parte, de la Toader Mălai, în 3 august 1716, de Şerbul, feciorul lui Scarlet şi nepotul Rustei, stâlpirea hotarului făcându-se în prezenţa răzeşilor ipoteşteni Gheorghe Căzacu şi Gheorghiţă, feciorul Gănschei. Hotarul moşiei cumpărate a Ipoteştilor are ca toponime: drumul care vine de la Rus şi merge pe la seliştea Tătăraşilor, drumul care vine de la Ipoteşti şi duce la târg, podul pietrarului, heleşteul lui Ursachi, heleşteul Parţăcului, , drumul ce vine de la Bosance şi merge la Ipoteşti, prisaca lui Gavril hatman, culmea păduricei… care se cheamă Dona, drumul mare ce vine de la Rus, fântâna Armencei, fântâna lui Alecsa.
Şerbul Scarlet şi sora lui, Lupa, vând moşia lui din Ipoteşti, în 1726, lui Iordachi Cantacuzino, care-o dăruieşte fetei sale, Safta, mama lui Ienacachi Cantacuzino.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ipoteşti, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace şi 17 birnici.
În 1774, satul Ipoteşti avea 22 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Mijlociu, 19 familii de ţărani. În 1784, numărul familiilor ţărăneşti din Ipoteşti ajunge la 91, în baza unei importante colonizări cu ruteni, făcută de Iordachi Cantacuzino, care, astfel, îşi rentabiliza moşia, pe care o oferă, la schimb cu alte sate din ţinutul Botoşanilor, cu Mitropolia Moldovei, care primea şi Ipoteştii, şi Tişăuţii.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Ipoteşti a fost construită în 1829 şi dotată cu un nou iconostas în 1837. În 1843, biserica avea 913 enoriaş şi era slujită de parohul Georgie GRIGOROVICI. În 1876, paroh era acelaşi George Grigorovici, numărul enoriaşilor ajungând la 1.424. În 1907, paroh era Ioan alui George GRIGOROVICI, născut în 1842, preot din 1872, paroh din 1875, iar cantor, din 1895, Ştefan HLADIUC, născut în 1865.
Din 1894, funcţiona în comună o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Ipoteşti avea 1.610 locuitori, aflaţi sub autoritatea primarului ucrainean George Cidereac. Parohi erau George Grigorovici şi Ioan Voloşciuc, ajutaţi de cantorul bisericesc Ştefan Hladiuc. Satul avea şcoală, învăţător fiind Xenofon Danciul.
O listă cu ipoteştenii care „au făgăduit că nu vor mai bea rachiu”, semnată în 15/27 august 1893, dezvăluieşte care erau principalele familii din sat în acea vreme: primarul George CIBEREAC, cantorul Ştefan HLADIUC, Ioan LUCACIUC, Ioan DOMENCO, George HORBANIUC, George CHIBICI, George HOSTIUC, George GULI, Nicolai REGUŞ, Ioan TOFAN, Ioan BURAC, Dumitru BOCACI, Dimitrie SAIU, Simion SEUCIUC, Dimitrie BOCACI, Dimitrie SEUCIUC, Dimitrie HOSTIUC, Mihai IAŢCO, Petre HOSTIUC, Constantin HRENIUC, Ioan HOSTIUC, Dimitrie HOSTIUC, Vasile HRECINIUC, Andrei REGUŞ, Vasile CHIBICI, Vasile MELNICIUC, Teodor MELNICIUC, Dimitrie CHIBICI, George TOFAN, Petre BOCACI, George GRENIUC, Andrei BURAC, Andrei TOFAN, Dimitrie POLICIUC, Ioan DOMENCO, Teodor GULI, Ioan TOMAŞCIUC, Ioan REGUŞ, Vasile BOCACIUC, Nicolai CRASI, Nicolai DOMENCO, Ioan BOCACI, Vasile TUCHII, Petre HOSTIUC, George PÂNZARIU, George IAŢCO, Ştefan HRENIUC, Vasile POLICIUC, Andrei PÂNZARIU, George POLICIUC, Petre BOCACI, Petre ILEŢCHI, Dimitrie HOSTIUC, Dimitrie BOCACIUC, George TOFAN, George HRENIUC, Ioan HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Ioan CHIBICI, Ioan REGUŞ, Dimitrie HRECINIUC, Vasile HOSTIUC, Mihai HRECINIUC, Ioan BOTUŞAN, Dimitrie REGUŞ, Mihai ŢIGĂNESCU, Ioan HOSTIUC, Ştefan HLADIUC, Vasile HORBANIUC, Ioan ŢIGĂNESCU, Petru BODNARIU, Ioan BOCACI, Leon HRENIUC, Teodor BODNARIU, Petre SENCIUC, Petre IEREMICIUC, George BERLODIUC, Dimitrie HOSTIUC, George BOCACI, Vasile REGUŞ, Mihai CONUL, Eugen NESTIRIUC, Petru TOFAN, Mihai IERIMICIUC, Dimitrie BOCACI, Simion HOSTIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie DOMENCO, Dimitrie TOFAN, Dimitrie HRENIUC, Mihai SENCIUC, Mihai BOTUŞAN, Mihai HORBANIUC, Petre IAŢCO, Constantin HRECINIUC, Dimitrie CECH, Mihai SAINIUC, Petre CECH, Andrei HOSTIUC, Mihai LUCACIUC, Mihai HOSTIUC, Dimitrie IERIMICIUC, Dimitrie HOSTIUC, Eusebie PAULIUC, Mihai REGUŞ, Dimitrie HOSTIUC, Roman SENCIUC, Andrei IABLONŢCHI, Mihai CHEBICI, Mihai BOTUŞAN, Mihai SENCIUC, Mihai NEGRIU, Mihai DOCIUC, Ioan CHIBICI, Andrei HOSTIUC, Dimitrie BOTUŞAN, Nicolai HORBANIUC, Ioan BODNARIUC, George TOMAŞCIUC, Teodor CIBEREAC, Ioan GOLICIUC, George HLADIUC, Mihai PAFACI, Mihai LUCACIUC, Mihai DOMENCU, Andrei TOMAŞCIUC, Petre BUCACIUC, Mihai VEREHA, Mihai GULI, Petre CRASI, Mihai GOLICIUC, Mihai MELNICIUC, Mihai DOICIUC, Ioan DOMENCIUC, Nicolai DICIUC, Vasile GOLICIUC, Eugen IABLONOVICI, Mihai PARANICI, Andrei GULI şi Vasile BOTUŞAN .

ISPAS

Menţionat de Ion Neculce drept sat al logofătului Ion Tăutul („Când au aşezat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa” ), Ispasul este atestat documentar în 13 decembrie 1433, când Regele Vladislav al Poloniei şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun (şi nu Ştefan cel Mare, cum greşit înţelesese Neculce), stabileau hotarul moldo-polon, Vladislav lăsându-i negociatorului, logofătul Tăutul, moşiile Coroanei din nordul Moldovei.
În 14 noiembrie 1691, Rafila, fata lui Lupu Popăscul, lasă soţului ei, Miron Cucoranul, şi nepoatei sale, Aniţa, jupâneasa lui Gheorghe Goian, „parte me de Ispas, cătă se va alege parte me dentr-a patra parte… cu tot venitul satului şi cu toţi oamenii, anume Sava Chiseliţă cu toţi ficiorii lui, şi pe Pavăl…, Covăleştii tij cu copii, şi Luca, şi Fădor, şi Gavril Şăpneştii tij cu copii lor, şi Fădor, şi Ivan, şi Iascan Ariceştii tij cu toţi copii lor, Ghierman şi Roman şi Andrei Zaharieştii tij cu toţi copii lor, şi Gafton Luchinescul, şi Procop Burniţa, şi Simion Robul, şi Gligori Frenţii cu ficiorul lui… şi Dumitraş Luchianici şi fără Nifor Florciuc”.
În 4 noiembrie 1696, după o judecată în faţa Divanului între Gheorghi Goian şi socrul său, Andrei Groholschie, „pentru a patra parte din giumătate din tot satul din Ispas, care parte au fost a Antimiei, fetii Lupului Popescului, şi ne-au arătat Gheorghi Goian şi un zapis de la soacră sa, cum au dat cu limbă de moarte parte acea din Ispas featii sale, Aniţii, jupânesei lui Gheorghie Goian, iar fiului său, lui Liudvic, au datu din giumătate de sat Câmpul-lung a treia parte, cu vecini, cu totul”, partea din Ispas era întărită lui Gheorghi Goian, iar partea din Câmpulung Rusesc, lui Ludovic Groholschi.
În 24 iulie 1698, starostele Cernăuţilor Constantin Turcul şi rohmistrul Liudvic, feciorul lui Andrei Grohovschi pârau pe Gheorghiţă Goian pentru jumătate dintr-un sfert din satul Ispas şi tot atâta moşie din Câmpulung Rusesc.
În 20 februarie 1722, când Iuon Paladi şi cumnatul său, Miron Dari, convin să împartă moşiile rămase după Toader Paladi, fost mare vornic şi de la mama lui Iuon Paladi, fata lui Tăutul logofăt, lui Dari „i-a venit a patra parte de sat Ispas”.
În 25 iunie 1725, se hotărnicea „a patra parte (din Ispas) cu vecini, din vatra satului, din câmp şi vad de moară, venind partea de sus lui Vasilie şi lui Iuon Tăutul şi fraţilor lor, iar partea de jos lui Iuon Popovici, care a primit şi partea unchiului său, Gavrilaş, iar lângă partea lui Gavrilaş se află partea lui Sandul Momitco, fiul lui Gligoraş vameş, lângă partea acestuia este partea lui Hermeziu, lângă partea lui Hermeziu, este partea lui Andrei”.
În 16 iunie 1738, „Constantin Tăutul, fiul lui Ioniţă Tăutul, nepotul lui Pătrăşcan Tăutul” şi fraţii lui obţineau uric de la Grigori Ghica Vodă pentru „a patra parte de sat Ispas… care parte părintele lor, Ioniţă Tăutul, a primit-o danie de la unchiul său, Velicico Tăutul, arătând şi un zapis de mărturie de la Toader Tăutul, fratele părintelui lor, şi de la alţi oameni buni, cari mărturisesc precum au avut de la moşul lor un zapis de danie, care s-a pierdut în războaiele cu Leşii”.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa (mama lui Alexandru Vasilco), Irina şi Gafiţa primesc a patra parte din tot satul Ispas”. Măriuţei, „ce au ţănut-o Vasălce” şi Irinei, „ce au ţănut-o Andrei Marcu” le mai revin două părţi din a patra parte a satului şi câte o parte din a patra parte din Ispas.
În 25 iunie 1754, mazilul Alexandru Vasilco se plângea Divanului că moşiile sale din Ispas sunt stăpânite, în mod abuziv, de Goianeşti. Goianeştii, care aveau propriile moşii în Ispas, le împart între ei în 1755, în spiritul împărţirii din 1752.
În 1 aprilie 1771, s-a făcut împărţeala moşiei din Ispas (a şaisprezecea parte din sat) între copiii Saftei Tomuzei, Iordachi, Gheorghe şi Mariţa Buţura.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ispas, moşie răzeşească, „113 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ostafii şi Vasilii, 2 dascăli, Vasilii şi Ion sin popii lui Vasilii, 3 mazili, Iordachi TUMUZEIU, Ştefan GIURGIUVAN şi Giorgie TUMUZEIU, 4 ruptaşi, Ion MARCO, Ion POPOVICI, Vasilache COSTRĂŞ şi Ion nepot GHENGHII, 9 şleahtici, Ioniţă MARCO, Vasili sin TOADER, Vasili MARCO, Gligoraş sin COSTII, Vasilii sin COSTII, Andronachi BORŞAN, Sandul MĂLAI şi Ilii STAVĂR, 5 văduve, Parasca, Iliana, Tudosca, Maria şi Parasca, 3 jidovi, Şmil orândar, Leiba şi Gilman orândar, 11 argaţi mazileşti, 25 scutelnici şi 49 birnici.
Scutelnicii lui Dumitrachi RAMAZĂ erau: Toader ŞANDRU, Tănasă morar, Mihail VATRICI, Mihail GIORGIICIUC, Petrea TRIFAN, Macovei ŞENDRE, Nichita VATRICI, Mihail Pânzar, Ivan VATRICI, Luchian GIORGIICIUC, Hlihor pânzar, Nichifor GIORGIICIUC, Ion ŞANDRU, Tănasă ŞANDRU, Ivan sin lui Ioniţă MARCO, Gligore ŞANDRU, Iacov TRUFIN, Simion TRUFIN, Sămen a lui MĂLAI, Ignat HUŢAN, Dumitru GURAŞ, Tănasă TRUFIN, Ion TRUFIN, Acsenti VATRICI şi ŞANDRU.
Alţi scutelnici, argaţii: Nichifor FEŞCA, argatul popii lui Vasilii; Petre DECA, argat lui Ştefan GIURGIUVAN; Nichifor TOCAR, Ion sin TOCAR, Vasilii PAVLIUC, Giorgie IURIMCIUK şi Nichita IRIMCIUK, argaţi ai Aniţii TĂUTULIASĂ; Dănilă HUŢAN şi Ivan sin HUŢAN, argaţi lui Iordachi TUMUZEIU; Zaharie HUŢAN, argat lui Giorgie TUMUZEIU, şi Ştefan CORDACU, scutelnic al lui Ion POPOVICI.
Cei 49 birnici din Ispas au fost: Vasilie vornicul, Matei vătăman, Andrei GLOBANCĂ, Ion HATMAN, Ilaş HATMAN, Matei MOLOŞ, Ilaş MOLOŞ, Oleksa MOLOŞ, Luchian VATRICI, Vasili OLENICI, Ion zet TROFIN, Andrei CIUICĂ, Dumitru AVRAM, Nichifor ISAC, Andrei BOICA, Sămen COVALIUC, Ştefan DUCIAC, Dumitru CLIŢIC, Ştefan OCERENKO, Ion CEPUL, Ion CONDRIC, Ion CIPOCĂ, Ion CEPUZ, Filip CEPUZ, Ion ZENIC, Ştefan PAVLIUC, Chirilă COSAC, Ion PIERDIICA, Ivan DUCIAC, Vasili PIERDIICA, Luchian CÂRNECA, Ignat HOŢOLACĂ, Tănasă COVALCU, Macsim tocariul, Vasili TOCAR, Andrei ŞINII, Sămen zet ego, Fedor COROPCĂ, Petre LUCIC, Giorgie sin COSTANDIN, Costandin TOCARIUL, Cozma OLINICI, Pintelei SĂDORAC, Pricop MAŢÂNCO, Ion MAŢÂNCO, Dumitru HATMAN, Ştefan HATMAN, Dumitru HATMAN şi Ion CHILĂ.
În 1774, satul Ispas avea 128 familii, iar în 1775, 3 mazili, 5 răzeşi, 2 popi şi 87 de familii de ţărani ucraineni. În 1784, satul ajunge la un număr de 203 familii.
În 14 aprilie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Ionaşco Tăutul declara că stăpâneşte un sfert din satul Ispas, pe care îl moştenea de la Zaharia Tăutul, partea ce avea să fie împărţită între Antohi Popovici, Iuon Tăutul, Vasile Ghine, Ienachi Istrătuţă şi Dochiţa Cotomăniţa; un alt sfert de sat aparţinea lui Iordachi Darie, care o moştenea pe ruda sa Aniţa, fiica Ghergheloaiei; al treilea sfert de sat aparţinea lui Iordachi Tomuzei, care moştenea partea care fusese a lui Pătrăşcan Tăutul; ultimul sfert de sat aparţinea lui Alexandru Vasilco şi rudelor sale, Sandu Mălai şi Andronic Borşan, partea lor fiind moştenire, prin mamă, de la Gheorghiţă Goian.
În 15 februarie 1785, fraţii armeni Kuty Petru şi Iacob Romaşcan, care mai cumpăraseră părţi din Ispas de la Vasile Ghine şi jupâneasa Safta, fata Mierlei Ruginoaia, dar şi de la Vasile Spânul şi jupâneasa Iftinca, fata lui Vasile Popovici, şi de la Gavril Ţura, fiul lui Simion Ţura de Mamorniţa, şi de la Grigori Tăutul, fiul lui Ursachi Tăutul de Lehăceni, şi de la Alexandru Coleasca, fiul lui Mihalachi Coleasca din Costeşti, cumpăra şi şaisprezecimea de Ispas care aparţinuse fetei lui Sandul Tăutul, Ileana Mălăiasa, cu 800 ducaţi.
În 19 februarie 1785, Alexandru şi Maria Vasilco, îşi înzestrează fata, Catarina, care se căsătorea cu Ştefan Antohi, cu a douăzeci şi patra parte din Ispas, înzestrarea având încuviinţarea fraţilor miresei, Nicolae, Vasilie şi Ştefan.
În 1790, Alexandro Jăian din Chisălău, feciorul Saftii Jăeniţii, den fată Dochiţei Buţuroei, ce au ieşit den Vasăle Popovici, care se trage din Ionaşco Tăutul, vindea lui Ionaşco Vasilco, nepotul lui Ionaşco Tăutul, din a patra parte din satul Ispas, din vatra satului, 18 stânjeni împărăteşti.
În 23 aprilie 1802, Toader şi Smaranda Cârste vindeau lui Iacob von Romaşcan a opta parte a satului Ispas. Moşiile armeanului von Romaşcan se vor împărţi, în 3 iunie 1807, între copiii acestuia, Gregor, Iohann, Ana, căsătorită cu Iohann Botoz-Antonievicz, Rosalia, Peter, Michael şi Aron.
În 15 mai 1803, Ştefan Giurgiuvan, care stăpânea 40 stânjeni în Ispas, îşi înzestra fata, Catarina, care se căsătorea cu Vasile Dragalina, cu acea moşioară.
Biserica Arătării lui Cristos din Ispas a fost construită, în 1876, pe vatra vechii bisericuţe a Romaşcanilor, patronată, în 1843, de Mihail de ROMAŞCAN, peste cei 1.927 enoriaşi păstorind parohul Theodor MIRONOVICI şi preotul administrator Vasilie ZURKANOWICZ (deci, ŢURCAN). În 1876, patronul bisericuţei vechi era grafina Rosalia de CIHALLA, paroh fiind Georgie FRACIAN, postul de preot cooperator fiind neocupat, în ciuda măririi spectaculoase a numărului enoriaşilor, care ajunsese la 2.859. În 1879 s-a mai construit o biserică şi la Maidan, sfinţită în 1880 şi închinată Sfântului Dimitrie. În 1907, postul de paroh nu era ocupat, preot administrator fiind Dimitrie VOLOŞENCO, născut în 1875, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Andronik WINNICKI, născut în 1862.
O şcoală cu 5 clase a fost deschisă, la Ispas, în 1860, iar o şcoală filială, cu o clasă, în 1893 .
În 1890, comuna Ispas avea 3.650 locuitori, conduşi de primarul Vasile Cuzic. Paroh era Graţian Fraţian, iar învăţători, Leon Macovievici, Filip ANDRIUC şi Macarie Totoescul.

ISTENSEGITS sau ŢIBENI

Colonia maghiară de la Ţibeni, pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776.
Din cele 60 de familii secuieşti şi româneşti, 51 se mai aflau în sat şi în 27 ianuarie 1778, când s-a făcut al doilea recensământ al generalului Enzenberg: Filip IOSE, Ion NEYD şi Dom. Sava MATIACH din Ciuc-Sepviz, Iosif NEYD, din Treiscaune, Matei LORENZ, din Nădaş, Bartalek KOITAR, Ianoş VARLIECH, Andraş BĂRBĂTUŞ, George BARABAŞ, Anton FERENZ, Lorenz şi Mihai CLUTAR, din Dăneşti, Ianoş KIECH, George FORGACI, Ion LORENZ şi Iosif SAFTA, din Mădăraş, Ion THEYS şi cizmarul Matei MIHAI, din Vaidei, Ferenz BALG, din Gricfalău, Anton IOSIF, din Târnova, Tomaş TOMACH, Ion ŞANZ şi Ion LORENZ, din St. George, Anton şi Ferenz LASSLO, din St. Mihai, Petru LASSLO şi Anton TOMAŞ, din Vâlcele, Anton ŞEBESTIE, din Mintiu, Mathe IOSE, cizmarul Matei NOTANKO, Anton MATIAŞ, Ianoş BALOG şi George BOCHE, din Bârgău, Vasile VIRSTE, Matei EREMIE şi Constantin MOLDO, din Baia Mare, Ştefan VIGG, din St. Emerich, Ion HORGOVA, din Haghic, Ştefan LAZKA, din Gheorghieni, Anton TOMACH şi Albert THEYS, din Micfalău, Michai FAVO, din Mereni, Andrei IORFI, din Oradea Mare, Mihai BARBAT, din Ruseni, Anton şi Mihai SALO, din Neustadt, cizmarul Matei LASSLO şi Ferenz MATHEI, din Comălău, Vasile ŞOFILAN, din Sighet, George SCHEUZ şi rotarul Ferenz BALLINEK, din Topliţa.
În 1821, la Istensegits a fost deschisă o şcoală cu 3 clase, cu predare în limba maghiară .

IŢCANI

„Scrie la letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…).
Mănăstirea Iţcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iaţco (negustor armean de postavuri, fiul lui Iaţco de la Voitin, cel care se întâlnise cu Dragoş – vezi “Etnii Bucovinene”, Anexe) o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea.
Legendarul sat al şi mai legendatului Iaţco îşi începe istoria reală în 23 februarie 1453, când Alexandru Vodă acordă mănăstirii lui Iaţco, unde era stareţă Fevronia, dreptul de a înfiinţa un sat pe moşia mănăstirească.
Prin carte domnească, stareţa Fevronia era împuternicită „să-şi întemeieze sat în hotarul mănăstirii, unde îi va plăcea, şi pe cine va chema, sau din ţară străină, sau din Ţara Leşească, sau din ţara noastră, toţi aceşti oameni câţi vor fi la această mănăstire să fie slobozi să-şi are şi să-şi semene grâul şi să cosească fân din ţarina târgului Suceava ca şi oamenii târgoveţi. Şi, de asemenea, aceşti oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri sau cojocari sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec sau de orice altfel de limbă să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, altceva nimică să nu dea niciodată, în veci. Şi, de asemenea, aceşti oameni să fie slobozi şi să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte, fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce vor putea, pretutindeni în ţara noastră, vânzând şi cumpărând, şi prin târguri, şi prin sate, iar vamă să nu dea nicăiri nici un groş, fie că vama este vândută, fie că este nevândută”.
Soarta Iţcanilor părea să fi fost ursită pentru activităţi economice durabile, dar, deşi ursirea mai reverberează, uneori, prin vremuri, Iţcanii nu rămân decât un sat ceva mai răsărit, un sat care trăieşte primul şoc încă pe vremea stareţei Fevroniei, când un călugăr implică mănăstirea în nişte tranzacţii economice păguboase, iar satul se năruie, rămânând un cătun pipernicit până la venirea austriecilor, când, în jurul bisericii fostei mănăstiri se mai aflau doar 13 case.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iaţcanii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „47 – toată suma caselor”, însemnând 11 panţiri isprăvniceşti, 3 pescari isprăvniceşti, 1 dascăl, 2 argaţi ai lui Şeptilici, 1 popă, 5 nevolnici, 3 femei sărace, 7 scutelnici ai călugărilor „ot Eţcani” şi 13 birnici.
După 1775, sosesc în Iţcani şapte familii de bejenari transilvani şi o puzderie de nemţi harnici şi serioşi. Florea Ungurean din Cocin, Ioan Para, Vasile Moroşan, Ursu Moroşan, Toader Mălinaş, Filimon Moldovan şi Grigore Moldovan, toţi din Bistriţa, s-au aşezat pe noua proprietate a statului austriac, în vecinătatea celor 13 familii de români. Nemţii s-au statornicit mai înspre lunca Sucevei, unde şi-au făcut şi şcoală, deservită de doi învăţători, Leopold Columbus şi Caspar Szylecki.
Partea satului, dinspre viitoarea gară, care se va numi Noul Iţcani, a fost colonizată în 4 iulie, 1788 cu opt familii de emigranţi germani, apoi cu alte zece familii, în cea mai mare parte provenite din Palatinat, acordul pentru concesionarea terenurilor fiind semnat în 4 septembrie 1795. Numele primilor emigranţi germani au fost: Adam Sauer, Friedrich Kornelson, Peter şi Elisabeth Hermann, Valentin şi Margaretha Rau, Nahr Georg, Michael şi Margaretha Arend, Michael şi Ursula Hodel, Wilhelm şi Margaretha Germann şi Schultheiss.
În 11 august 1811, s-au mai stabilit în Noul Iţcani, familiile Adam Hermann, Grun, Nagel, Mohr şi Heinrich Arndt.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iţacanii Vechi fusese construită în 1639, iar în 1843, când avea 246 enoriaşi, era slujită de parohul Nicolai IEREMIEVICI. În Iţcanii Noi funcţiona o şcoală evanghelică, cu o clasă, din 1841, o altă şcoală fiind deschisă, în Iţcani-Gară, în 1884 .
Inaugurarea gării din Iţcani, în 28 octombrie 1869, şi racordarea Iţcanilor, printr-o linie de 88 km cu Cernăuţii contribuie la o intensă dezvoltare a Iţcanilor, satul de odinioară eclipsând prăfuitul târg medieval de pe deal, dar românii nu au avut de ce fi geloşi, pentru că nu-i întrecuseră românii, ci nemţii. În apropierea gării, au fost construite o rafinărie de petrol, o fabrică de zahăr, o uzină de impregnat traverse, două făbricuţe de dulciuri, o distilerie de alcool, o presă de ulei şi aşa mai departe. Vreme de vreun secol, Iţcanii şi-au afirmat o frumoasă individualitate, apoi au redevenit cartier al Sucevei, iar subordonarea aceasta a vlăguit localitatea.
Doar parcul din faţa gării, în care cântau odinioară fanfare şi prin care se plimbau aristocratic domni şi doamne, pare să mai fie oglinda fidelă a istoriei Iţcanilor, pentru că şi parcul, admirabil croit, aminteşte, sub potopul de bălării şi gunoaie ale contemporaneităţii, de o strălucire care îndeamnă la nostalgie.
În 27 octombrie 1886, un băiat de 18 ani, servitor la pălărierul Massier, aducând nisip, cu carul, de la apa Sucevei, a rupt proţapul şi, înspăimântat, s-a aruncat în apa Sucevei, înecându-se într-o „ştioalnă” .
În noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1886, a fost prădată casa fraţilor Hellman din Iţcani. Furul sau furii a/au spart casa de bani şi au plecat cu 2.500 franci în hârtie, vreo 50 franci de argint, timbre româneşti în valoare de peste 100 florini şi vreo 60 timbre austriece, de câte 5 creiţari .
În 1880, Noul Iţcani avea 273 locuitori; în 1890, 321; în 1900, 407; în 1910, 596, dar numărul lor începe să scadă după Unire, înregistrându-se, în 1930, doar 492 locuitori, iar în 1937, 443.
Şcoala nemţească din Noul Iţcani funcţiona în 1823, sub direcţiunea profesorului Adam Rau, următorii directori de şcoală fiind profesorul Johann Proll, profesorul Johann Novak, pe la 1871, apoi profesorii Jakob Serfass, Bernhard Köhler, Heinrich Kaufmann, Karl Völpel, Friedrich Schneikart Sr., Franz Serfass şi Wilhelm Schwarzmann.
În 1908, satul german Noul Iţcani sau Iţcanii a fost primul din Bucovina iluminat electric. La Iţcani funcţiona o fabrică de zahăr, o rafinărie de petrol şi o fabrică pentru producerea cuielor de lemn.
Parohia din noul sat german era slujită, în 1791, de pastorul Ştefan Daniel Wilhelm Hübel, de la Frătăuţii Noi, în 1792 fiind transferat, de la Milişăuţi, pastorul Hübel, înlocuit, în 1795, cu Andreas Schwarz, de la Waltersford in Transilvania. Din 1859, până în anul 1900, când a decedat, a slujit la Noul Iţcani celebrul pastor Franz Samuel Traugott Gorgon, din Ilişeşti, tatăl iubitei lui Ciprian Porumbescu, Bertha. Succesorul lui Gorgon a fost, din octombrie 1901, până sfârşitul lunii iunie 1907, Josef Folwartschny, urmat de Immanuel Gorgon, fratele Berthei.
Germanii iţcăneni au înfiinţat una dintre primele asociaţii agricole din provincie, în 1899, condusă, din 1911, de Heinrich Kaufmann şi de adjunctul Jakob Germann.
Cooperativa germană de credit rural a fost înfiinţată tot în 1899, cu 100 membri, sub direcţiunea fiului lui Wilhelm Germann, Jakob, urmat, din 1911, de Ludwig Hodel, fostul director adjunct.
În 1908, s-a înfiinţat, la Iţcanii Noi, sucursala regională a Asociaţiei germanilor creştini din Bucovina, sub direcţiunea lui Hargesheimer, înlocuit, în 1925, de adjunctul său, Johann Mohr.
Beneficiind, în medie, de circa de 4,1 hectare de pământ arabil pe familie, germanii Franz Bessai, Samuel Bessai, Jakob şi Peter Blomann, Gustav Gauer, Adam Germann II, Jakob Germann II, Johann Ludwig Germann, Johann Germann, fiul lui Karl, Josef şi Wilhelm Germann, fiii lui Josef, Karl Germann, Germann Philipp Jakob, Johann Hermann II, Johann Hodel, fiul lui Adam, Johann Hodel II, Wilhelm Hodel, Josef Keller, Kornelson Jakob, Kornelson Johann, Kornelson Wilhelm, Massier Ernst, Franz Mohr, Karl Mohr, Peter Mohr, Wilhelm Mohr, fiul lui Peter, Franz Nahr, Jakob Nahr, Johann Nahr, Ernst Rau, Jakob Rau, Wilhelm Rau şi Johann Wagner au fost fermieri, deci modele pentru românii şi ucrainenii din satele din jur.
Cu mici sau mari afaceri şi cu activităţi industriale se ocupau Demeter Bogatu, Erwin Frank, Wilhelm Germann, Hodel Jakob, Ludwig Mohr, Ludwig Praglowski, Friedrich Reim şi Karl Reim.
Funcţionari ai statului au fost Adam Bessai, Nicolaus Cerski, Adolf Czmiel, Jakob Czurau, Johann Philipp şi Dudutza, Eugen Dufek, Amalie Engel, Friedrich şi Otto Engel, Ludwig Germann, Adam Haidu, Gustav Hartmann, Johann şi Amalie Hektor, Arnold şi Eduard Hodel, Johann şi Rudolf Hodel, Theresia Hodel, Wilhelmine Hodel, Hrudei, Otto Hube, Franz Keller, Johann Keller, Kerth Katharina, Kerth Wilhelm, Klimkowski Ludwig, Kornelson Adam, Erwin şi Adele Kornelson, Jakob, Wilhelm şi Otto Kornelson, fiii lui Johann, Josef Kornelson, Wilhelm Kornelson, Christine Kuba, Jakoband Adolf Kubinski, Karl Kubik, Ferdinand Kuschera, Kwasko, Karl Mathe, Fanz Marko, Friedrich Mock, Adam Mohr, Jakob şi Johann Mohr, fiii lui Peter, Johann Mohr II, Johann Mohr, fiul lui Wilhelm, Pelweski, Otto Pertisch, Franz Praglowski, Adam Radmacher, Karl Rakoczy, Georg Salhorniak, Sauer, Karl Schäfer, Friedrich Schneikart, Wilhelm Schwarzmann, Seile, Jakob Silzer, Wilhelm Smolak, Johann Smutne, Theodor Schneikart, Johann Specht, Arthur Strobel, Otto Turkowski, Franz Weber, Heinrich Wegemann, Johann Werbetz, Hans Werskla, Hans Wilk, Amalie Zimmermann şi Adolf Zybaczinski.
Deşi nu erau majoritari în Noul Iţcani, în care se stabiliseră cu puţin după germani, evreii au dat, mai mereu pe primarii localităţii, precum Dische, Samuel Hellmann, nepotul acestuia, Adolf Hellmann, fiul lui Max, Adolf Kolber, primar în 1934, sau primarul din vremea deportărilor, Dr. Goldstein, care a ştiut să-şi folosească influenţa pentru a proteja pe locuitorii evrei ai Iţcanilor, unii dintre aceştia, printre care Tillinger, Goldstein, Bernthal, Ferry Fischler, Stupp şi Rakover, sfârşind, totuşi în lagărele din Transnistria.

IUJINEŢ

În 28 februarie 1582, copiii lui Ion Rohozna, Onciul, Mihăilaş, Gligorie şi Ileana, primesc uric de la Iancu Sasul Vodă pentru „un loc anume Iujineţul, mai sus de Stăvceani, în eleşteu vechiu şi cu loc dincoace de eleşteu… cumpărat de tatăl lor, Ion Rohozna diac de la Alexandru Vodă pentru un lanţ de aur de şase sute ug., l-a fost câştigat într-o solie, când a umblat la Albert în ţara prusacă”.
Descendenţii lui Ion Rohozna vor vinde, rând pe rând, Iujineţul pârcălabului de Hotin, Gavrilaş Mateiaş, cel care, în 12 septembrie 1600, cumpăra şi partea de moşie a Varvarei, văduva lui Ihnatco de Valeva, pe care şi ea o cumpărase de la Căzacul, fiul lui Mateiaş de Sinăuţi. Ultimele părţi răzeşeşti ale satului aveau să fie cumpărate de Gavrilaş Mateiaş, în 18 aprilie 1625 (de la surorile Minta şi Magda, fetele lui Matiaş din Sinăuţi) şi în 21 septembrie 1625 (partea fratelui lor, Gligorcea).
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Iujineţ, cu un heleşteu”.
În 1774, Iujineţ avea 48 familii, iar în 1775, 2 popi şi 36 familii de ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 59, în baza unor noi colonizări cu ruteni, făcute de Vasile Zota, cel pe care îl întâlnim, în 10 aprilie 1782, şi cu o moşie însemnată în Valeva, pe care o hotărnicea.
În 1843, biserica Sfântului Ioan Teologul din Iujineţ, patronată de Iakob von MIKULI, avea 540 enoriaşi, postul de paroh fiind vacant. În 1876, când patron bisericesc era Ioan de MIKULI, preotul Nicolai GRAMATOVICI păstorea 897 suflete. În 1895, a fost construit un nou locaş ortodox, cu acelaşi hram. În 1907, la Iujineţ preot cooperator era Simion BOICIUK, născut în 1865, preot din 1896, iar cantor, din 1900, Constantin SIMULIAK, născut în 1847.
Din 1892, funcţiona în comună o şcoală cu 3 clase .
În 1890, Iujineţul avea 1.128 locuitori, sub autoritatea primarului Vasile Tcaciuc. Învăţător era Parfenie Hoschowski, preot – Teodosie Cautiş, iar cantor bisericesc – Constantin Simuleac.

IURCĂUŢI

Aflat la Colomeea, Roman Vodă întărea lui Didrich Buceaschi, în 23 februarie 1448, şi satul Iurcăuţi, printre alte sate moldoveneşti din apropierea graniţei cu Polonia.
În 10 iunie 1570, Groze, cumnatul lui Crasco Lenţovici, cumpăra a treia parte din sat, cu 233 zloţi tătăreşti, parte cumpărată, anterior, de Crasco. Moşia aceasta va fi moştenită de Dimitrie Lenţa, fiind confirmată văduvei lui, Antimia, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron, în 15 ianuarie 1617.
O altă parte de sat, „cu vad de moară şi cu toate veniturile”, se afla, drept moştenire, în 23 februarie 1663, în posesia Candachiei, fata lui Isac Cocoranul.
În 29 octombrie 1668, Maria, fata lui Onciul Iuraşcovici, dăruia nepotului ei, Dumitraşco Naşco, fiul lui Iliaş, a patra parte de sat, iar Nacul o va da la schimb cu o moşie din Broscăuţi lui Arsenie Volcinschi, în 5 august 1670.
În 24 februarie 1671, Potomir Costin şi jupâneasa Vastasia zălogiseră jumătate de sat Iurcăuţi pitarului Dumitraşco.
Fiul lui Dumitraşco Nacul, Iuon Stroici, stăpânea, totuşi, în 1 mai 1716, jumătate din satul Iurcăuţi, dar o pierde, din pricina unei datorii neplătite, în favoarea lui Dumitraşco Macri. Ulterior, probabil că Stroici a întors datoria, pentru că, în 20 decembrie 1753, vinde acea jumătate de sat, pentru 300 lei turceşti, Tofanei Macri.
În 25 mai 1728, răzeşii din Iurcăuţi solicitau o hotarnică, după ce „venind du-lui Macri mare ban, a zis precum a cumpărat acest sat Iurcăuţi, anume jumătate de la vărul său, Stroici, fost al doilea spătar, fiul lui Dumitraşco Nacul, fost mare păharnic, şi ne-a arătat un zapis de cumpărătură în care scrie precum Dumitraşco Nacul a cumpărat de la un Potimir Costin stolnic, fratele lui Miron, fost mare logofăt, şi de la jupâneasa acestuia, Nastasia, cu cei 200 lei bătuţi”. Răzeşii din Iurcăuţi au strâns „oameni buni bătrâni, megieşi de prin prejur, anume Nicolae Lenţa de Boianciuc, Andronic Vlaicu, Nicolae Negură, Sandul Nalivaicu de Cuciur, Vasilie Nalivaicu de aici, Nicula Costin de Boianciuc, Gligoraşco Păunel de Verbăuţi, Ieremie Tăutul de Vilaucea, Nicolae Ieremie de Zastavna, Toader Munteanul, Gligoraş, fiul lui Murguleţ, Andriaş Scoropanschi de Iurcăuţi, om de 80 de ani, care cunoştea vechile hotare, Costin vataman şi Dămian de Iurcăuţi, aceştia şi mulţi alţii, fiind faţă şi Andriaş, care cunoştea hotarele” arătând vechile hotare, pe care răzeşii din Iurcăuţi le doreau din nou stâlpite.
În 20 decembrie 1753, Iuon Stroici vindea Tofanei Macrioaie „jumătate de sat Iurcăuţi… pentru 300 lei bani gata”. Jumătatea aceasta de sat va fi revendicată, în 1 iunie 1776, de fratele lui Iuon Stroici, Ilie, care, ca „neamul cel mai apropiat”, ar fi avut întâietate la cumpărătură, dar cum, de la data tranzacţiei, trecuseră 22 ani, „s-a dat rămas Ilie Stroici”, jumătate din satul Iurcăuţi rămânând în stăpânirea Catrinei Bălăsache, fata Tofanei Macrioaei.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Iurcăuţi, moşia medelniceresei Catrina BĂLCOAI, „65 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Ignat şi Toader, 1 dascăl, Vasili, 7 slugi ale medelniceresei Catrina BĂLCOAI, Georgie POMĂLIAN, Dumitraş POMÂRLIAN, Necolai LENŢA, Iani COBÂLINCIAN liah, Vasili PAŢARINA, Enachii DRĂGUŞ şi Onofrei palimar, 5 scutelnici ai Catrinei BĂLCOAI, Georgi CĂBAN, Ion CĂBAN, Cozma, Iurie grădinar şi Vasile HUDIMA, 4 văduve, Nastasia, Maria, Paraschiva şi Titiana, 1 jidov, Leiba, 3 ţigani, Nichita, Vasilii şi Tudosii, şi 42 birnici, adică: Foca vornic, Mihailo MIHĂLCIAN, Iftodii sin NECOLAI, Mihailo PRETULĂ, Temco olar, Vasile BILĂUS, Toader ZABLOŢSKI, Andrei CRUHLIANCA, Tănasă CRIVII, Costaş HAPEI, Fedor TIRONIUK, Ion LISAC, Fedor BEZPOIASII, Andrei HAPEI, Chifa HAPEI, Enachii PISCOVEI, Iacob CARPENKO, Grigoraş PISCOVEI, Tănasă LESAC, Ion SĂMĂNIUC, Petre CIORNE, Hrihor ONOFREICIUCU, Chiriţă CARPENKO, Crin ZADOROJNAK, Vasile cojocar, Vasili ŞAU, Precop DIACONIUC, Iacob ZADOROJNAK, Toader ZADOROJNAKU, Dumitraş PURICE, Hrihor CIORNIGA, Luchian MANIC, Dănilă COSTENIUCU, Ivan COSTENIUC, Ivan ZAHARIICIUK, Simion ZAHARIICIUK, Dumitraş PAVLIUC, Georgi ungurian, Ilie PAVLIUC, Pătraş PAVLIUC, Pătraş ZAHARIICIUK şi Vasili DĂMIANIUC.
În 1774, satul Iurcăuţi avea 48 de familii, iar în 1775, 2 popi şi 91 familii ţărăneşti, populaţia satului ajungând, în 1784, la 132 familii, în majoritate rutene. Proprietari ai unui sfert de sat erau, conform mărturiei din 19 iunie 1782, depusă în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Gheorghe şi Nicolai Lenţa, Miron şi Ilie Costriş şi Gheorghe Ştirbul, celelalte trei sferturi de sat şi moşie aparţinând Catrinei Macri, fata Tofanei, care le va dărui, în 20 august 1795, nepotului ei, Ioniţă Başotă.
Hotarnica satului Iurcăuţi, făcută în 5 august 1776 de Gavril Cracalie, Manole Potlog căpitan (din Iurcăuţi) şi de Ion Vlad, la ordinul generalului von Spleny, menţionează că jumătate de sat aparţinea Catrinii Bălăsache, iar cealaltă jumătate de sat îi avea ca proprietari pe Gheorghe Lenţa, Andrei Tăutul şi Ilie Stroici. Ilie Stroici va continua conflictul cu Catrina, văduva medelnicerului Bălăsache, pentru jumătatea de sat vândută de fratele său Tofanei, dar Catrina are câştig de cauză, după o serie de procese cu soluţii contradictorii, în 21 decembrie 1776. Cu Catrina se vor judeca, tot fără succes, şi urmaşii lui Miron Lenţa, Gheorghie Lenţa, Miron Costriş, Ilie Costriş, Gheorghe Ştirbul şi Vasilie Vartic, urmaşi care, în 14 noiembrie 1780, aduc un zapis din 28 octombrie 1668, prin care Maria, fata lui Onciul Iuraşcovici, dăruia lui Dumitraşco Nacul (tata lui Dumitraşco Stroici) un sfert din satul Iurcăuţi, dar n-a urmat nici o judecată.
În faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-au prezentat, în 19 iunie 1782, Gheorghie şi Nicolai Lenţa, Miron şi Ilie Costriş şi Gheorghe Ştirbul declarau că stăpânesc un sfert din satul Iurcăuţi, în vreme ce Catrina declara că este proprietara întregului sat, dar că îşi exercită dreptul de proprietate doar asupra a trei părţi din sat. Bunicul ei, Dumitraşco Macri, cumpărase jumătate de sat de la Stroici, mama ei, Tofana, cumpărând cealaltă jumătate de sat.
Iuon Tăutul, care, în 7 noiembrie 1786, stăpânea o treime din a douăsprezecea parte a satului Iurcăuţi, dăruia acea moşioară fetei lui, Catarina, care se căsătorea cu Ursachi Păunel.
Catrina Maricoaia, cum începuse să-şi zică văduva medelnicerului Bălăsache, dăruia satul Iurcăuţi, în 20 august 1795, nepotului ei, Ioniţă Başotă.
În 25 iunie 1797, Gavril Lenţa vinde partea lui de sat lui Andrei Gafenco, pentru 1.500 galbeni, în vreme ce Ioniţă Başotă vinde cele trei sferturi de sat şi de moşie, în 25 iunie 1799, pentru 5.000 galbeni, lui Nicolaus von Andrzejowski.
Fiul lui Nicolaus, Albert von Andrzejowski scoate, pe un sfert de sat, pe care-l vinde lui Iohan Lebius, în 20 aprilie 1809, nu mai puţin decât 40.000 guldeni, Lebius înstrăinând moşia în 28 august 1809, când o vinde lui Ignat zvon Schonfeld pentru 45.000 guldeni, deci cu un câştig net de 5.000 guldeni.
Şi Andrei Gafencu îşi vinde partea lui de sat, pentru 33.000 guldeni, în 28 august 1809, lui Alexandru Jian. Partea aceasta de sat va fi cumpărată, împreună cu întreaga masă succesorală a lui Alexandru Jian, în 9 noiembrie 1822, de Wartan Warteresiewicz, armeanul plătind 40.002 guldeni.
Biserica Trei Ierarhi din Iurcăuţi, construită în 1805, îl avea patron, în 1843, pe armeanul Wartan von WARTARASIEWICZ, preot administrator fiind Nicolai TOMIUC, care păstorea 1.261 suflete. În 1876, când patron era Ioan von WARTARASIEWICZ, paroh era Constantin BOCANCE, numărul enoriaşilor ajungând la 1.735. În 1907, patron bisericesc era Ştefan cavaler de WARTARASIEWICZ, preot cooperator fiind Dimitrie BURAC, născut în 1854, preot din 1888, iar cantor, din 1900, Theofil FRACIAN, născut în 1863.
Din 1888, funcţiona în comună o şcoală cu 5 clase .
În 1890, comuna Iurcăuţi avea 1.900 locuitori, aflaţi sub conducerea primarului Nicolai Costiuc. Învăţător era Petru Voinovski, paroh – Constantin Bocance, iar cantor bisericesc – Teofil Frăţian.

IVANCĂUŢI

Atestat documentat în 27 octombrie 1452, când Mihail logofăt cumpără de la Manea globnicul şi de la feciorii lui, Luca, Iurie şi Lazăr, printre altele, şi „seliştea pustie Vancouţi” (în altă traducere, cea a lui Costăchescu, „seliştile pustii ce sunt la graniţă, anume Ivancouţii şi Pogorilouţii şi Hatcinţii”), satul avea să-i fie reconfirmat lui Mihail logofăt şi în 2 iulie 1455, înainte de a fi trimis să negocieze tributul cu turcii.
În 7 mai 1473, Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, primind întăritură de la Ştefan cel Mare pentru satul Ivancăuţi, iar „hotarele acestui sat către Coţman sunt cele vechi, adică: lângă drumul Hmielovului şi, de aici, drept spre Oşohlib, până la pârâul Volhoveţ, şi earăşi până la drumul Hmielovului şi, de aici… la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 32-a biserică, la Ivancicăuţi, şi cu popă”.
În 8 martie 1604, Ieremia Movilă împărţea satul între nepoţii lui Dragoş uşarul, „Antonie vornicel cu fraţii săi, fii lui Cosma, Alexa cu fraţii săi, fiii lui Petran vătaful, Cosma cu fraţii săi, fiii Paraschii, Stanca cu fraţii ei, copiii Nastei, apoi rudele lor, Luca cu fraţii săi, fiii Maruşchii, Iuon Ţintă cu fraţii săi, fiii Soficăi, Ilinca cu fraţii ei, copiii Fedcăi, şi Drăgşan cu fraţii săi, fiii Olenii”. Dragoş uşar primise satul Ivancăuţi, „ce se găseşte lângă o mlaştină” de la Ştefan cel Mare, în 7 mai 1473.
În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihail Tăutul, pârcălabul de Hotin, printre alte moşii, şi „parte cât i să va veni din satul Ivancăuţi, care aceste părţi îi sănt lui di pi giupăneasa Anghelina” (fata lui Onciul Vrânceanul).
În 12 martie 1640, Coste de Lucavăţ obţine uric pentru „a opta parte din jumătate de sat de Ivancăuţi”, cumpărată cu 40 taleri, de la Agafia, preoteasa, fata lui Drăgşan, martorii tranzacţiei fiind Goian de Jadova, fiul lui Pătraşco, Toader, Costin, Filip din Ivancăuţi, Vasilie de Lucavăţ, Bercea, Gligorie Căzacovici şi Simeon.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Ivancăuţi”.
În 28 ianuarie 1665, Ilie Drace obţine uric pentru a patra parte de Ivancăuţi, pe care o cumpărase de la fraţii Ionaşco şi Ştefan, feciorii lui Pilipovschi, cu 100 lei turceşti.
Deşi nu se ştie în câte rânduri s-au mai pustiit satele acelea de la graniţă, în cazul Ivancăuţilor se întâmplă o continuitate tenace, care-i permite lui Constantin Silion, starostele de Cernăuţi, în 29 august 1732, să împartă satul Ivancăuţi „pe opt bătrâni”, şi anume: Cozma, fiul lui Petran; Alexa, fiul lui Petran; Anton vistiernic, fiul Cozmii; Stana, fata Nastii; Ion Tăşcă, fiul Sofichii; Ilinca, fata Fedchii; Drăgan, fiul Elenii; Luca, fiul Maruşcăi.
În 16 decembrie 1756, Iordachi Cantacuzino avea şi hotărnicea „neşte părţi în satul Ivancăuţi, care părţi le-au cumpărat Dumnealui de la unii răzeşi de acolo, din sat”, dar, nefiind şi el răzeş (adică om liber înrudit cu oamenii liberi ai obştii respective) este obligat, în 26 mai 1757, de către Scarlat Ghica Vodă, să întoarcă răzeşilor acele părţi, împotriva tranzacţiei ridicându-se Ştefan Drăghinda, Constantin Ianăş, Ion Buţura şi Ion Peliposchi, „cu toţii moşneni în satul Ivancăuţi”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Ivancăuţi, moşie răzeşească, „45 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Simeon, 1 dascăl, Andrei, 2 mazili, Manole sin Ştefan DRĂGHINDE şi Grigori TĂUTUL, 9 ruptaşi, Sandul nepot lui PĂUNEL, Andrei ŢIGANIC, Georgi brat ŢIGANIC, Vasile BOBELE, Acsinte sin lui VELIŢCO, Toader brat ego, Ion BUŢURA, Georgi brat ego şi Vasile zet DRĂGHINDEI, 13 şliahţi, Ion sin Simion IANĂŞ, Constandin brat ego, Sandul sin COSTII, Andrii sin MINTECE, Ştefan sin URSUL, Costandin sin VLAD, Miron sin ANDRONIC, Petre hotincian (HOTINCEANU), Ioniţă PANĂ, Iftemii CERNEVSCHII, Vasile CĂTANĂ, Ştefan zet VERINCHII şi Dumitraşco zet LUPUL, 1 umblător, Zaharie sin MOSCALEV, 3 văduve, Maria, Aniţa şi Aniţa VASILOAII, şi 15 birnici, adică: Hrihor FEDORUK, Iacob FEŞTRIGA, Vasile CREVINCIUK, Simeon IACOBIŢ, Mihail MARIENCIUK, Ştefan BEZENUK, Ştefan SAUCIUK, Petro GHEDUN, Ivan IVAŞCIUC, Andrei BALŢII, Simeon CHIŞCANUC, Iacob ISTRATII, Toader CUCUL, Petre cumnat lui ISTRATE şi Nichita CEPIHA.
Satul răzeşesc Ivancăuţi, de lângă Orăşeni, în graniţă cu Polonia, este singurul din Bucovina care avea, în 1774, 48 de familii de oameni liberi, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina prezentându-se, în 12 aprilie 1782, răzeşii Mihalachi Ianoş, Nicolai Ianoş, Iordachi Buţura, Andrei Ţiganiuc, Andrei Mintici şi Ion Buţura, pentru a declara, în numele obştii lor, că satul Ivancăuţi este un sat răzeşesc.
În 8 februarie 1800, când fata lor, Maria, se căsătoreşte Gheorghie, feciorul lui Andrei Ţiganiuc, Costachi şi Safta Pădure o înzestrează cu părţile de moşie din Ivancăuţi, moştenite de la Vasile Mintici, tatăl Saftei, „douăzeci de stânjeni domneşti la câmp”. Printre martori se aflau parohul Simeon Mintici, Vasile Draghinda, Ştefan Cantimir, Toader şi Andrei Mintici din Ivancăuţi, dar şi Paladi Ciuntu din Bărbeşti.
Prin testamentul din 28 iunie 1820, Ilie Baloşescul lăsa soţiei sale, Măriuca, şi copiilor săi, Catrina, Ştefan şi Vasili, partea din moşia Ivancăuţi, care i se va alege din cea stăpânită împreună cu fraţii lui.
Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ivancăuţi, construită în 1794, patronată, în 1843, când avea 1.391 enoriaşi, de Constantin de IANOŞ era slujită de parohul Ioan ŞERBANOVSCHI. În 1876, parohia avea 1.817 enoriaşi, iar paroh era Emanuel NICHITOVICI. În 1907, paroh era Ioan de MINTICI, născut în 1867, preot din 1891, paroh din 1901, iar cantor, din 1901, Emilian MASICHIEVICI, născut în 1871.
În comună funcţiona, din 1844, o şcoală trivială cu 4 clase .
În 1890, Ivancăuţii aveau 2.052 locuitori, populaţia sporind prin colonizarea cu ruteni pe care o făcuseră răzeşii pentru a rentabiliza moşiile. Primar era Ioan de Mintici (strănepotul răzeşului Andrei Mintici se înnobilase!), învăţător era Dimitrie Marianciuc, paroh – Vasile Nichitovici, iar cantor bisericesc – Dionisie Nosievici.
În 1910, doar un sfert din populaţia satului dăinuitor răzeşesc de odinioară mai vorbea româneşte.

j

JADOVA

În 20 aprilie 1481, Ştefan cel Mare întărea Zberii satul „Jodeştii”, cum se numea pe atunci Jadova, un alt nume fiind acela de Jadăuţi, pe care Zbiera îl cumpărase de la nepoţii lui Dragoş Viteazul, feciorii lui Stanislav Rotinpan, Sima, Şteful şi Maseico.
În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 2-a biserică, la Jadăuţi, cu popă”.
În 9 aprilie 1596, obştea răzeşească a Jadovei este menţionată într-o învoială cu diacul Vasile din Călineşti pe Ceremuş, căruia îi permit să ia apă din pârâul Brusniţii, de Drăgan Jadovanul, „vătaf of Jadova”, Ion Drăcşan şi de Luca şi Grigore Ticşe din Jadova.
Din aceeaşi obşte răzeşească făceau parte şi fraţii Isac şi Gheorghiţă Goian, străbunii Goianeştilor, cei care, în 19 februarie 1687, obţinea, împreună cu Isar, stăpânul moşiei Călineşti pe Ceremuş, protecţia hatmanului Stanislaw Jablonowski, inclusiv scutirea de contribuţii pentru armată din partea satelor lor, cu ocazia ocupării nordului Moldovei de către armatele polone.
Alţi răzeşi jadoveni sunt menţionaţi în 21 august 1687, cu ocazia hotărnicirii Comăreştilor, la care participă ca martori popa Toma din Jadova, Costin din Jadova, Gligorie Tabără, Ştefan şi Andrei Vlad, Nichifor Scripca, Radca şi Racoce, copiii Tomii.
Partea din Jadova a fraţilor Goian este întărită, în 4 decembrie 1718, lui Gavril, feciorul lui Isac Goian, şi lui Toader, feciorul lui Gheorghiţă Goian.
În 1742, Gheorghe, fiul lui Andronachi Vlad, care se călugăreşte, sub numele de Gherasim, Ştefan Taboră, şi egumenul Gheorghe ctitoresc schitul Jadova, cu 7 călugări, pe care Andrei Vlad, feciorul lui Vasilaşco Vlad, îl va înzestra, în 10 mai 1761, cu partea sa de moşie, 10 fălci de teren în sat şi în Vasileu.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, Irina şi Gafiţa primesc a opta parte din Jadova.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Jadova din Ocolul Berhometelor „35 – toată suma caselor”, însemnând 3 mazili, 2 ruptaşi, 3 nevolnici, 4 femei sărace 1 jidov botezat, 2 popi şi 20 birnici.
În 1774, satul Jadova avea 12 familii, iar în 1775, când ţinea de Ocolul Berhometelor, 5 mazili (toţi din neamul Goian), 2 popi şi 14 ţărani. În 1784, numărul familiilor ajunge la 63.
În 29 februarie 1776, s-a făcut hotarnica satului Jadova, prin care se separau părţile fraţilor Ion şi Prodan Frăsăian, nepoţii lui Drăgşan, printre reperele de moşii răzeşeşti aflându-se stâlpul lui Drăgşan ce-l ţin Vlădiştii, stâlpul Eneştilor, casa lui Costrăj.
În 5 octombrie 1788, cei 5 mazili din Jadova, Gheorghe, Dumitru, Mihail, Vasile şi Teodor Goian obţin titluri de nobili din partea „Forum Nobilium” al Galiţiei şi Lodomeriei.
În 14 iunie 1794, copiii lui Constantin Ianăş căpitan, împart între ei părţi de moşie din Stăneşti şi din Jadova.
În 1802, Maria, jupâneasa lui Ion Cocoranul, dăruia fetei sale, Nastasia, părţile din Jadova care îi aparţineau.
În 1806, a fost sfinţită biserica de lemn, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail.
În 17 aprilie 1811, Iordachi Tabără, descendentul din Mihalcea, lăsa prin testament fiicei lui, Maria, jupâneasa lui Constantin Braha din Beceşti, părţile lui de sat din Jadova, Cuciurul Mic şi Stăneşti.
Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Jadova a fost construită, în 1804, de familia de GOIAN, în Cotul Jadovei funcţionând o bisericuţă, Naşterea Maicii Domnului, construită de aceiaşi familie de GOIAN. În 1843, la Jadova existau 960 ortodocşi, iar la Cotul Jadovei, 357, preotul administrator Ioan ILASIEVICI slujind în Jadova, postul de la altarul din Cotul Jadovei fiind vacant. În 1843, cele două biserici, cu 2.336 enoriaşi, patronate de Alexandru de GOIAN şi de Jeronim graf de la SCALLA, erau slujite de parohul Georgie BALMOŞ. În 1907, când patroni bisericeşti erau Alexandru de GOIAN, Ioan de GOIAN, graful Ieronim de la SCALLA, grafina Thewodolinde de la SCALLA, Ioan şi Constantin de BALOŞESCUL şi Nicolai şi Alexandru de VITAN, paroh era Theodor SCRABA, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1894, George de SEVESCUL, născut în 1858.
O şcoală cu 3 clase funcţiona în Jadova din 1862, iar în Cotul Jadovei, din 1892, funcţiona o şcoală evanghelică cu o clasă .
În 1890, Jadova avea 2.800 locuitori, conduşi de primarul George Stariuc. Învăţător era A. Sorocean, paroh – Vasile Hymen, iar cantor bisericesc – George Sevescul.
În 5 iulie 1941, la Jadova au fost împuşcaţi soţii Eli Schnitter şi Bubi Engel, rabinul Ghinsberg scăpând cu barba smulsă, rănit la cap şi înţepat de baionete. Din cei 543 locuitori evrei ai Jadovei, duşi în Transnistria, doar 80 au scăpat cu viaţă.
La Jadova au văzut lumina zilei ilustrul muzician şi mărturisitor Leon cavaler de GOIAN (12 februarie 1843), poetul ucraineano-român Iuri RACOCEA (1908) şi scriitorul evreu Aharon APPELFELD (1932), supravieţuitor al Holocaustului.

JUCICA

În 8 aprilie 1627, Miron Barnovschi întărea lui Gavrilaş, pârcălab de Hotin, şi lui Dimitrie Cracalia nişte fânaţe lângă satul Jucica, fânaţe care aparţineau unui „sat mic, Denisiuca”.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ieremie a fost… satul Jucica”.
Aflată în apropierea Cernăuţilor, selişte pustie până în 2 aprilie 1741, când Grigore Ghica Vodă, respectând dorinţa răposatului Gheorghe Ursachi jitnicer, dăruia mănăstirii Barnovschi satul Jucica, „cu toate săliştile de pe lângă ea, anume Deniseuca, Lenţieşti, Cozuşna şi Berhomete”, Jucica avea, în 1774, 43 de familii ţărăneşti, semn al unei colonizări masive, inclusiv a „săliştilor de pe lângă ea”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la „Juşka”, moşia mănăstirii Barnovschi, „70 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Vasile, 5 vânători, Istrate CLIM, Vasile IVANCIUK, Toader CLIM, Toader MEDBIG şi Pintelei rus, 3 barani, Anton CĂZACU, Ion IFTINUC şi Ion VERIHA, 6 scutelnici ai vameşului KOSINSKI, Ion DOBINCIUK, Vasile DOBINCIUK, Andrei DOBINCIUK, Andrei, Mihalachi CĂZACU şi Vasile CĂZACU, 1 jidov, David, 13 văduve, Anna morăriţa, Maria, Gafia, Fodora, Anna, Gafiţa, Paraschiva, Catrina, Maria HRIHORIASĂ, Tudosca, Chiţa, Maria lui IVAN şi Maria baba, 11 case pustii şi 29 birnici, adică: Ion CHIN vornic, Ştefan CHIFICIAK, CARPU, Ştefan CLIMCIUK, Ion CANTERINCIUK, Toader CADERINCIUK, Grigoraş CATERINCIUK, Vasile CATERINCIUK, Alecsa sin IONIŢĂ, Toader, Georgiţă, Nechifor, Toader HUZUM, Iacob ciobotar, Vasile KIFIICIUK, Mihai, Toader TOPORĂUCIAN, Vasile OPINCĂ, Acsenti CLIM, Gligore rusul, Ştefan CLIM, Condre MEDVIG, Ştefan MEDVIG, Ştefan IFTINCUL, Nechifor IDTINCUL, Ion BĂBIAC, Ion ŢURNĂ, Gavril ŢURNĂ şi Ivan rus.
În 1775, Jucica avea 1 popă şi 88 ţărani, iar în 1784, 320 familii ţărăneşti.
Cele două sate, Jucica Veche şi Jucica Nouă, se vor individualiza abia în secolul următor.
Biserica Naşterea Maicii Domnului din Jucica Nouă fusese construită, în 1786, din fonduri obşteşti, sub coordonarea protopresviterului Dimitrie MEDVIG.
În 1843, biserica din Jucica Nouă, cu 1.570 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie GRIBOVSCHI. La Jucica Veche, unde exista o bisericuţă de lemn, cu hramul Sfântului Nicolai, şi 978 enoriaşi, postul de paroh era vacant. În 1876, biserica din Jucica Nouă, cu 2.249 enoriaşi, era slujită de parohul Ioan HNIDEI, iar cea din Jucica Veche, cu 1.305 enoriaşi, de parohul Ioan MEDVIG. Între anii 1882-1884, din iniţiativa preotului Ioan MEDVIG, se va construi o biserică nouă, printre ctitori numărându-se George a lui Ilie CAULA, Ilie a lui Theodor CLEM, Dimitrie şi George CLEM, Theodor GRIGORICIUC, Teodor OSACIUC, George şi Theodor LEMENI. Bisericuţa Sfântului Dimitrie din cătunul Moşii avea să fie construită abia în 1898.
În 1907, paroh la Jucica Nouă era Ioan HNIDEI, născut în 1819, preot din 1845, paroh din 1848, preot cooperator fiind Lazar GERMAN, născut în 1872, preot din 1898, iar cantor, din 1900, Ştefan HLEUCA, născut în 1861. La Jucica Veche oficia parohul din Sadagura, cantor la Jucica Veche fiind, din 1900, Onufrei LEMENI, născut în 1866.
O şcoală cu 4 clase funcţiona, la Jucica Nouă, din 1874, iar la Jucica Veche, o şcoală cu 6 clase, inaugurată în 1871 .
În 1890, Jucica Veche avea 3.204 locuitori, primar fiind Panteleimon Cioban. Învăţător era Ştefan Ianovici, paroh – Ioan Medvighi, iar cantor bisericesc – Onufrei Lemeni.
Jucica Nouă avea 2.550 locuitori. Victor Erhan era primar, Nicolai Ivanicki – învăţător, Ioan Hnidei – paroh, iar Ştefan Hleuca – cantor bisericesc.